POEME ÎN VARĂ-TOAMNĂ

 

Leo BUTNARU

Neo-pastel la Mircești
 
să-i primesc iar robi ca în vremile cele bune
                        Alecsandri, „Vasile Porojan”
 
E miez de vară, curpenii zemoșilor rătăcesc
doar doi, trei metri depărtare de la rădăcină
semnalizând cu pâlniile de mici gramofoane
spre-a ademeni albine, libelule și lumină.
 
O fi ceva din pasteluri medievale, pe la noi
duse în romantisme junimiste de Alecsandri
azi, spre Mircești, tremurând dincolo de parbriz
peste-asfaltul încins, în apa morților, cum ar veni.
 
E un drum istoric și oarecât hazliu – chiar pe el
porniră în lumea mare țiganii eliberați pe vecie
și tot pe el revenind cu rugăminți fierbinți de a fi
oploșiți, ca-n vremile bune, în izbăvitoarea robie.
 
...Și ar mai fi de continuat subiect, fapte istorice
însă ești pus la punct de corectitudinea politică
corectat și de curriculum școlar, de minimalism...
Deci, adio poete boier, adio Porojan Vasilică...
 
 
Interdicții prinse în pioneze
 
Când scriu despre studenția noastră, parcă aș fi un
Costache Conachi din epoca minunilor japoneze;
vremuri în care pe la cămine anunțurile decanului 
erau prinse, îndrumător-amenințător, în pioneze.
 
În ele se spunea despre ce nu se poate (mai toate!)
inclusiv ispititoarele, fireștile juneții îndeletniciri
azi în memoria unora devenite tabu (soții, soțiile!)
sau subiecte cețoase de cvasi-verosimile povestiri.
 
Da, eram în secolul douăzeci, trecut, dar și mai al naibii
în imperiu care suspecta studenția mereu crâcnitoare.
Închiși în sine sau nemulțumiți gălăgioși la „Cadavrul vesel”*
crâșmă unde croiam și noi planuri din burse și pahare
 
până-n ultima zi de studenție. Mâine – valea, aiurea!
Îmbrățișări, sărutări, juruințe tremurând cuvântul.
Ne-am ridicat și am plecat. Pe urma noastră rătăcită
în halbe și-n pahare goale își făcuse culcuș vântul...
_________________
*În Chișinău, un local cam sordid, „Călătorul”, rebotezat de studenți sau „Cadavrul vesel” sau „Trei cadavre”, cu peretele din spate făcând corp comun cu zidul Cimitirului Central.
 
Incipit avangarda română
 
În memoria lui Marin Mincu
 
Cirezile poartă în ugere fruptul laptelui ca
pe un steag al predării bunătății pe pământ
în scurt-țâșnitoarea cascadă a mulsului
ca iuți săgeți de noime între simți și gând
 
încât e ceva ce duce la desprindere de simbolism
și început de avangardă tremolo-n româna poezie
cu Fundoianu la Herța, cu Voronca la Paris
și Celan ce îndelung pe sumbre poduri întârzie.
 
E ceva cu Tzara, Luca și Urmuz-pistolarul, cu Vinea
culegând viile și vina sfidării. Apoi apare-n rol
Bogza și Dinu, acesta potrivindu-și numele Roll
binecuvântat de pana lui Pană, amical-benevol.
 
Ionescu mână rinocerii spre Nistru și Dâmbovița
din munți îi alunecă îndărăt ghețarii și zăpezile
iar apa Bucureștiului le păstrează până azi grotescul
și absurdul jos, la Mitropolie – privește și vezi-le
 
când cirezile poartă în ugere fruptul laptelui ca
pe un steag al predării bunătății în școli și pe pământ
în scurt-țâșnitoarea cascadă-n amurgul mulsului
ca iuți săgeți de sensuri între simț, dada și gând.
 
 
Crucea roșie a cuvintelor
 
cuvintele ca oşti
            Voronca
 
Cuvintele ca oști lipsite de cuvânt
ce doar gem, urlă când sunt decimate
de-oștiri din alte limbi, dar mai necruțător
de armia tăcerii, bolnave, necurmate.
 
Pe câmpuri de bătaie orice dicționar
se face lazaret cu cloroform și ghips
cu cârje pentru vocale rănite și consoane
gemând și înjurând în stil de-apocalips.
 
Astfel, și textu-acesta e din suferința
cuvintelor întinse pe filă ca pe targă
pe care alte cuvinte de la roșia cruce
le va-nvăța pe nou să spună și să meargă
 
pentru a-și duce cruce vorbirii sau tăcerii
sub steagul de izbândă sau sub pânza neagră.
 
 
Între pietre
 
un timp pentru a arunca cu pietre
şi un timp pentru a strânge pietre
                            Ecleziastul, 3/5
 
Erupe pământul, aruncând cu pietre-n pietre
și în patria omului pus, îngrozit, pe fugă.
Din piatră aruncată-n altă piatră-n lume
Brâncuși cioplise îndurerată „Rugă”.
 
E mare urgia în timpul biblic de aruncat, de izbit
Pietre-n pietre și-n omeni izgoniți de pe vetre
dar la potolirea lapidării pietrelor cu pietre
pentru pietre nu vine și timp de a strânge pietre
 
căci pietrele nu cunosc legile biblice, pentru ele
Ecleziastul e glas ce strigă-n pustiu și de pustiit,
iar omul tot mai să creadă că, posibil, doar pietrele
ar mai putea îmblânzi pietrele de neîmblânzit.
 
Între pian și pegas
 
Pianul mecanic e strâmtorat de pianul digital
pianina cu coadă-i concurată de pianina cu priză
(e drept, pe asta nu poate urca păunul, ca pe prima,
desfăcându-și coda-evantai – multicoloră surpriză).
 
Numai poezia e concurată de ea însăși, de aceea
confruntarea e mult mai acerbă, de parcă cerbii
se bat cap în cap, coarne-n coarne, la timp de rut,
sau se încaieră, prostește, pegașii, superbii,
 
de se întâmplă nu o dată ca-n ardoarea luptei
unii să-și arunce călăreții dintre aripi, din spate
și-atunci e tristețe în regatul metaforei lumii, dar
a mare bucurie trâmbițează Platon în cetate –
 
locul, vatra unui filosof cam de rând, dar abil, șiret,
polis cu cele mai multe piane dezacordate,
loc de ocolit, în el fără mormântul vreunui poet
care chiar până-a se naște fusese izgonit din cetate.

POETUL NIKOLAI BURLIUK - JERTFĂ A BOLȘEVISMULUI

 

FILM ESEU „ANTOLOGIA ASFALTULUI” CREAȚIA COPIILOR AUTORI LEO BUTNARU...

DIN „ROMÂNIA LITERARĂ” NR. 37, 2020

 

 

Leo Butnaru 

Post-URSS

Mă gândeam să pun de moto acestui (con)text ideea lui Cervantes, ca istoricii mincinoși să fie căzniți asemeni falsificatorilor de bani, dar motoul s-a oferit să fie prelungit chiar la începutul tratării temei, eu, autorul, zicându-mă, dacă ar fi fost cum zice marele spaniol, istoriografia sovietică ar însemna un necrolog în foileton, interminabil. În pofida idiomului latin De mortuis aut bene, aut nihil despre istoricii sovietici mu s-ar fi putut decât... pe invers, cum procedaseră și ei contra adevărului. Însă veni de marea izbăvire: căderea Uniunii Sovietice.

(Aici, îmi permit o paranteză nostalgică, dar mai abitir dramatică despre cum, printre teancuri de lenjerie, mama mare obișnuia să pună „săpunele bune”, „pentru ca hainele să miroase frumos”. Astfel că, printre teancurile comândului, fiica, nepoatele au găsit „săpunele bune” „Palmolive” made in USA 1986... Era anul exploziei de la Cernobîl, din cauza căreia, radiată, s-a isprăvit URSS cea radiată de pe hartă... Agonia comunismului cu sârmă ghimpată la butonieră... Apoi august 1991. Puci. Pre-căderea uniunii sovietice. Interminabil balet Lacul lebedelor. Senzația că un elefant încearcă să bată din picior ritmul acestei muzici suave.)

Azi, disputele de cândva despre prăbușirea ultimului imperiu, mai ales al răului, au pierdut din acuitate. La mormântul unui imperiu, ca și la mormintele nelegiuiților, se vorbește în șoapte. La de-canonizare nu se glăsuiește tare, nici triumfător, nici bocitor. Când un imperiu se duce pe pustie, e turbulență în ce are să fie. Și nu e deloc roz, cu intensitatea în scădere a roșului imperiu, cu sângeria, continua lui abreviere. Și iată, din trâmbițata dialectică marxist-leninistă, alias dialectica imperialistă, s-a extras dialectica zisă a cotidianului, una a tranziției, una tranzacțională la o societate mai puțin banală, dat fiind că în locul ei se zice că lumea nu a putut isca ceva mai de Doamne ajută, lumea noastră clătinată ca pe o șubredă plută.

 Și parcă nu mai e cale de întoarcere. Ceea ce e bine.

 Și parcă nu mai e cale de înaintare. Ceea ce parcă e rău.

Trecutul – hău. Viitorul – incert. Incert și din motivul că, imediat după căderea comunismului, când a fost declarată libertatea de conștiință, să nu credeți că au năboit mustrările de conștiință, care ar fi fost firești.

Și totuși, amintirile despre ex-URSS, amintirile din comunism (ca să nu mai vorbim de cele din canibalism...) fac democrația suportabilă. Chiar dacă în democrație – vai!, precum în comunism, tâmpiții au nu doar dreptul de a vota, ci și dreptul de a conduce.

 

Invocație

 

Avem o țară nu prea mare, însă ce mare, uriașă, imensă e vina atâtora față de ea... Avem o țară în care fiece plantă se teme să nu crească, să nu se răspândească prea tare, spre a nu trece cu vreo steblă peste un hotar, altul. Încât îndură-Te, Doamne, a nu condamna la pierzanie neamul românesc nu prea numeros, țara noastră atât de nerăzboinică, dându-ne nu atât un curaj fantastic, suprauman, ci dă-ne, Doamne, înțelepciune, înțelepciune. Pentru că înțelepciunea și credința în Tine ne-a ajutat să supraviețuim URSS-ului, imperiu în care vodca era păstrată în seifuri oțelite, iar cheia declanșării dezastrului nuclear într-un simplu cufăraș din plastic sau în buzunarul secretarului comunist; SecreȚarul General al PCUS. Imperiul era unul grozav: în el nu se poate trăi fără groază. Iar armata, zisă sovietică, se asemăna mult celei imperialist-țariste, mărșăluind dintr-o paradă în alta, de la o pradă la altă pradă, dinspre Siberia spre cortina de fier durată în toate punctele cardinale; cortină pe timpul căreia era imposibil să fugi nu numai de stat, ci și de tine însuți.

Pe scurt: Bolșevicii înjghebaseră un stat, dar nu aveau cum construi o patrie, de aveai impresia că recruții cu ochi albaștri se întorceau din armata imperialistă având deja ochii kaki și complexul lui Oedip față de falsul lor „tată-stat”, față de falsa lor „patrie-mumă” bolșevică, istoria/ biografia căreia era mai întunecată chiar decât bezna viitorului luminos al comunismului.

Fă, Doamne, ca, deșteptându-se, nu doar trezindu-se din somn, cetățenii, compatrioții noștri să-și renască zi de zi țara. Țara, deșteptându-se mereu (pentru că o țară nu doarme, ea e mereu de veghe), să-și nască în continuare sau să-și renască cetățenii care, concomitent cu nașterea sau renașterea lor, să nască sau să renască țara care îi naște sau îi renaște. Țara care, azi, din câte înțelege umilul de mine, nu se mișcă în direcția cea bună. Dar nici în cea rea. Ci, din păcate, pur și simplu rătăcește, rătăcește. Și nu ne da nouă calamități naturale – parcă nu sunt în de ajuns și de rămas comuniștii, socialiștii, cozile de topor, colana a cincea? Nu sunt suficienți oare inșii care ar trebui să-și administreze pastile (de luciditate), însă administrează țara?! Ba chiar, cu ticăloșenie, cu cinism strigător la cer ei spun că în țară totul e OK. (Și nu există nicio speranță spre mai bine...) Cum s-ar spune, verticala puterii în stat e cam paralelă cu populația statului. Și omul de jos se gândește, bietul, cum ar face mai bine, pentru ca armăsarul, pe care Caligula l-a făcut senator, să nu călărească iepele statului nostru, în care, mai acum un timp, guvernanții au folosit poliția contra protestanților (astfel trecând la conducerea... manuală a statului). Statul ca botniță. Societate în genunchi, în care, în plin stat – și piticul e om; poate chiar președinte de stat.

De atunci încoace, pe la birourile obiectelor pierdute sau înmulțit obiect(iv)ele ca: „încrederea în oameni”, „încrederea în dragoste”, „încrederea în stat”, „încrederea în politicieni”, „timp pierdut”...

Ce am fi noi – o Țară care știe a învăța pe contul propriilor eroi, dar și a propriilor sale erori? Statul – mai suntem noi? Sau deja am fost? Nu aveți impresia că trăim într-o țară trasă pe sfoară chiar în această țară, în care cele gândite și spuse de autorii de comedii sunt mult mai realiste și incitante, decât gravele aiureli ale președinților de stat?

Ar fi păcat, Doamne, să lași de izbeliște această țară, care are ieșire la mare și la cer, marea și cerul având ieșire spre sufletul nostru, spre sufletul Tău...

 

Vizită la Moscova

 

Leo BUTNARU ANTOLOGIA ASFALTULUI Film de Constantin VACIU septembrie ...

Leo BUTNARU ANTOLOGIA ASFALTULUI Creta copiilor talentați! Un film de Co...

PRESA PRESATĂ DE ÎMPREJURĂRI

Leo BUTNARU

Revistele și muzica simfonică

Paradoxală situație: avem timp de a scrie despre activitatea revistelor în vremuri de restriște pandemică chiar din cauza restriștilor și opreliștilor coronavirusiene; din contul timpului pe care trebuia să-l acordăm revistelor la colocvii și întruniri tradiționale, anunțate încă din primele luni ale anului curent, la zilele și jubileele unor publicații literare și de științe umaniste prestigioase, ce urmau să fie marcate în primăvară, vară, toamnă 2020... Cum s-ar spune, revistele ne așteaptă în continuare, iar noi, în condiție de stați acasă! le dăm semne de atenție și prețuire, scriind pentru ele.

Să amintim că, în ultimul deceniu al secolului trecut, se înmulțiseră prezicătorii dispariției mai multor reviste de literatură și cultură. Pe atunci, unele din ele chiar erau cu un picior în groapa neantului. Dar, spre norocul spiritualității românești, cele mai multe din ele și-au revenit, există, activează, apar și în aceste timpuri complicate, confuze, virusate. Iar în ce privește situația lor online, în linie și variantă electronică, revistele respective par a trăi chiar în... normalitate. În unele din ele și eu am publicat texte despre starea (și... disperarea, poate) scriitorului în vremuri des-coronate de coronavirus. (Eu unul mai spunându-mi că, pe timp de coronavirus, chiar o viață descoronată, însă lipsită de umor, ar trezi râsul!)  M-au găzduit revistele România literară, Revista literară, iar Contrafort și Apostrof m-au invitat să răspund la chestionare despre perioada de izolare și frecventă spălare pe mâini, interesându-se, în general, cum face față scriitorul român situației. Aflându-mă mereu la răspântiile conștiinței individuale cu lumea, cu viața ei, astăzi oarecum accidentată, am încercat și încerc, în răspărul situației, să rămân cetățeanul liber al propriei vocații, predestinații, iluzii, în ultimă instanță. Vocația în complicitate cu voința de a-ți ordona și coordona faptele, trăirile, atent la achizițiile, dar și la pierderile sufletești, de conștiință, înțelegând (din proprie experiență în pandemie!) că, pentru postatele de realitate nefavorabile, ale zarurilor negre, e necesar să-mi creez și să-mi adaptez, să-mi „reglez” stări de spirit oarecum... normale, funcționale, ca să rămân în registrul preocupărilor de bază, dintotdeauna. Să-mi modelez stări de spirit adecvate, operative, posibil chiar creative, din ce răzbat(e) din lume către mine și din ce pot trimite eu în exterior, în lume. Azi recunosc că și legăturile cu revistele literare m-au ajutat să depășesc mai ușor unele inconveniențe, restricții și restriști și să mă adaptez situației prin care au trecut și mai trec inclusiv ele, revistele.

Bineînțeles, varianta de bază a lor, cea tipărită, a resimțit piedici, amânări, disfuncții, inclusiv în difuzare, poșta având și ea sincope, restricții etc. Dar, în mare, și azi, în vremuri de necaz, revistele scriitoricești asigură și întrețin funcționalitatea procesului literar, oglindindu-l, promovându-l, dovadă că ele sunt instituții socio-culturale și de istorie cu structurile lor, cu actanți și beneficiari. Iar toate dimpreună constituie instituția de căpetenie a omologării și valorizării, implicit, a expertizei scrisului literar în totalitate și a selectării a ceea ce e demn de a fi propus cititorilor și – de ce nu? – istoriei literaturii românești în continuă prezență prin extindere în contemporaneitate. Revistele prezintă respectivul proces în diversitatea sa canonică, de genuri, de evaluări exegetice, concomitent servind de legătură între centrele cultural-literare din țară și cele din diaspora. Într-un fel, presa literară îndeplinește atât funcția de arbitraj, cât și pe cea de patronaj a valorilor/ operelor demne de atenția mai largă a publicului, de promovarea lor pe scara valorică, inclusiv prin propuneri la premii. Apoi care ar fi un alt spațiu mai propice descoperirii și lansării tinerilor scriitori promițători și a susținerii lor în avansarea pe treptele profesionalizării, decât cel al revistelor?

 Publicațiile ce apar sub egida Uniunii Scriitorilor sau patronate de forurile administrative județene învederează tot mai pregnant faptul, că deja nu mai este actual așa-numitul  literaturocentrism (...de cândva). Scrisul contemporan românesc are repere eficiente în mai multe orașe/ județe, unde apar revistele „Convorbiri literare”, „Apostrof”, „Vatra”, „Steaua”, „Arca”, „Argeș”, „Scriptor”, „Orizont”, „Hyperion”, „Discobolul”, „Ateneu”, „Bucovina literară”, „Conta”, „Familia”, care fac familie bună cu cele din metropolă – „România literară”, „Viața românească”, „Luceafărul” etc., dar și cu cele ce apar în stânga Prutului – „Contrafort”, „Revista literară”, „Sud-Est cultural”. Unele din  ele intră în contextul a ceea ce s-ar numi cartea de vizită a unui oraș, unui județ (Iași, Cluj, Pitești, Târgu Mureș, Timișoara, Oradea, Bacîu, Botoșani, Suceava, Alba Iulia etc.). E de subliniat că aceste reviste, dar nu numai, se poziționează drept publicații ce au în obiectiv literatura înaltă, care, implicit, prin calitățile ei estetice și funcționale „detestă” (în surdină...) literatura de masă, pe cea a veleitarilor. Ele mențin criteriile axiologice, contribuind la structurarea procesului literar, dar și a celui cultural, promovează valorile, consolidează ierarhia și mențin funcțional, cu inerente modificări, adaptări, limbajul exegetic al spiritualității contemporane. Încearcă să răspundă provocărilor timpului, societății și, nu în ultimul rând, celor venite din parte cititorilor. Chiar dacă, din păcate, majoritatea revistelor aproape că nu inițiază polemici despre actualitatea literară și socio-culturașă, despre starea procesului literar în general.  

Oare odată cu emigrarea în mare parte a lumii informaționale și a celei literare pe net să trăim, cum zicea mai demult și despre altfel de fenomen Hans R. Jauss, apariția unui nou tip de curiozitate, ba chiar de existență estetică, sensibilă? Azi, cultura cu adevărat ar putea aparține maselor, însă, se știe, din păcate prioritate are mai curând ceea ce înclină spre superficial, distractiv, chiar kitsch, când intelectul este substituit de instinct. Masele au legitățile și necesitățile lor mai speciale legate de cultură sau de absența acesteia.

Deja cititorul e altul, orientat sau dezorientat de creșterea ritmurilor vieții, a presiunii pragmatismului  existențial. Iar eu sunt printre cei care consideră că au apărut și unele neo-metode de a citi presa culturală cu... „condeiul în mână”. Prin copy paste e mai ușor să decupezi ceea de ce ai nevoie. Altele sunt azi cartotecile, caietele de lucru, conspectele. Pentru cei dedați ei, „obligați” de necesitatea ei, lectura e mai eficientă. Iar internetul nu poate fi o variantă alternativă de existență a literaturii, ci o componentă a unui proces unic de dezvoltare*, afirmare și difuzare a ei, în vremuri când s-a modificat însăși componența publicului cititor, atitudinea acestuia față de literatură, lectură, normele canonice, culturale, estetice. Când e altul până și modul de viață „atacat”, provocat de tot mai multe canale și posibilități de informare. Se potolesc tot mai mult vocile care preziceau catastrofe legate de noile tehnologii, „insinuate” și în literatură, în revuistica literară. De ce ne-ar mai impacienta formele digitale de creare și existență a artelor? La o adică, nici scriitorii nu mai folosesc nu că pana, ci nici chiar celebrisima, încă acum un deceniu, două, mașină de scris?

Iar dacă presa literară, culturală ar depinde de numărul cititorilor, ea și-ar fi încetat existența! Precum ar fi trebuit să se întâmple de multă vreme cu majoritatea orchestrelor simfonice care, precum se știe, nu aduc venit. De obicei, la concertele  de muzică grea uneori numărul celor care procură bilete este foarte mic. Asta însă nu înseamnă că ministerul culturii sau întreg guvernul, plus președintele țării, sunt gata să desființeze orchestrele simfonice, teatrele de operă și balet care, nu că nu aduc venit, ci din contră, necesită dotații sociale consistente. Muzica simfonică e predestinată poporului, chiar dacă acest popor nu prea năvălește în sălile de concert, unde se cântă Wagner, Beethoven, Ravel, Enescu etc... Dar, oricum ai judeca momentul, muzica simfonică e și ea un atribut civilizator al națiunii, ceva sine qua non, place sau nu place asta cuiva. (De altfel, mahării Turkmenistanului au desființat teatrul de balet, motivând că voalurile și transparențele de pe scenă nu sunt în tradiția acelei nații!) Acum noi să înlocuim noțiunea de muzică simfonică, grea, cu cea de literatură (...simfonică și ea, literatura!), cu cea de reviste literare, iar răspunsul, sigur, va fi clar, dedus. Astfel că voi spune oarecum retoric, cu cuvinte... aripate, poate, dar, cred, absolut firesc: De literatură, de revistele ei are nevoie poporul, Umanitatea. Ele sunt ca și incluse în codul genetic-spiritual al oricărei națiuni. Fără ele viața socială ar fi de neconceput în forme corecte, decente. Fără literatură, cultură, muzică simfonică viața socială, istoria ar avea deformații grave.

­­­­­­_____________________

*Probabil, ar fi cazul ca administrațiile celor mai valoroase publicații literare, de cultură, de artă, de științe umaniste să se gândească la un portal comun pe internet, care ar constitui parcă o federație a site-urilor lor situate într-un, să zicem, salon al revistelor. Chiar dacă majoritatea revistelor deja au adrese electronice, plasarea acestora și în respectivul portal ar avea și rolul benefic de a oferi cititorilor posibilitățile de a fi acaparați ca și cum de un efect al... lecturii-carambol. Adică, odată ce ai deschis site-ul „României literare”, de ce nu ai vizita și vecinii din imediată apropiere, la un clic distanță, – „Convorbiri literare”, „Viața românească”, „Varta”, „Familia”, „Apostrof” etc.? Te-ai afla chiar în imensul spațiu hipertextual al literaturii române!