INTERVIU DIN „ARGEȘ”

 

 – După tradiționalele urări și mulțumiri pentru acceptul de a participa la acest interviu-mărturie despre viața scriitorului român din vremea pandemiei, vă rog să ne spuneți cât de diferită a fost aniversarea dvs. din acest an în raport cu alte vremuri, de dinainte sau de după 1989?

– Situația e cam generalizată, se cam știe, se poate presupune. Am fost și am rămas în concentrare, în restrângere, ca în apărare. Mai adevărat și trist fie spus, mai puțini prieteni au găzduit în casa noastă. Unii – împiedicați de restricțiile sanitare, iar un mare prieten, prozatorul, eseistul Ioan Mânăscurtă, chiar răpus, în martie trecut, de blestemata pandemie. Cu alți prieteni sau buni cunoscuți anul acesta nu am mai făcut schimb de mesaje, de urări de sănătate și inspirație, fiind și ei plecați pe căi de neîntoarcere în sicrie cu gemuleț, doar așa mai putând fi văzuți pentru ultima oară. Astfel că, oricât aș încerca să compar ziua de azi cu cele de până la 1989, din păcate raportul mă duce la o altă bornă, la martie 2020...

– Se scrie mai greu sau pur și simplu altfel în pandemie, în raport cu perioada de dinainte sau de după '89?

– Până acum doi ani, am scris poeme, proză jurnal și la Dunăre, și în Carpați; și în Grecia sau Franța, Turcia sau Rusia etc., iar de atunci încoace deja scrisul ca întrupare în destin (dacă nu spun cuvinte mari...) mi se întâmplă exclusiv pe strada Alecu Russo din Chișinău. E drept, motricitatea altfel a timpurilor noastre le-a permis totuși să călătorească (ce bine că nu e și o carantină bibliografică!) cărților mele, unele dintre ele fiind publicate în Germania, Polonia, Serbia, Rusia, Israel, sau, ca de obicei, și acasă, la Chișinău, Iași, București, Cluj. Dau atât de multe adrese editoriale, fiind vorba și de volume traduse – Marina Țvetaeva, Federico García Lorca, Aleksei Krucionîh, Alejandra Pizarnik, Yvan Goll, antologia „Internaționalizarea stepelor”, ce include mostre din creația a circa 50 de autori de origine semită din avangarda rusă (Premiul  US din Moldova). Apoi cele două volume de „Miniatura poetică rusă” (850 de autori), nominalizat le Premiul USR. Am fost întrebat, dacă aș putea fi prezent la Constanța, unde avea să se țină ceremonia, însă la acel moment încă nu eram vaccinat și... Cine știe, dacă mă aflam de față, poate că premiul venea spre mine, odată ce regula e că el se înmânează doar nominalizatului prezent... (Adică, nu e voie să chiulești de la premiere!)

– În cazul dvs., de unde simțiți că a venit salvarea spirituală: mai mult din lecturi, prin actul de a scrie sau în alt mod?

– Hai să glumim puțin: salvarea o fi venind din respectarea interdicțiilor pandemice, cu mască, izolare. Însă cu izolarea nu am prea făcut totdeauna casă bună, în locul ei sporindu-mi precauția în obligatoriile plimbări zilnice de câțiva kilometri, la frecventarea magazinelor, pieței. Da, și farmaciilor... Am scris mai multe eseuri, inclusiv despre... Covid. Ba chiar și un poem „Lenin și Covid-19”. Am publicat în ritmul meu obișnuit în cele mai bune reviste din dreapta și din stânga Prutului, dar și din Moscova, în unele din care, ani la rând, țin rubrici. Și, să vedeți, pornind de la o rubrică (Din poezia lumii), la revista „Argeș”, prietenii și colegii piteșteni mi-au propus să edităm o antologie. Excelentă ideea și, cred, pe potriva ei s-a întrupat volumul cu 80 de autori importanți, pe care i-am tradus și publicat începând cu 2008. În octombrie anul trecut, la Pitești a avut loc și lansarea respectivei antologii, „Clavecine și vecinătăți”, în cadrul marcării a 20 de ani de la apariția seriei noi a revistei „Argeș”.

– Ați avut sau ați participat la o lansare online? Ce se câștigă și ce se pierde în raport cu o lansare să-i spunem tradițională, față în față, de la o librărie?

– Așadar, la Pitești am avut o lansare în toată legea, în spațiu public, în marea sală a filarmonicii, care a permis... respectarea distanței, socio(...)-culturale, bibliografice. Mai puțin, în momentele în care subsemnatul era solicitat să acorde autografe. Dar s-a terminat cu bine. Iar o lansare online am ținut-o la Chișinău, cu elevi din clasele primare, care aveau toți până la unul în față, la ecranele de care ne vedeam unii pe ceilalți, volumul meu „Călătorie în țara piticilor”, apărut la editura „Junimea” din Iași. Tot o carte pentru copii, „Ceasornicul din măr”, dar nu numai ea, ne-a întrunit online la o întâlnire cu elevii colegiului „George Coșbuc” din Cluj, intermediată de Biblioteca Județeană, ajunsă la 100 de ani activitate. O lansare, un dialog la 560 de kilometri distanță, însă pe care internetul „o anulează/anihilează”. Cam la aceeași depărtare am dialogat în cadrul unui recital organizat de Simona Popescu la Muzeul Literaturii Române din București. Distanța s-a dublat în cazul dialogului/recitalului poetic cu unii colegi din Moscova, de la portalul „LiTERRAtura”, la care am vorbit și de o nouă carte a mea de traduceri în rusește, care, de fapt, fusese... prima gata de apariție, în 1993, însă trecută în planul așteptării de criza financiară din acele vremuri; volumul „Первый период” („Prima perioadă”), cu mai mulți traducători, unii dintre care, însă, între timp, au plecat spre terra promesa, alții în Rusia, iar prietenul Kiril Kovalgi din Moscova – la Domnul...

– În opinia dvs., târgurile de carte se pot reinventa și rezista economic în format online?

– De inventat se va inventa ceva, însă cartea, ca și omul, cititorul, nu mai e în largul său, în libertatea circulației. E paralizată, întârziată, uneori de-a dreptul imobilizată. Suspectată și ea că ar fi răspânditoare de Covid. Chiar acum când răspund, un coleg din Israel îmi spune că în țara sa poșta nu merge. De fapt, când am trimis sau trebuia să primesc colete cu cărți de prin unele țări europene, și ele, cărțile, au fost ținute în carantină, în izolare. Adresații și adresanții ne alarmam, făceam demersuri la poștă, pentru ca, în fine, peste o lună și mai bine (rău!), chiar două luni, uneori, să ne vedem cu cărțile acasă. Oarecât, tristețea e atenuată de posibilitatea de a citi cărțile în variante PDF. Fiindcă da, se va inventa ceva, pentru a mai da libertate de circulație (și deci de expresie!) cărților lumii prin lume.

– Dincolo de literatură, cât de dificilă devine viața unui român care este și scriitor în vremea pandemiei?

– Restricții de orice ordin ce merg contra vieții libere a omului (chiar contra... constituției, nu?). Dar nu ai ce face, lume dragă și tristă, trebuie să te supui, să admiți excepții întru constrângere și limitare. Și asta înseamnă dificultate, strâmtorare, stinghereală, impediment, inabilitate, posomorâre și aprigă, dar, pare-se, tot mai obosită dorință de a reveni la normalitate.

Greu de spus în ce măsură scrierea și citirea literaturii pot influența destine umane, rostul vieții unui sau mai multor pământeni, însă acest tandem ca și menit, obligatoriu, scriitori-cititori, chiar și în timpuri de restriște mondială, de restricții individuale, dar și statale, e posibil să facă tristețile și nedumeririle mai suportabile, ba chiar unora (și scriitori, și cititori) să le ofere clipe de beatitudine; clipele de fericire ale omului din primul pătrar al secolului XXI, care devine, va deveni și el personaj literar implicat în istorie cu toate ale acesteia, inclusiv cu poezie, filosofie, pură sau alterat-existențială.

– Dacă lăsăm la o parte dramele văzute la televizor sau citite în presă, în ceea ce vă privește, aveți fie și o singură amintire frumoasă din această perioadă?

– Scrisul de ieri e deja amintire. Plăcerea și bucuria pe care ți le dăruiesc poemul, eseul tău, proza sau traducerea ta țin, bineînțeles, și de frumusețe, subțiindu-ți, precum spuneam, mâhnirile, făcându-ți existența mai blândă, iar în anumite momente, chiar... aripată. Speranța, elanul, entuziasmul, franțuzescul plaisir de vivre nu dispar în vremuri de restricții, ci doar se atenuează, alunecând aproape artistic, chiar poetic în nostalgie, elegie, devenind ecoul a ceea ce ar însemna carpe diem și a ce se cântă în Gaudeamus igitur.

– Dar cea mai tristă sau emoționantă?

DIN POEZIEA SUPRAREALISMULUI FRANCEZ

Din poezia lumii

René CHAR

(1907 – 1988)

S-a născut la L’Isle-sur-la-Sorgue. Elev al liceului „Mistral” din Avignon, apoi student la Școala de Comerț din Marseille, unde citește Plutarh, François Villon, Racine, romanticii germani, Alfred de Vigny, Gérard de Nerval și Charles Baudelaire. În 1928 publică volumul de debut „Clopot peste inimă”. În 1929 fondează revista „Meridiane”. Vine la Paris, unde îi cunoaște pe Louis Aragon, Paul Éluard, André Breton, René Crevel, aderând la grupul suprarealiștilor, în revista acestora publicându-și profesiunea de credință. În 1930 publică „Mormântul secretelor” drept omagiu adus lui Rimbaud, Lautréamont și filosofilor alchimiști. Colaborează cu Dalí și Buñuel la realizarea filmului suprarealist 

„Vârsta de aur” (1931).
În timpul ocupației germane, cu numele Căpitanul Alexandre, participă la Rezistență. În 1955 face cunoștință cu filosoful Martin Heidegger, opera căruia o popularizează în cadrul unor conferințe organizate în perioada anilor 1966-1969. La rândul său, prietenul german îi va dedica un amplu grupaj de poeme. Cavaler al Ordinului Legiunii de Onoare, deținătorul numeroaselor premii. Din cărțile care i-au adus înalta recunoaștere: Căutând baza și culmile (1955, aforisme poetice), Nuditatea pierdută (1971), Cântecele Balandranei (1977). 

În traducerea lui Leo BUTNARU

 Lascaux

I. Omul-pasăre mort

și bizonul trăgând să moară

Trup alungit care avusese entuziasm exigent,

În prezent perpendicular pe Bruta rănită.

O, ucisule fără măruntaie!

Omorât de cel ce fusese totul și, împăcat, moare;

El, dansatorul abisului, duh încă nenăscut,

Pasăre și fruct pervers ale magiilor salvate necruțător.

II. Cerbii negri

Apele șușotesc la urechea cerului.

Cerbilor, voi ați străbătut un spațiu milenar,

De la tenebrele stâncii până la mângâierea văzduhului.

Vânătorul care vă înțeapă, geniul care vă vede,

Eu le iubesc pasiunea, de pe largul meu țărm!

Și dacă aș avea ochii lor, deodată la ce aș spera?

III. Fiara de nenumit

Fiara de nenumit închide marșul grațioasei turme, ca un ciclop hazliu.

Opt glume îi țin de podoabe, divizându-i nebunia.

Fiara râgâie cu devotament în văzduhul rustic.

Șoldurile-i lăbărțate și revărsătoare o dor, vrând a se goli de graviditate.

De la copită la zadarnicele apărări, este învăluită de fetiditate.

Astfel mi se-arătă în friza din Lascaux, mamă fantastic deghizată,

Înțelepciunea cu ochii plini de lacrimi.

VI. Tânărul cal cu coama vaporoasă

Ce frumos ești, primăvara, calule,

Acoperind cerul cu coama ta,

Acoperind cu spumă stufărișul!

Întreaga dragoste e în pieptul tău:

De la Doamna albă de Africa

La Magdalena cu oglinda,

Idol care luptă, grație ce meditează.

________________

*Lascaux – peșteră în apropiere de Montignac, descoperită în 1940, ornamentată cu picturi și gravuri parietale, reprezentând unul din cele mai remarcabile ansambluri de artă din paleolitic (magdalenienul mijlociu, circa 13 mii de ani î.Hr.).

Sfatul santinelei

 

Fruct ce crește din cuțit,

Frumusețe-a cărei aromă-i ecou,

Aurora cu gură de clește,

Amanți pe care vrem să-i răzlețim,

Femeie cu pestelcă,

Unghie ce zgârie peretele,

Deșertul! deșertul!

UNA DIN POETELE ÎNCEPUTULUI DE SEC. XX: ELIZAVETA POLONSKAIA

 

Elizaveta POLONSKAIA                                        

(1890 – 1969)

 

Era sora... „Fraților Serapion”, grup literar din care făceau parte Fedin, Kaverin, Tihonov, Zoșcenko ș.a.
A crescut în familia unui inginer evreu din Polonia, unde, concomitent cu limba țării, învăță și idiș. În 1905, pentru a evita pogromul, familia se refugiază din Lodz la Berlin, după care avea să se stabilească la Petersburg. În 1914 Elizaveta Polonskaia termină școala medicală de pe lângă Universitatea Sorbona. În timpul primului război mondial e medic-epidemiolog. Începând cu anii ’20 traduce din Shakespeare, Hugo, Kipling, Tuwim ș.a. Editează cartea de debut „Însemne” (1921), urmată de „Sub ploaia de pietre” (1923), „Ceasuri” (1925), „Calendarul îndărătnic” (1929). A publicat memorii.

                                                                                                            În traducerea lui Leo BUTNARU

 
Epistolie către un cocoș
 
Cocoșule roșcat, ce bine-ți este
„Cu-cu-ri-gu!” să strigi spre soare.
Dar s-or întâmpla schimbări în soarta ta:
Cândva și tu vei fi un om, poate – oricare.
Uita-vei cum miroase țărna după ploaie
Și gustul râmei din grămezi de bălegar.
Pe vernala-ți creastă fi-va să-ți tuflești
O cască barosană, un – radio-pescar.
Sub aripă – o geantă, lângă piept bombat...
Nu pur și simplu un „cocoș”, ci „rara avis”!
Și dacă-o fi să ne-ntâlnim cumva-cândva,
Ai putea uita să mi te-nchini, ferice ins...
 
(1921)
 
 
Pe ostrovul Vasilevski
 
Pe ostrovul Vasilevski e mare larmă,
Tremură, zângănesc sticlele în radă,
Iar la Kronștadt bubuie tunuri grele.
Peste Neva – negre vârtejiri de ciori...
În lung de iarnă-au slăbit ochii de corb;
Chiar oamenii prins-au hoituri să mănânce.
Unde-ar fi să ciugulești cărniță-om?
Pe bulevard se-adună nou detașament.
 
Pe bulevard se-adună nou detașament,
Pe caldarâmul dur armele clănțănesc.
Trecătorii o iau larg, pe înconjurate,
Iar cineva chiar merge de-a dreptul, încruntat,
Un altul, trezind râsul, se oprește-n loc,
Pe când al treilea ins abia dacă rostește:
„Sărmanii, ah... Ce juni la moarte merg!”
Iar de trec bătrâne, cruce mare-și fac.
 
Iată-o pe bătrâna care cruce-și face,
Ea se tot crucește și-n urmă privește,
Mijindu-și ochii prea slab văzători, –
N-ar putea cumva pe Vanika ei să-l vadă,
Cei de colo n-ar fi chiar camarazii lui?
Mai stă, se mai zgâiește, apoi dă din mână,
Vede-se, n-o mai slujesc bătrânii ochi.
Și-o ia, mărunt-grăbit, spre casă, spre ostrov.
 
Iar ajungând acasă bătrâna se-ntristează,
Fără-a ști că aprig prin lapoviță, pe
Gheața în scădere, prin foc cumplit și moarte,
Lanțul de soldați se-aruncă, înaintează.
Și teafăr fiul ei ajunge-va la capăt,
Duce-se-va, duce, capu-i fără minte.
Nici frica n-o să-l ia, nici haina moarte –
Mai tare decât toate-i este trupul tânăr!
 
(1921)
 
 
Despre violenții anului 1917
 
   Cu sălbaticul porfir al anilor trecuți
   Se-acoperi imperialul porfir.
                                                        Baratînski
 
Nu cu ardezie pe tăblița școlară,
Nu în văzduh cu elice de aeroplan,
Nu, ci spintecată în humă și nisip
Mai cască rana globului-bolovan.
 
Dar omul, umil supunându-se
Dușmanilor – ger, soare, înnorări obscure, –
Pierdu-n sfârșit coerența conștiinței
Devenind schelet, praf, lăstar de pădure.
 
(1921)
 

DIN POEZIA ÎNCEPUTULUI DE SECOL XX

 

Nikolai TIHONOV                                                                                      

(1896 – 1979)

 

S-a născut la Petersburg în familia unui meșter de brice. După studiile primare învață la Școala de comerț pe care, însă, o abandonează, pentru a-și putea ajuta familia nevoiașă. Se angajează pisar la Direcția gospodăriilor portuare. Din 1915 face serviciul militar într-o unitate de husari, iar între 1918-1922 – în armata roșie.

Scrie din fragedă junețe, însă debutează în presă abia în 1918. Resimte influența lui N. Gumiliov și, foarte puternic, pe cea a lui R. Kipling. În 1921 aderă la Asociația „Frații Serapion” din care, printre alții, mai făceau parte: M. Zoșcenko, V. Kaverin, V. Șklovski, K. Fedin, V. Ivanov, liderul general fiind recunoscut E. Zamiatin. Principiile confreriei (numele fusese preluat din nuvelele romanticului german E. Hoffmann) pot fi deduse și din remarca lui M. Zoșcenko: „Din punct de vedere partinic, sunt un om neangajat. Nu sunt nici comunist, nici social- revoluționar, ci, pur și simplu, sunt rus”.
Primele volume de versuri, „Hoarda” și „Bragă”, îi apar în anul 1922, după care N. Tihonov ajunge unul dintre cei mai populari poeți din acele timpuri. Călătorește mult, inclusiv în Caucaz, traducând din poezia gruzină, armeană, daghestaneză.
După lichidarea de către oficialități a Asociației „Frații Serapion”, după procesele politice din anii ’30, după arestările mai multor scriitori, Tihonov rămâne viu ca prin minune.
În perioada postbelică se manifestă tot mai puțin ca poet, ajungând mai curând un funcționar sovietic. Din 1944, pe o scurtă perioadă, este președinte al Uniunii Scriitorilor, din 1949 – președinte al Comitetului sovietic pentru apărarea păcii, membru în comitetul mondial al acestei organizații.
Cu puțin timp înainte de moarte, într-o emisiune radio își aminti de îndrumătorul său N. Gumiliov (fostul soț al Annei Ahmatova), citând din versurile poetului lichidat de bolșevici în 1921, numele căruia mai era încă interzis în URSS.

                                                    În traducerea lui Leo BUTNARU
 
*      *      *
 
Ne-am cam dezvățat să miluim milogii,
Să respirăm, sărat, pe naltul țărm de mare,
Zori să-ntâmpinăm, la piață să cumpărăm
Pe gunoi de-aramă – lămâi, aur din soare.
 
Întâmplător mai trag corăbii pe la noi,
Din obișnuință mai vin marfare fel de fel;
Încearcă a număra oamenii lumii mele –
Să vezi câți morți tăcuți răspunde-or la apel.
 
Astfel, solemn și grav, de toate ne dezicem.
Cuțitul frânt deja nu e bun pentru muncă.
Dar chiar cu acest negru cuțit în bucăți
Nemuritoare file de cărți tăia-vom încă.
 
(1920)
 
 
*      *     *
 
Focul, funia, glonțul, securea
Jurau ca slugile, mergând după noi,
Și-n fiece strop dormea un întreg potop,
Dintr-o pietricică răzbeau munți înalți
Și-ntr-o mlădiță, strivită sub picior,
Fremătau păduri cu brațe negre.
 
Cu noi neadevărul stătea la masă, bea,
Clopote băteau din vechi obișnuințe,
Monedele-și pierduseră greimea, zângănitul,
Deja copiii nu se temeau de ochi de mort...
Și chiar atunci a fost ca noi să învățăm
Cuvinte minunate, amare și cumplite.
 
(1920)
 
 
Tunul
 
Lui Arnold Pek-Amersild
 
Precum vinete prune umede, strivite,
Sunt ochii oblici ai cailor ce trag greu, încet.
Și sunt zdrențe de urzică ce moare pe obezi
Pe roțile afetului ce alunecă îndărăt.
 
Auzind palavre de ciclop nătâng,
Colina, ca ghemișul, tremură de frică;
Se pare, în curând nu-ajunge-va tifon
Pentru-a bandaja a zilei rană adâncă.
 
Ciclopul e dresat de piciul cu canar
Care e mai vesel decât cel tufiș ce arde;
De coadă, cu-ndemnare, înșfacă-un șarpe mic,
Ciclopul se-nfioară, supus, precum se cade.
 
Și ambii se înțeleg atât de bine-n toate,
Încât, nemaifiind călăul în răspăr,
De cum ciclopului enormul ochi i-apune –
El ia copilandrul, urcându-și-l pe umăr.
 
Și caii îi tot duc spre culme pe acești
Chiulangii – pereche atât de potrivită
Iar puștiul împletește-o țigară lunguiață,
Strâmbă, cum cărarea cu fuga povârnită.
 
(1920)
 
 

HRISOAVE IMAGINARE / Poeme

 

Leo Butnaru
 
 
                                                                       Hrisoave imaginare
 

Zăpada se mai topise, apoi spre seară iar a înghețat.
Poleiul i-a alungit lupoaicei mamelele de bronz în
ascuțiți țurțuri de cristal. Chișinău, Iași, București, Cluj etcetera

spre nord, sud, est(e), spre apus
pe unde se află atare monumente patrupede
la multiplele lor țâțe sug zeci de Romul și Remus.
                           
Dar asta e, ne-am obișnuit
și astfel de perpetuare exagerată a legendei nu supără, chiar
dacă noi avem lupul nostru, ce-a urlat, deznădăjduit,
la romane legiuni care-i alipeau imperiului gâfâitor a pre-pieire
vechi poveri din noi regiuni.
                                             ...Dar pentru a nu cădea
în delicate delicte sau dispute dintre lupoaică și lup
mai ales că e lapoviță, e lunecuș și în istorie
zic să ne gândim că mâine dimineață poleiul iar se va topi
și din mamelele mamei de lupus in fabula italic va picura
lapte străveziu ca destinul Daciei în imaginarele hrisoave
destin care chiar de-a existat în luptă și prin lupta cruntă
de a nu muri, a nu muri, a nu muri, – ci de a fi!
cam pe durata a o mie de ani și mai bine
                                                                 de rău
nu se poate vedea
nu se poate descifra
nu se poate citi...
 
 
După destrămarea imperiului
 
S-a destrămat imperiul.
Și siberian-european.
Și bolșevic
Și imens
Și de nimic.
 
Deja în fostele colonii e mai multă
sau mai puțină libertate.
                                       După ce ies din frizerii
bărbații miros a pariziene mărci de apă de colonie.
                                                                     În piețe
se crede că poți găsi de toate.
Magazinele sunt doldora de fructe exotice – o
incredibilă abundență a citricelor...
 
                                   ...A! mă întrebați
dar cum e cu poezia după destrămarea
pe-alocuri sângeroasă
a imperiului răutăților?
 
Cum să vă spun?...
Să zicem suportabilă... Chiar dacă e
poezia cicatricelor...
 
 

VEDEREA DINSPRE ALȚII, VEDERE SPRE ALȚII / O RECENZIE DE ELISABETA BOGĂȚAN

 

Elisabeta Bogățan
 
Leo Butnaru și opresiunea politicului

 
Deși înmănunchează o seamă de eseuri, cartea lui Leo Butnaru, Vederea dinspre alții, vedere spre alții, (Yes-Euri), Editura Epigraf, Chișinău, 2020, se revelează ca deosebit de unitară, echilibrată pe două centre de greutate: un bildungsroman al propriei formări ca om, ca scriitor, ca poet, sub omniprezența călcâiului opresiv al comunismului, și o analiză lucidă a evoluției artei, poeziei în special, mai ales sub aspectele sale contemporane autorului.
După cum mărturisește chiar scriitorul, acest bildungsroman e format parțial din extrase de jurnal, pe baza jurnalului început în anul 1969.  Cu comentarii ulterioare, desigur. Și, pentru a reveni la rolul jurnalului în scrierea acestui volum și a altora similare, Leo Butnaru precizează, răspunzând unor provocări: „Din călătoriile mele, (…) m-am întors cu trei volume consistente de yes-euri, adică de jurnale.” (p.279).

Autorul reconstituie sugestiv atmosfera greu respirabilă impregnată de ideologia comunistă: controlul permanent, pe toate palierele, și (sau mai ales) în școli: „ (Alte extrase din Jurnal: (…) „2.III.1971. La ora de catedră militară, locotenent-colonelul Danilov mă dădu afară. Motivul: aveam pe masă volumul «Liudi, godi, jizni» («Oameni, ani, viață») al lui Ehrenburg. Închis. De cum intră, gradatul dă cu ochii de carte. «E bună, dar, inainte de toate, datoria!» zice, ridicând acest volum și izbindu-l de masă.” (p.13).
Referirile la acest jurnal sunt reiterate, chiar mai explicite: „Poate, intuitiv, de acolo porni și imboldul săteanului adolescent ce prinsese a se orășeniza să țină un jurnal, începând cu anul 1969, pe când era student la Jurnalism, anul trei („Student pe timpul rinocerilor”, 2000).” (p.21). Căci: „E captivantă, uneori chiar copleșitoare tentația de a retrăi, a reconstitui stările de freamăt, vrajă, incertitudine, dar și de perseverență din adolescența ta de poet debutant, de – cum se zice – în formare.” (p.25). Este, în plus,  semnificativ titlul pe care îl alege pentru jurnalul său, amintind, mutatis mutandis,  de rinocerita lui Eugen Ionescu.
Bildungsromanul, ca punct de centrare al cărții, deși este însăilat din texte publicate anterior în reviste literare, reușește să se reveleze ca omogen. Formula acestei cărți a lui Leo Butnaru este definită implicit de Mihail Epștein, care, de fapt, se referă la „narațiunea eseistică” a lui Serafim Saka, „Pe mine mie redă-mă”: „Eseul este ceva parțial recunoscut ca jurnal, parțial ca articol, parțial ca povestire.” (p.67). Și tot el: „eseul îmbină autenticitatea cotidianului, caracteristică jurnalului, generalizările raționale (teoretice), specifice filosofiei, concretețea imaginativă și plasticitatea, definitorii pentru literatură”. (p.75). La fel cum cuvintele lui Leo Butnaru despre această operă se potrivesc propriei sale opere: „un cutremurător document uman din timpurile când antiumanul bântuia istoria.” (75).
Împletind autobiograficul cu umorul, oferindu-se pe sine ca element pentru generalizare, Leo Butnaru dă interesante date biografice, temelie pentru un capitol de istorie literară: „Acum bineînțeles că mă ispitește și întrebarea de sine dacă, rămânând la Negureni, la Răut, aș fi început să scriu versuri. Cred că da. Numai că pe acolo, la țară, în modestele biblioteci din Negureni și Chițcani, sigur că ar fi evoluat altfel adolescentul care găsi curajul să se „transplanteze” din satul sovietic moleșit, adormit, indiferent și speriat de fantome în orașul ceva mai liber, mai dezinvolt, mai curajos în cele existențiale și exponențiale.” (p.4).
Probând parcă veridicitatea unui proverb arab pe care și-l amintește, Leo Butnaru își exemplifică racordarea la climatul socio-cultural al vremii: „Arabii au un proverb excelent: „Oamenii seamănă mai mult cu timpul lor decât cu părinții”. Astfel că debutantul care am fost semăna cu ceea ce se întâmpla, ca mișcare de idei, cultură, dar și represiune ideologică, în Chișinăul anilor ’60. Dar și cu mișcarea studențească din Franța anului 1968, pe atunci eu însumi fiind student în anul doi universitar. Cu zguduirile din Cehoslovacia, când tineri alde noi se autoincendiau, protestând față de invazia sovietică în țara lor. Semănam cu cei din ghetoul samizdatului din URSS, cu exuberanța poetică a generației lui Voznesenski...” (p.6).

BORIS PERELEȘIN - POET ÎMPUȘCAT DE BOLȘEVICI

 

Din poezia lumii

Boris PERELEȘIN    (1896 – 1938)

În traducerea lui Leo BUTNARU

Activitatea literară și-a început-o la Tomsk, în calitate de critic (1918). În 1920 ținea prelegeri de poetică la secția locală a Proletkult-ului. Peste un an, împreună cu B. Nesmelov și N. Tihomirov, lansează la editura de stat din Tomsk volumul de versuri „Al patrulea an”. A fost unul din organizatorii și teoreticienii grupului fuist (de la francezul: fou = nebun, dement). Nu e nefiresc acest fou francez, odată ce însuși B. Pereleșin menționa cu oarece mândrie: „Noi înșine auzirăm tropotul limbii străine în versurile noastre”.
Își propusese să publice cărțile „Distrugerea imaginii (teoria fuismului)” și „23 de ani de căutări a unei viziuni iraționale asupra lumii (cercetări fuiste)”, pe aceasta chiar reușind s-o editeze. A publica volumele de poeme „Albețele lui Salar”, „Fum peste”; împreună cu Aleksandr Rakitnikov – „A.”, iar în tandem cu Nikolai Lepok, un alt volum de poeme – „Mozgovoi Rajjij” (1921) – rajjij fiind o verbocreație a autorilor în baza a două noțiuni: raj – furie, mânie, și jija – lichid cleios, must, zeamă, – astfel că, în românește, titlul ar putea fi aproximat / verbocreat (și) astfel: „Furimustul creierilor”.
În prefața la volumul „Dialectica astăzi” Pereleșin scrie despre faptul că NEP-ulm (Noua Politică Economică) „a păpat poeții”: „Nu se vede o iotă pe estradele rusești, strivite / de copitele a fel de fel de imagiști. / E pietrosul pustiu al anti-poeziei”.
În ce privește raportul dintre intelectuali și revoluție, Pereleșin e din cei oarecum indeciși (rămași... de dreapta?). Astfel, în „Vraja iernii” se face referință la revoluția din februarie, vorbindu-se despre talentul poetului „generației de bronz”, iar în „Sub ciocan” apare chipul „poetului-muncitor”, însă nu în tonalitate „general”-acceptată, optimistă adică, ci imaginea „poetului păcatului”, chinuit de „o rea alarmă”.
Împușcat de bolșevici, ca și fratele său Lev, învinuiți de spionaj și contrarevoluție.
 
 
Primăvară cărpănoasă
 
I
 
Din ochii casele se preling-picături
răsăritul văzului taie tranșant
și degetele mele se bălăbănesc
în manșetele burlanului înalt.
 
Fierul ruginit poartă cârpeli
umerii cedează sub acoperiș apăsător
eu sunt natantol ca jeleul
în piept apa-mi gângurește de zor.
 
Iar firele moloșagului împletesc
ochii Moscovei ficși ca ai pisicilor
și din prăpastia ochilor mei căprui
privesc cu fântânile curților.
 
Și mă preling-stropi pe scrum de cimitir
dintr-un țurțure de la groapa de lături
cu mișcarea mâinilor să încălzesc
niște obscure cuvântări de mahmuri.
 
Curând și eu voi fi cenușă neagră
ce va bate din aripi în crăpat de zori
umflă-te trup al turnului Kremlinului
și ca puful de mucegai încearcă să zbori.
 
 II

...Iar cea a cărei degete le atingeam
devenise ploaie albastră curgând
în pâlpâitul dimineții de pe-acoperiș
fierbinte, mâna frigându-mi și gând.
 
Când aprind noaptea și stelele
nu găsiră rouă brobonată pe piatră
bulevardele îmi legaseră la gât
o verde sugrumătoare cravată.
 
Ar fi să țip ceva mai tandru
și gri s-ajung ca aste dale
dacă vreau cam buimac de cap
din ștreang mortal să am scăpare.
 
Rugați-vă junelor frunze
sărutându-mi verdeața rănii
și-al cântecelor șuier de șarpe
cu acu-i pe neteda groapă a feții.
 

III