O POETĂ LA 8 ANI: NIKA TURBINA. TRAGICU-I DESTIN...

 

Din poezia lumii

Nika TURBINA

(1974 – 2002)

 

S-a născut în orașul Ialta, mama ei fiind pictor, tatăl – actor. Curând familia li s-a destrămat și Nika a crescut în familia bunicilor, tatăl-mare fiind scriitor. De la patru ani fetița suferea de astm și insomnie. Uneori, în faptul nopții, o ruga pe mama să transcrie versurile care îi apăreau în imaginație. La vârsta de 8 ani era considerată adevărat fenomen, copil-minune, simpatizată și promovată de scriitori valoroși ai timpului, înainte de toate de Iulian Semionov, cu recomandarea căruia versurile i-au fost publicate în unul din ziarele importante din Moscova (1981). Evgheni Evtușenko a însoțit-o la Bienala „Poeții și Pământul” de la Veneția, unde micuței poetese i-a fost acordat trofeul „Leul de Aur”.  În 1983, la vârsta de 8 ani, Nika e autoare primei cărți de versuri, „Maculator”.

În anul 1990 Turbina face cunoștință cu psihiatrul italian Giovanni Mastropaolo, care utiliza o metodă netradițională de tratament prin intermediul artei, recurgând inclusiv la versurile Nikăi. El avea 76 de ani, juna poetă – 16, dar trăiau în concubinaj, situație ca și nefirească ce nu avea să dureze.

Cu susținerea personalităților influente avea să fie înscrisă la școala teatrală, mai apoi la institutul de cultură, însă astea nu erau compatibile cu modul ei de viață boem. Abandonase poezia, dezamăgită până la disperare de faptul că nu mai era admirată, adulată ca în copilărie. Iar dacă nu înveți, nu știi ceva carte, cu ce întreții, cu ce alimentezi dotările unui ex-copil de geniu? Vine seceta, pustiul, ispita alcoolului, halucinogenelor... Aștepți recompensa, caramela, însă dresorii deja au uitat de tine. Ce-ți mai rămâne decât căderea prin geam de la etajul 5?... Sigur, destin foarte tragic. Care, probabil, ar fi fost imposibil de evitat...

 

În traducerea lui Leo BUTNARU

*      *     *
 
Deloc puțin sunt cei ce cred
Că eu am întârziat –
Trenul meu a și plecat.
Viața a prins pe taluz
Traverse, șine noi,
Timpul a înmulțit
Ale iubirii sentimente înalte.
Pur și simplu eu
Am înlocuit seara cu dimineața.
Să fac asta m-au ajutat și alții.
 
 
*     *     *
 
Așteaptă puțin,
Să aprind felinarul,
Să luminez panta
Pe care
Tu aluneci în beznă.
 
 
*      *      *
 
Încă nu a fost să ajung
La limita visurilor mele.
Rătăcesc prin viață
Ca un copil naiv
Pe cearșaful alb,
Aruncându-mi sufletul
În prăpastia speranțelor.
Și el ba cade,
Răpus de lovituri,
Ba ar putea să cânte
Cu noile cuvinte ce-mi veniră,
Simple, pline de bunătate
Altora nicicum asemănătoare.
 
 
Pasărea rănită
 
Aveți milă de mine, lăsați-mă să plec.
Nu-mi legați aripile rănite,
Deja nu mai zbor.
Vocea mea a sugrumat-o durerea,
Vocea mi s-a transformat în rană.
Deja nu mai strig.
Dar ajutați-mă, fie-vă milă!
E toamnă.
Păsările zboară spre sud.
Iar inima se strânge de spaimă,
Singurătatea – amicul morții.
 
1983
 

UN AN DE LA PLECAREA LUI PAUL GOMA

 Se împlinește un an de când, din L'Hôpital Universitaire Pitié Salpêtrière, pleca spre tărâmurile neuitatelor umbre Paul Goma. Cu ceva timp în umbră, domnul George Motroc mi-a solicitat un interviu despre cum l-am cunoscut pe celebrul nostru scriitor, ce a fost să cunosc în timp despre el. Interviul urmează să apară cât de curând în presă, aici e avanpremiera lui. 

 Leo BUTNARU:

CÂND SE VA AMINTI DE LITERATURA ȘI LUPTA ANTICOMUNISTĂ, 

NUMELE LUI PAUL GOMA VA FI PRINTRE ALE PROTAGONIȘTILOR

 

– Domnule Leo Butnaru, în acest final de martie 2021 se împlinește un an de la dispariția lui Paul Goma... Vă rog să fiți de acord, să începem cu o confesiune: care este cea mai emoționantă amintire ce v-a venit în minte când ați aflat acea veste tragică, în 2020, în vremea pandemiei?

– Înaintea amintirilor, am trăit șocul a încă unei nedreptăți ce s-a insinuat în destinul acestui om și scriitor eminamente tragic, care a fost Paul Goma: atacul neamânat asupra lui a nenorocitoarei pandemii care, iată, de la începutul anului 2020, ține lumea în izolare de... ea însăși, în spaimă și confuzii, obturare a prezentului și perspectivelor. Să intre această nenorocire chiar în casa omului, în acea locuință pariziană, pe care Paul Goma aproape că nu o părăsea, suferind de boli, care l-au atacat încă în închisoare comunistă? La întâlnirile noastre de la Die, în Franța, când făceam deplasări spre locurile unde aveau a se desfășura diverse manifestări din cadrul Festivalului Est-Vest, venerabilul coleg mă ruga să-i ofer brațul, de sprijin. Alignea de un picior, spunându-mi că mușchii șoldului îi răciseră cumplit, pe când fusese închis în subsolul securității. 

– Vă propun să ne întoarcem în timp... Dacă nu greșesc, dvs. și Paul Goma faceți parte din aceeași zonă geografică?

– Nu știu dacă este important acest lucru, dar s-a întâmplat să mă nasc în aceleași spații, de unde sunt mama și tatăl lui Goma, unde venise pe lume fiul lor Paul. Mama sa, născută Popescu, era din Chiștelnița, localitate situată la 5 kilometri de satul meu natal, Negureni, de pe râul Răut. Tatăl său, Eftimie Goma, era din Ciocâlteni, sat unde, în 1967, subsemnatul a absolvit școala medie. Sâmbetele, mergeam la Negureni cu bicicleta, 17 kilometri. Bineînțeles, am fost și în satul Mana, în care s-a născut Paul, pentru cei adunați în căminul cultural de acolo (era o perioadă electorală) dând vocea lui Paul Goma, pe care o imprimasem în Franța în septembrie 1996. 

– Care a fost reacția celor prezenți? Oamenii auziseră, încă din perioada regimului comunist rusesc, de activitatea de dizidentă și de operele lui Paul Goma sau nu se putea asculta în zonă Europa liberă?

– Mana e un sat nu prea mare, dar... mănos, în sens biblic, trecut de la material la spiritual. Când te uiți pe harta Estului Moldovei istorice, dintre Prut și Nistru, Mana pare că e așezată chiar în centrul ei! Deschizând Dicționarul Geografic din 1904 al lui Zamfir Arbore, aflăm că Mana e un „sătuc în jud. Orhei, volostea Isacova, așezat în valea Vatojului, pe țărmul drept. Până la 1812 aici a fost un schit de maici, desființat de ruși. Are 29 de case, cu o populație de 274 suflete; o biserică, cu hramul Sf. Nicolae. Sunt vii și grădini cu pomi”. Ei bine, timp de un secol numărul populației doar că s-a dublat, să zicem. Ar fi fost mai mare, bineînțeles, însă nu departe se află orașul Orhei, iar la 37 de kilometri – Chișinăul, unde s-au stabilit mai mulți din cei născuți la Mana.

Când am vizitat localitatea, bineînțeles că îmi imaginam acel din calidor, din care se deschide panorama unei lunci pitorești, peste care, demult, precum spunea Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, dăinuiau apele unui lac imens, navigabil, încât de pe Nistru corăbiile puteau urca spre el pe apa Răutului.

Sătenii, așa cum i-am văzut eu și cum am înțeles din discuțiile cu unii dintre ei, aveau parcă o sobrietate aparte, decență în vorbă și ținută. Poate de unde nu departe de Mana se află două mănăstiri, la Curchi și la Tabăra.

În acele locuri pitorești, de codru, mănăstirea Curchi azi arată splendid, cu adevărat monumental. Subliniez aceasta, deoarece pe timpul imperialismului ruso-sovietic ea fusese închisă ca locaș de cult și transformată în... ospiciu.

  Să mai dau câteva detalii despre monumentalitatea acestui ansamblu monastic, edificat în secolele XVIII – XIX. Este compus din cinci biserici, două clădiri cu chilii, stăreție, mai multe încăperi auxiliare, o livadă, un schit cu arhondaric. Este o mostră de stil neobizantin, însă unele componente ale complexului țin de clasicismul arhitectural, cu elemente de baroc. Regele Mihai (e înfățișat pe una din fresce, printre ctitori) a vizitat de mai multe ori mănăstirea și, e de presupus cu destul temei, la unele din vizitele sale au fost prezenți și părinții lui Paul Goma. 

Sigur că locuitorii din Manta știau de celebritatea consăteanului lor, dizident la București, apoi stabilit la Paris, dar deschis și cu mândrie au început a-și aminti de domnul învățător și doamna învățătoare Goma odată cu declanșarea mișcării de redeșteptare națională. În școală, elevii citeau, studiau cărțile lui Paul Goma, dat fiind că la Chișinău deja fuseseră editate unele din ele, grație efortului regretatului coleg și editor Andrei Vartic, un adevărat împătimit Goma.  

Leo BUTNARU Poeme Editura Herzog Lectura autorului

GLORIA ȘI TRAGEDIA UNUI FOST COPIL-MINUNE

 

*     *      *
 
Fierbinte asfaltul înnoptat
Deja călcâiele concresc
                 cu pământul.
Și ce greu e
Drumul
            spre crematoriu.
 
 
*    *     *
 
Blagoslovește-mă, vers al meu,
Blagoslovește-mă cu sabie și rană.
Eu voi cădea,
Dar neamânat
Mă voi ridica.
Blagoslovește-mă,
Vers al meu.
 
1983
 
*      *      *
 
Fii blestemată,
Zi a ucigașului
                        ticălos,
Zămislit la prag
                        de visare.
Când scoicii urechii
Glasul i l-au
                  curmat,
Sufletul l-au crucificat.
Totul a fost pierdut
Și nu s-a mai aflat
              ce-ar fi avut de spus. 
 
*      *      *
 
Singurătate vă prinde, vă merge.
Pe pagini cvasi-scâlciate
Ca adevărul
Cuțitul se-ndreaptă spre cel mincinos,
Astfel tu zburătăcești chipuri speriate.
 
 
Van Gogh
 
Chemați doctorul!
Închideți
Crăpătura din perete
Cu dementul Vinsent.
Genialitatea batjocură să însemne?
Genialitate-i neprețuită.
Desfaceți pânzele,
Născuților
Cu creiere flasce,
Marele poem
Este izvodit
De creierul lui și de creierul meu.
 
 

Leo BUTNARU - POEME DIN VOLUMUL APĂRUT LA EDITURA HERZOG 2021

MAREA INTERVENȚIE

 

Multă lume știe cum se face un interviu, una din modalități fiind, parcă, nespus de simplă: te așezi vizavi de interlocutor, îi pui microfonul sau reportofonul, azi și iPhone-ul, în față și nu-ți rămâne decât să-i pui întrebările care te interesează pe tine și speri să-l intereseze și pe convorbitor. Apoi, acasă sau în redacție, transcrii de pe bandă cele spuse, cele auzite... Le transcrii de mână sau direct la mașina de scris, acum un timp, astăzi – la computer, faci o lectură-două, o corectură-două și...
Numai că se întâmplă și interlocutori foarte exegeți, cerând să le trimiți rezultatul coborât de pe bandă, din reportofon sau din Iphone. Astfel mi s-a întâmplat și cu eminentul coleg C.D. Zeletin (13.IV.1936 – 18.II.2020), cu care dialogasem în toamna anului 1992 la Bacău, pe când participam la unele manifestări literare. Am făcut întocmai, cum am spus până aici, după care am primit manuscrisul puțin spus revăzut, ci redactat din... temelii de poet, traducător. După care, din nou dactilografiere, muncă deloc oarecare.
        Vedeți și dvs. cum arată câteva pagini după marea intervenție...

SĂ VEZI ȘI SĂ NU CREZI!

 

DESPRE O GĂINĂRIE, O IMPOSTURĂ...

Bine și frumos: colegul, poetul, prietenul din Moscova Evgheni Stepanov primește o veste importantă. Și, pentru a-și împărtăși bucuria, dă șfară nu că în Rusia, ci în lumea întreagă, publicând pe Facebook coperta cărții „Viețile mele nomade”, însoțite de câteva fraze. Le reproduc în originalul rus (vezi traducerea la subsol*):

Știu că Evgheni e un coleg onest (chiar dacă nu menționează că cele două cărți anterioare au fost traduse de subsemnatul), un prieten adevărat și nu pot să nu-i scriu că, hai să nu ne grăbim, știrea e doar parțial adevărată, încolo e absolut deturnată, chiar falsă. Deoarece este uimitor că acest traducător Spătaru nu deține în carte decât câteva texte traduse pe 20 de pagini (7-27), iar conținutul de bază al cărții, 122 de pagini (adică tocmai 5/6 din traduceri), aparțin altcuiva, care a mai și selectat și tradus extrase despre creația autorului, opinii ce aparțin Tatianei Bek, lui Konstantin Kedrov, Serghei Biriukov, Iuri Milorava etc. Îi scriu colegului, întrebându-l: Chiar așa, ăsta, Spătaru nu ți-a spus că mai toată cartea e românizată de altcineva, nu de el? Iată explicația care a dus la... prostrație:

Cartea reluată integral în...
 „integrala” traducere a lui Spătaru

 Așadar, Nicolae Spătaru nu a găsit de cuviință să-i spună autorului că, de fapt, în mare, ba chiar în... foarte mare, traducerea și îngrijirea cărții (notele, selectarea opiniilor exegetice, schițarea CV) aparțin totuși altcuiva. Astfel, dânsul nu suflă un cuvânt că, pur și simplu, a preluat integral cartea lui Evgheni Stepanov, „Istoriograf mie însumi”, apărută în 2010 la Iași, dar trecută pe... planul doi, după cele câteva textulețe traduse de el, N.S., acesta băgându-se, voios și viteaz, în prim-plan! Măi să fie! Pentru că chiar și denumirea cărții tot de la autorul trecut pe... plan secund a venit. Dar, să vezi! – N.S. își plasează numele de 1/6 importanță înaintea celui care a dat 5/6 din traduceri! Ce să însemne asta azi, în plin secol XXI, când găinăria, impostura nu prea pot fi tăinuite?

Plus că acest volum a apărut la începutul anului 2020, și eu, Leo Butnaru, cel altcineva, l-am văzut, când îl adusese chiar editorul Aurel Ștefănachi la Chișinău. Și am întrebat: Ce e, bre, cu cacealmaua asta? Ce ai făcut tu, Colea, și ce am robotit, am recreat eu? Se poate compara?

Rămăsese consternat și editorul, pe care tu îl implorai să repare gafa, trecând numele lui Butnaru la locul cuvenit, că doar lui îi aparțin cele 5/6 din traduceri. Parcă ați ajuns la înțelegere că, da, e posibil de revenit la normalitate, de trecut peste impostura ta, peste găinărie... Apoi eu nici nu m-am mai gândit la caz, nu am suflat nimănui o vorbă despre isprava ta, fiind corect în comportament, știindu-te cam neajutorat în munca scrisului. Unde mai pui că parcă eram amici. Zic, repară el Spătaru și – Dumnezeu cu dânsul, întâmplarea rămână cunoscută doar de trei oameni... Nu i-am scris nici prietenului Evgheni Stepanov, căruia însă, iată, abia peste un an și două luni, N.S. îi dă vestea minunată că el i-a tradus și editat o carte etc. Păi, cum iese, amigo? Astfel răspunzi tu la un gest de colegialitate, de onestitate, de a nu-ți divulga găinăria, impostura? Zău e a mirării... Dumnezeu cu tine și cu uriașul tău talent de... traducător...

––––––––––––––––––

*În draga mie Românie a apărut a treia mea carte. E o carte de versuri, Mai înainte mi-au apărut un volum de cercetări filologice și altul de versuri. Îi mulțumesc pentru această carte prietenului meu, poetului, prozatorului și traducătorului Nicolae Spătaru, precum și renumitei edituri.

**Dragă Leo! Eu sunt cel vinovat. Nu am ținut cartea în mână, cred că ești și tu inclus. Pur și simplu Nicolae mi-a trimis azi coperta acestei cărți. Și eu am crezut că traducerea îi aparține integral lui. Îți prezint scuzele mele.