Poeme de Vladimir MAIAKOVSKI (1893 - 1930) Traducere și lectură Leo BU...

Leo BUTNARU Poezii pentru copii în lectura autorului

Federico García LORCA Poeme Traducere și lectură de Leo BUTNARU

CREDEȚI SAU NU ÎN INSPIRAȚIE?

Inspirația nu mai pare a fi (de când?...) una din temele privilegiate ale cultului și culturii teoretic(e), însă oricare abordare a ei, totuși, în cel mai serios mod sau în unul (voit) frivol – dacă s-o recunoaștem cu onestitate că există și el – totdeauna, deci, orice mod de abordare (susținere sau negare) a inspirației nu se poate (și gata!) întâmpla fără adierea unui suflu de magie (de uz personal și, de cele mai multe ori, nemărturisit). De parcă am simți necesitatea de a potoli sau chiar de a înăbuși o manifestare cât de cât spectaculoasă a acestei noțiuni/ idei in actus sau doar a ciudatei – posibil, spuneam – declanșări de analogii și chiar de... himere halucinante.

Inspirația nu mai e una din temele de prim-plan ale teoriei literare și din motivul că, în timp, peste timpuri, nu s-a schimbat aproape nimic „în domeniu”. Literatura rămâne pusă-n raport cu inspirația care, zic unii, există, alții spunând că ea nu e decât o părere, iar ce vibrează la temeliile și în viscerele scrisului artistic e cu totul altceva și că ar fi bine să se uite de noțiunea „inspirație”, renunțând la obsesia himerică de a mai crede în ce nu există.

Oricum, nu s-a schimbat aproape nimic. Înfiorarea vibrează precum vibra la întemeierea poeziei sub temeliile epopeilor homerice, înainte de și după Hristos. Iar eu unul consider că o stare mai specială, ce poate fi numită inspirație, există totuși. Ba țin să remarc și un paradox legat de astfel de întâmplări. Pentru că pot exista și excepții... metodologice: ca inspirația să nu preceadă actul de creație, ci să apară abia în timpul când corectezi/ redactezi poemul sau proza. Fără apariția, fie și... post-factum, parcă s-ar spune, a inspirației, forma finală a unei sau altei lucrări ar fi fost alta.

Așadar, eu sunt dintre cei care admit apariția inspirației. Ca imbold declanșator de creație și chiar ceva din creația propriu-zisă. Cred posibilă inspirația și chiar pot mărturisi că nu o singură dată am simțit-o/ trăit-o drept stare de fulger ce reușește, în scurtisimă (...scurtcircuitică!) durată, să-ți transmită un mesaj urgent, dar nu „actual”, ci descoperit în marea durată a existenței umane; în fond, un mesaj „negrăbit”, însă urgența inspirației este necesară pentru a fi remarcat și înregistrat respectivul mesaj, în caz contrar el riscând să mai rămână încă în tainițele neantului până la o nouă străfulgerare, nu numaidecât a ta, ci, posibil, a altuia.

Pentru mine, oricât ar părea de straniu, anticele, răs-invocatele noțiuni inspirație și turn de fildeș nu par a fi definitiv compromise și ieșite din uz, ele atrăgând atenția (și condeiul... ba nu, claviatura!) unui număr suficient de mare de utilizatori (ca să folosesc un termen internet). Însă, în această problemă, „îl rog” să spună mai multe pe Lev Șestov: „Scriitorul se înșurubează în sine pentru a ajunge la starea de extaz: altfel el nu pune mâna pe condei. Nu oricine este însă în stare să deosebească extazul de alte feluri de elan sufletesc, mai puțin sublime. Și cum scriitorul simte permanent nevoia să compună, el nu are, de obicei, răbdare să aștepte, și încă de la primele semne de inspirație începe să se desfășoare. Tocmai din această cauză ni se oferă destul de des sub denumirea de extaz niște stări sufletești ieftine și prin nimic remarcabile. Deosebit de ușor se confundă cu extazul acel soi de foarte răspândită bucurie primăvăratică, pentru care limba noastră a inventat bine-cunoscutul epitet, atât de nimerit. Și, la urma urmelor, acel «entuziasm bovin» se bucură în rândul publicului de o primire mult mai caldă decât autentica inspirație sau extazul profund. E mai pe înțeles – deci mai apropiat!”. Toate astea, în linia inevitabilei accepții că au existat și vor exista, peste secole, nenumărate modalități și formule de a „surprinde, capta” și de a defini sau de a crede că se definesc poezia, inspirația, extazul creator... Este vorba de o stare tainică de intensă abnegație a sinelui, a conștiinței, în cazul unor profesioniști ai creației, care sunt conștienți că în forțele, dar și în formulele ingeniozității lor stau „depozitate” mult mai multe fapte/ acțiuni posibile pe care, uneori, chiar și le-ar putea imagina... aievea, trecându-le în realitatea operei. Bineînțeles, în cea mai mare parte acest proces, această întâmplare de taină rămân neelucidate, actantul alegându-se cu vreo consolatoare deducție subiectivă, neverificabilă, că inspirația ar fi imprevizibilul nobleței estetice care jinduiește să încalce frontierele mai tainicului, mai necunoscutului, mai sugestivului și relevantului.

E de crezut că astăzi sunt tot mai puțini cei care, când încearcă să cumpănească asupra fenomenului (cel mai vag din câte ar putea exista... presupuse!) numit inspirație, sau chiar asupra intuiție, subliminalului, ar cădea, ca în antichitatea delfică, într-un fel de misticism estetic. Paul Valéry se detașa de astfel de întâmplare generoasă, mărturisind: „Nu mi-a dat niciodată satisfacție ideea creației spontane, fiindcă nu mi-a prilejuit bucuria de a simți zbaterea spiritului chemat să rezolve o problemă. Nu trebuie să uităm că ușurătatea de a crea în artă trebuie câștigată, nu acceptată”.

Ar fi de presupus că inspirația nu se găsește și nu apare în stare pură. Declanșarea ei e cauzată de intuiție, în interiorul căreia Husserl considera că se efectuează experiența originară a lumii. De parcă ar fi vorba de o acțiune de consecutivă trecere a intuiției în inspirație. Sau poate că inspirația este o formă de manifestare a intuiției în dubla ei menire – de 1) categorie a psihologiei creației și 2) modalitate gnoseologică, de cunoaștere (artistică). De parcă intuiția ar fi acțiunea psiho-artistică propriu-zisă, făptuitoare, iar inspirația – formula ei constatativă... psiho-teoretică. Sau poate că ar trebui să existe un al treilea termen, o a treia noțiune (sau: formulă), care să îmbine, într-o fericită contaminație, motrica intuiție cu „statica” inspirație (pentru că, de pildă, intu+inspirație nu ar suna prea fericit...). Deci, eu înțeleg și iau într-o legătură (stare) indisolubilă intuiția cu inspirația.

Mai e o fațetă a acestei fenomenologii indefinite, nesprijinite pe argumente și exemplificări „concrete”, cât de cât plauzibile, care „să împace” pe toată lumea – acestei întâmplări cvasi-miraculoase numite inspirație, extaz, elan sufletesc, moment orgiastic-paroxistic etc., etc.: multe din textele, despre ea/ ele, pe care le-au provocat, nefiind atât teorie, cât fragmente de literatură pură; literatură în toată legea, frumusețea și plasticitatea ei. Să zicem, următorul fragment: „Când, în fine, într-un moment orgiastic, deci paroxistic, al inspirației noastre, vedem ceea ce nimeni nu a văzut vreodată, știm ceea ce nimeni nu a știut vreodată, ceva mai presus de divinitate, văpaia văpăilor. În această aventură metafora e girantul magiilor esențiale”. (Din păcate, nu am notat numele autorului, o scăpare care, de regulă, nu mi se întâmplă, dar... iată...)

Iar mai spre începutul acestor reflecții, când notam că, uneori, starea mai specială a spiritului, ce poate fi numită și stare de inspirație, ar apărea chiar și... post-factum, în timpul corectării/ redactării/ prelucrării textului (poeziei, prozei...) mă gândeam, în subsidiar, că, chiar dacă inspirația ține de intuitiv sau subliminal, magie sau orgiastic etc., de dar „de-a gata”; chiar dacă vine de sus, de jos, din toate părțile etc., ea sigur că își caută legăturile, colaborarea cu rațiunile ce țin de tehnica literară; de tehnica travaliului artistic. Aceste rațiuni sunt inevitabile, pentru că artistul nu se poate rezuma doar la sugestiile muzelor. Sugerarea stării de poezie, componentele acesteia, cum ar fi metafora, pot veni pe cale intuitiv-subliminal-abisală, adică cea a inspirației, pe când compoziția sonetului, redactarea, prelucrarea variantelor acestuia țin de tehnică, de rațiune, de meșteșug.

În fine, ca și ab initio, inspirația rămâne a fi o fenomenologie indefinită totuși... Iar în ludica tentație de apreciere (foarte) obiectivă a calității de cumpănire omenească Premiul Nobel ar putea reveni, odată ca niciodată, celui care ar da o definiție universal valabilă, unanim acceptată a inspirației.

Iar până atunci eu rămân a fi unul dintre cei care admit apariția inspirației în procesul de creație. O cred posibilă, însă fără a o lega de sau a o pune în seama unui suflu misterios, unei tainice puteri ce-și are originea în propria-mi ființă „abisală” sau în neantul universului. Probabil, este ceva intrinsec vibrației firii umane, plăsmuirilor ei subliminale. Iar uneori mi se pare că pot recepta relativ... explicit impulsurile inspiratoare, că le pot oarecum... capta, ele devenind artisticește conștientizate. 

DEZVĂȚ DE MULȚIME

Din păcate, într-o oricât de îndepărtată și răbdătoare perspectivă, nu există șanse să se micșoreze distanța dintre cultura autentică și mulțime, dintre literatura autentică și posibila creștere a numărului de cititori.

De fapt, masele nicicând nu s-au aflat într-o stare a culturii – să zicem – înaltă, pentru ca astăzi să regretăm unde s-au pomenit ele: în subcultură. În scandatoarele și, uneori, scandaloasele mari adunări de populație, unde se mai și spun versuri, se mai și cântă („Orice lucru care e prea stupid pentru a fi spus e cântat”, Voltaire); acolo, unde pare a fi totuși mai multă biologie, decât spiritualitate. Mitingurile au un aspect fizic pronunțat, exultant și mai puțin unul elevat, spiritual. Emoțiile declanșate vibrează mai mult a carne, decât a suflet, a idee. Cam așa se întâmpla și la „Cântarea României”. Așa se întâmpla și cu „poezia stadioanelor”, în Rusia sovietică. Așa s-a întâmplat și prin unele locuri din Chișinău. Mai ales în comunism, apoi în efuziunile de civism revărsat în stradă, în piață, unde parcă nu ar fi fost de dorit ca arta să fie transferată pe un teren al esteticului predominant, ușor parcă al non-istoricului. Sau mai bine zis: al acum-istoricului.

În toate timpurile (...progresiv-regresiv), mulțimea a fost infantilizată prin abundența rudimentarului dat drept artă, a kitschului; mulțimea atrofiată culturalicește care, de cum aude oarece versificații, izbucnește în ovații. Cotidianul, mai ales politic și în mijlocul... gloatei, aplatizează mult sensibilitatea și curiozitatea omului.

Însă poezia nu ține de legea, „obiectivă”, a conformității cu realitatea, cu cotidianul acut sociologizat. Nu ține, obedient, la logica evidentului și, poate, cumpătatului bun simț comun. Ea izvodește și propune o autonomie estetică, un altceva ca sens și extra-sens...

Subcultura de acum trei-patru decenii, de la vânzoleala cu postmodernismul etc., avea un altfel de conținut (sau, mai curând, lipsă de conținut) decât subcultura din zilele noastre. Însă starea, efectul, tipologia generală sunt aceleași: subcultura e subcultură și punctum, cea prezentă manifestându-se democratic-popular-agresiv prin instaurarea egalitarismului între plasamentul non-valorilor pe aceleași planuri cu valorile, kitschul putând să „înlocuiască” opera autentică, ba chiar capodopera. Relativismul eliberează masele de responsabilitate (și... politețe) axiologică, lăsându-le să se bălăcească, democratic-libertin, în subcultură, care infantilizează inșii prin tot mai ampla prezență a elementarității și schematismului date drept artă. Persoana, mulțimea ajung atrofiate culturalicește, ceea ce îl făcu pe Mario Vargas Llosa să scrie cu tristețe despre acele produse pseudo-culturale care „sunt consumate cu aviditate și oferă unei mase enorme de oameni un simulacru de viață intelectuală, tocindu-le sensibilitatea, deformându-le simțul valorii artistice și anulându-le pentru adevărata cultură”.

Colectivitatea poate însemna mai multă putere fizică. Brută, bineînțeles. Dar nu și mai multă forță spirituală, ca să nu zicem – înțelepciune. Forța spirituală și înțelepciunea sunt categorii ce țin de individualitate, ca și arta. Pentru că demult lumea e deja într-o zonă (...iremediabil!) post-folclorică, post-colectivistă.

În alte timpuri, poezia căuta înălțimile, culmile, zborul și, concomitent, profunzimile ideatice. Astăzi, în postmodernismul, ce înclină tot mai mult spre minimalism și mizerabilism, ca o tranziție infinită la nu se știe ce anume, versificația caută diversitatea, pluralitatea alt-felului, până la divertisment.

În diferite perioade cu toate ale lor, distanța dintre poezie și înjurătură ba crește, ba se micșorează. Distanța dintre idee și prostie, dintre frumusețe și urat variază și ea. Azi aceasta distanță s-a micșorat amenințător și lumea nu mai crede, metaforic și naiv, că ar putea fi salvată de frumusețe. Sau că ea, lumea, ar putea salva frumusețea.

Și totuși, poeziei adevărate îi este contraindicat servilismul adaptării la necesitățile – de percepere și „delectare” – a maselor. Și nu din timpuri relativ recente, pentru că nu e de crezut ca „Odele pythianice” ale lui Pindar, de o densă și subtilă încorporare în ele a elementelor mitologice, să fi fost pe înțelesul agorei grecești de acum peste 2 500 de ani.

Scriitorul, creatorul în general este cel ce trebuie să caute mereu ieșire din impasuri, să evite înfundăturile plafonării, să descopere și să evite (cine poate – să dezamorseze) capcanele suficienței de sine, auto-adulării, cerșitul admirației din partea publicului. Să-și respecte superioritatea față de mulțimea ce reacționează mai curând instinctual, decât exegetic, valorizant. Pentru că adorația și adulația exagerate, pe stadioane și în piețe, desfigurează, falsifică, banalizează.

Pentru o personalitate, amestecarea în convulsiile gloatei înseamnă existență de cvasi cimitir. Iar Odysseas Elytis pleda pentru ca poezia să ne dezvețe de lume, de mulțimea afonă. Și nu numai în sens metafizic – „sub forma care ne e dată; lume a pieirii”, ci dezvățul acesta e, deja, și inapetență pentru atenția la insignifiantul existențial care, vrem nu vrem, umple cea mai mare parte a cotidianului uman; e dezvățul de molcuma, dar derutanta obsesie pentru automatism și resemnare în fața fulgurației de fundal al comunului, obișnuitului, fără-de-efortului.

Să nu se uite și să se țină cont de faptul că, în cazul mai multor cititori, care nu trebuie „amestecați” cu ascultătorii de versificații futile, asociațiile psiho-artistice, psiho-estetice nu sunt totuși „colective”, ci strict individuale, cu o mare marjă de a se deosebi, uneori radical, de la un individ la altul. Pentru că obiectul-fenomenul (sau: obiectul și fenomenul) poeziei nu poate/ nu pot fi supus(e) experiențelor „fizice”, convenite canonic, „instituționalizat”. Poezia, ca analiză, cercetare, contemplare întâmplându-se pe calea raționamentului abstract, în consecință ea neputând fi „naturalizată”, adică adusă la o formulă cât de cât... comună, ce i-ar găsi (sau: potrivi) asemănări oarecât plauzibile cu vreun analog fizic, natural, cultural.

Să nu se uite și să se țină cont că există, mai există oameni care consideră că și legătura lor cu poezia e o mărturie că ei mai trăiesc. Altfel decât cei mulți, insensibili la poezie. Trăiesc oarecum altfel decât se înțelege existențialul în mod nominativ, obișnuit. E o interacțiune dintre om și viață, în general, poate mai curând interacțiune cu propria lui viață. Este rezultatul acestei interacțiuni – ea, poezia, prezentă în intimitatea omului, în sensibilitatea/ emoția și cugetarea sa.

Si legō poetica, ergo sum.

Poezie și filosofie

Nu știu de ar fi adevărat că „Poezia e superioară logicii, iar unirea lor e filosofie”, după cum afirma, în 1833, John Stuart Mill, însă ea atrage atenția și-ți oferă, prin sugestie, alte linii ideatice de urmat, de dezvoltat, mai ales dacă, într-o anume măsură, te simți și tu legat atât de poezie, cât și de filosofie. R. Wellek amintește că, pe la 1835, într-o recenzie la poemele lui Tennyson, Mill îi recomandă acestuia să devină... filosof, deoarece, în creația sa, hai să zicem lirică, poetul nu poate evita completamente prezența meditației teoretic-filosofice, prin urmare trebuie să aibă grijă ca „teoria lui despre viață și lume să nu fie o himeră a creierului, ci rezultatul temeinic al unei gândiri solide și mature; el trebuie să cultive, cu toată devoțiunea, atât filosofia, cât și poezia”.

În virtutea unor simbioze personale, ce mi se întâmplă în travaliul poetic și cel eseistic/ teoretic, precum în Cosmograme, spre exemplu, bineînțeles că împărtășesc o astfel de opinie, poate că nu în mod atât de tranșant, dar, în principiu, – da, este necesară nuntirea lui Orpheus cu Sophia (alias – Înțelepciunea).

Astfel, mai mult sau mai puțin constatabil, filosofia e prezentă în întreaga noastră existență, activitate, însă, poate, cel mai la îndemână de identificat e în artă, în literatură. Când scrii despre literatură, cum am făcut-o în volumul de cosmograme „A opta zi”, este imposibil să nu filosofezi și tu. Cred că este prezentă filosofia, în forme „strânse”, esențializate, duse spre adagiu, în cărțile de leologisme. Dar, bineînțeles, poezia e și ea o formă... pluriformă, infinito...-formă de a asimila și emana filosofie. De asemenea în forme de focalizare conceptuală, ideatică, semantică ea există, probabil, în zecile de poeme laconice, cărora le-am zis strictul necesar, adică cele care renunță la multe cuvinte, noțiuni, modulații lirice, metaforice, pentru a scoate în evidența ideea, fondul acesteia.

Uneori, principiile filosofice generale „migrează” dintr-un poem sau altul, ajungând pe coperte de carte, ca titlu: „Contrastele ca necesitate” sau, oarecum pe... invers, „Absența negativului”, acest „invers” confirmând chiar necesitatea contrastelor, contradicțiilor, poate că în linia intrinsecii prezențe, în toate ale existenței, a preceptului hegelian despre unitatea și lupta contrariilor. Sigur, când scrii poemul sau pui nume unei cărți, nu te gândești neapărat la Hegel, la dialectica lui. Astea sunt, ziceam, organic și neorganic, material și spiritual, realist și irealist incluse în mersul lumii și mișcării planetelor.

În fine, ar fi de spus că literatura, și parcă mai nuanțat poezia, se interferează cu filosofia, dar nu se suprapun(e) acesteia.

PPOEZIA AVANGARDEI - RIURIK IVNEV (1891-1981)

POEME ROMÂNEȘTI PUBLICATE ÎN GERMANIA

                        Leo BUTNARU

Din grupajul

POEME DE LA MAREA CASPICĂ (2018, 2019)

Prolog

Iubite coleg

și cititor

acu

îți propun din

și despre Baku

unele texte în varianta „definitivă”... – ei,

știi tu,

cu

sau fără ghilimele,

absolutul nu se găsește în stare pură,

nici în firea noastră,

nici în natură.

           Pe vechi

pe nou

pe totdeauna

viața omului

dar și a atomului e

ca o inducție incompletă

sau altceva fizic

astronomic

necunoscut.

Versuri de pe chei

Îmi plimb pe cheiul caspic

cum ar veni pe coapsa metropolei

îmi plimb

sau poate el mă plimbă pe mine

trupul acesta în carne și oase

și în gânduri

uneori și în fericire (pare-se

chiar și acum)

dar de cele mai multe ori în stare normală de viață

cu toate ale ei

cu plecări la munte, la mare

de obicei mai rare

dar și cu intrări pe la clinică

mereu... discret-cinică (unde

non-stop sunt în plină desfășurare

recensămintele paralele ale vieții

și neființei), iar la plecare de acolo

simt că parcă mi-ar fi scăzut sensibil nemulțumirea de viață

provocată de impresia că în lumea aceasta

poți găsi de toate

în afară de ce ai nevoie.

Este important că în această viață mai găsești viața!

trupului acesta în carne și oase

și în gânduri

uneori și în fericire – cheia acestui adevăr

argintiu-lucitoare

în această dimineață

găsind-o pe chei, când

în fața mării

dar și în sinea mea, în exteriorul meu, în lume

trăiesc senzația că parcă aș fi pretutindeni.

Pescăruși, sturioni

Uneori

pentru ca să zbori

e necesar să fii crucificat

să zicem

ca pescărușul răstignit un timp pe

crucea propriului trup

după care

săgetând

se înfige în creasta valului

vânând

sturionul caspic.

1.III.2018

Minimalism cu sfeclă roșie

rapsodule, pe obraji ai sfeclă roșie

                                  Həmid Herisçi

Restaurant de hotel. Chelnerul

exemplar la datorie

ne explică ce benefic e

pentru potolirea tensiunii

pentru reglare de glicemie

borșul din sfeclă roșie

de culoare intens-rubinie.

Noi suntem din tagma celor care

văd până și în bucate

oarece problemă de estetică

să zicem – zvâcnetul lucios de poezie

al borșului din sfeclă roșie

de intensă culoare rubinie.

Nici eu nu sunt din cei care

ar respinge borșul de sfeclă

binefăcătoare

închis-sângerie

însă la Baku prefer

obișnuita pe aici rodie.

3.III.2018

Ceai negru

Lui Salim Babullaoglu

Hotelul „Hilton”. Nume sonor.

Însă, în jurul lui, Baku-centru

relativ vuitor. Taclale poetico-amicale cu Salim

la un ceai negru. Negru

de mai nu se vede conturul oblic al

linguriței din pahar. Această miniaturală natură

static-acvatică, să zic, îmi readuce-n memorie

tinerețile înaintând spre mijloc de maturitate. Pe atunci eram

într-un imperiu aducând deja a dispariție

prin care se întâmpla să hălăduim prin trenuri de zi

trenuri de noapte; spații marcate

de bătăile roților

și bătăliile distanțelor

dar și – sonor-strident-delicat punctate – de

clinchetul paharului cu ceai clătinat (să zicem,

să ne amintim) în trenul Chișinău Kiev Moscova Leningrad

etcetera;

       paharul cu ceai negru (pe atunci

probabil cel verde încă nu fusese aprobat de CC...)

lovindu-se de suportul din argentan

în acel tren de mers spre un alt univers

spre o altă hartă cu – iată –

Azerbaidjanul independent, spre

hotelul „Hilton”

spre formidabilul ceai negru

ce ne trezește amintiri libere aici

unde grăit-a profetic Zoroastru.