DIN POEZIA VIETNAMEZĂ CONTEMPORANĂ

Păstrându-mi calmul, conduc oaspetele spre poartă

Am pus de un ceai,

Apoi am revenit în odaie,

Însă oaspetele deja nu mai este.

Telefonez –

Ai săi de acasă îmi spun

Că s-au împlinit cam șapte ani de la moartea lui.

Uluire, derută...

În casa mea

E mare zăpăceală:

Nici nu-mi mai amintesc când

A fost scos portretul de pe perete,

Unde ar fi ceasul mecanic de mână.

Serviciul pentru ceai... – cui l-aș fi dat

Drept anticariat?

Am intrat pe la vecini,

Întrebând de costul produselor alimentare la piață –

Unele s-au scumpit,

Altele și-au păstrat prețurile vechi.

Iar în casă ceaiul e încă fierbinte

Și eu am împins ceașca spre locul unde stătuse oaspetele.

Vălurirea aburului anihilator

Mi se clătină în fața ochilor la înălțimea

De peste un metru și jumătate...

Peste o clipită însă se lăsă în jos.

Rafalele vântului

Noi ne-am sărutat prin holuri strâmte,

Pe pajiștea verde,

În clopotniță, sub coroana stejarului secular –

De pretutindeni spre glezne ne răzbătea apa

Învolburată de rafalele vântului.

Iar acum iată o molie care, parcă măsurându-mă,

Prinde a se târî pe umărul meu, după care

Zboară în fraged frunziș, hrănindu-se cu el.

Ca și până la acest moment zburaseră albinele,

Cascada vuiește monoton, stropii de ploaie

Cad fără grabă.

Vârfurile arborilor se înclină

Într-o singură direcție.

Gânduri întâmplătoare la răsărit de soare

La poalele muntelui s-a adunat apa.

Pe o stâncă înaltă se află

O pietricea lipsită de griji.

Noaptea a plouat,

Cineva stătuse aici

Până încetă ploaia.

Dintr-o dată simt ce dor mi-e de tine.

Nici nu îndrăznesc să mă mișc:

Mă îmbib cu cer albastru

Care să mă pătrundă

Din creștet la tălpi.

Ploaie după ploaie, șuvoaie după șuvoaie

Spală această pietricea

Chipul căreia mă face

Să iubesc nebunește

Viața. Astfel că,

Soarele devreme luminează

Culmile munților,

Străluminând și întinsul pădurii,

Întregul pământ.

În drum spre pagodă

După ce am urcat panta colinei,

Apropiindu-ne de poarta pagodei,

În chipul tău s-a reflectat fugitiv

Înfățișarea zeiței Avalokiteśvara*:

În mâini cu un sipet cafeniu,

Cu guler înalt, rochie lungă și largă,

Inel alb și nimb luminos pe frunte

Sub clara boltă cerească.

În gând, cad cu fața la pământ

Cu trupul pustiit

Invocând sacra mantră:

…Auṃ maṇi padme hūṃ **.

În tufișurile de pe laturile drumului

Se ridică vântul

Și se aude urletul fiarei

Ce se afundă, alergând, în pădure,

Frângând cu trosnet rămurișul.

­­­­­­­­_____________

* Avalokiteśvara este o zeitate ce încorporează compasiunea tuturor Buddha. În diverse culturi, apare în chip de femeie sau de bărbat.

**Celebră mantra tibetană adresată zeiței Avalokiteśvara. Are mai multe interpretări, una din care e „Universul dăruiește înflorire și belșug”.

Scaldă la început de an

Oricât m-aș spăla, nicicând nu mă simt

Absolut curat.

Și am revenit să mă îmbăieze

Lumina lămpii.

Mi-s umerii sub ea,

Mi-am expus în lumină palmele,

Tălpile, bărbia, genunchii,

Ochii și – de asemenea –

Chiar și tusea seacă.

Am răspândit lumina ei în orice colțișor,

În ungherul tainic ce era pentru lăstari

Un adevărat nimicitor,

Ca oțelul fierbinte

Ce se călește, afundat în apa clocotitoare,

Ca oul într-un cuib prins de tulpina

Ce lăstărește pe din părți.

Mă scald, afundându-mă în lumină

Și așteptând noua primăvară.

Invoc în șoaptă străbunii

Și trupul mi se înalță-n razele lămpii.

În revărsarea luminii potopitoare

Rostesc numele tău.

Lumina se clatină lent

Ca burta unei gravide.

Și eu încerc a-l chema pe cel

Ce se află încă departe.

Lumina lămpii e

Tot mai aprinsă, mai strălucitoare.

Îmi ești sub cerul gurii

Îmi imaginez și cred că tu-mi ești sub cerul gurii –

Acolo, unde nicicând nu e război, ciumă,

Bârfe și prejudecăți, capcane și minciuni

Și în calea ta nu vor mai fi pericole, oricare.

Voi înălța un zid, să stăvilesc

Calea viitoarelor taifunuri.

Tu împingi ușor cu umerii

Și ți-i proptești în cutia-mi toracică,

Iar degetele ți le simt pe obraji.

Pălăvrăgind și cântând încetișor,

Le permiți iar și iar

Limbii și dinților mei

Să-ți atingă corpul.

Sub cerul gurii mele ești ocrotită

Și poți fi în toate liniștită.

Eu sunt peștele cu gura plină de lumina lunii,

De unul singur avântându-mă-n marea zbuciumată.

Piatră în albia râului de munte

Stă liniștită, tăcută,

Spălată necontenit de ape,

Șuvoaie repezi, mereu trecătoare,

Înfrigurându-i trupul.

Chiar a venit primăvara?

Ferigile înfloritoare se cațără dese

Pe ștersele urme ale pietrei.

În unison cu șuvoaiele învolburate

De sus se revarsă ciripit de păsări.

Umbra arborelui ce atârnă peste stânca uriașă

Se clatină, ba tăinuind-o, ba deschizând-o spre soare.

Frumusețea florilor sălbatice poate fi păstrată

Intactă, eternă

Dacă închizi ochii, pe când piatra îi permite

Torentului vălurit să treacă peste ea.  

Ursuleț cu lăbuțele gri

Clatină umbrele copacilor.

Cad dezordonat stropii burniței,

Pătrunzând prin cele mai tainice crăpături.

Norii au încremenit în înalt.

Prin pădure se răspândește mirozna

De fructe coapte

Ariciul și-a zburlit țepii, încremenind.

Mai presus de toate-n atare clipă

E ca fiecare să rămână la locul său.

Medicamente amare

 Lui Cho Ngọc.

Febra te frige, copilul meu, ca pe rug,

Iar eu, tatăl tău, aș putea deveni cenușă.

Medicamentele-s amare, dar nu se mai poate amâna.

Ținându-ți mânuța, copile,

Ți le administrez...

Transpirația se îndesește, devenind

Bătături în palmă

Și ceșcuța cu leacuri amare

O umple primăvara. Tăcutele-mi lacrimi

Sunt vârsta pe care o am.

Realitatea bocește aiurea, fără rost.

Micuțule, tu rumegi ceva în somn.

Pun ceșcuța pe pervaz.

Când vei ajunge mare ca mine

Probabil din ceșcuță se va ridica

O mare furtună.