CEASURI ȘI POEME REVĂRSĂTOARE: SALVADOR DALÍ ȘI ION BARBU

Leo Butnaru

 

Ceasurile lui Salvador Dalí și Ion Barbu

 

Fascinat de ceasuri, cadrane, Ion Barbu, în poezie, pare un afin al lui Salvador Dalí din picturile cu ceasuri topite: „Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,/ Intrată prin oglindă în mântuit azur”; „O ceasuri verticale, frunți târzii!”; „Chemi zidul ars, cu ierburile cimbruri,/ Anulare unor albe timpuri” – și ceasurile pictorului de asemenea ca o anulare a albelor timpuri. Spre această idee („Prin brațele ei/ Ghețari în idei”) ar duce și distihul: „Arhaic Unt, din lăudată seară,/ Scurs florilor, slujind în Betleem”. Sau, înrudit cumva cu astea: „Cu verzi și stătătoare pustietății lichide,/ Sinteze transparente de străluciri avide/ Zbucnesc din somnorosul noian originar”. Acest originar reîntorcându-ne la „Persistența memoriei”, compoziție în care Dalí și-a plasat un autoportret ușor sofisticat care, parcă prin(tre) gene de prunc, amintește de un embrion uman. Iar la Barbu, aluziv (chiar... pictural!), în „Oul dogmatic” se poate presupune fetusul: „Din trei atlazuri e culcușul/ În care doarme nins albușul/ Atât de galeș, de închis,/ Cu trupul drag surpat în vis”, pentru a se merge direct spre Timp, Viață, Moarte: „Si mai ales te înfioară/ De acel galben icusar,/ Ceasornic fără minutar/ Ce singur scrie când să moară/ Și ou și lume. Te-înfioară/ De ceasul, galben necesar.../ A morții frunte – acolo-i toată”. Iată crugul existențial, în inițiere, durată și închidere, cu „soarele pe muchii curs –  de doliu”, ca în picturi de Dalí (această formă/expresie, de Dalí, ce amintește, omonimic, de Dedal, căruia, dat fiind că i s-au topit aripile de ceară, precum, mult mai târziu, orologiile pictorului, îmi vine să-i spun... DeDalí), ce trimit și spre alte versuri „curgătoare”: „La conul acesta de seară,/ Când sufletul meu a căzut/ Și cald, aplecatul tău scut/ Îl supse, ca pata de ceară”; „...de-a lungul nopții, tot aurul stelar/ Și toată înflorirea reflexelor fluide”, când, Omule sau Timpule, „ca o holdă de antene/ Te alegem viu din vântul despletitelor idei”, din „Oglinda călătoare, cer mobil”, în care „Te-ai încadrat într-o ușoara spumă/ Și-ți porți acum cristalul tău steril/ Spre-a marilor îndepărtată brumă”. E o repetare întru zădărnicie, parcă, ideea apărând și în versurile: „Vieața/ Se-ntoarce somnoroasă, în ciclul ei steril,/ Sub fard și mască, mimma unei absurde arte”... Ar fi aici tangența cu ecleziastica deșertăciune a deșertăciune?

Ca și cum asemuitor topindu-se, cadranele lui Dalí duc ideatic la curgerile verbului în poezia barbiană, ca „limfa pajiștelor pale”, plecându-se „soarelui ferit/ Al certei sere animale:/ Îngână sângelui ivit”. Mai multe țiferblate scurgându-se: „În orbul mării limpezi tezaur negrăit”, în care: „Răsfrângeri fără număr, pe rând au oglindit/ Multipla aparență și vecinica schimbare”. E oarbă nu doar marea-imens cadran, ci și muntele („Secol”): „Seceri dintre secete-au sclipit!/ (...)/ Anulare unor albe timpuri,/ Sub arginții muntelui orbit”. Secol douăzeci, când temerari, poate, alpiniștii timpului: „Suiau cu iezerii, să cate/ La anii falnici, douăzeci”, văzând „din ceasul ce nu bate –/ Din timp tăiat cu săbii reci”.

În poezia lui Barbu, ca și în pictura lui Dalí, multiplele simboluri interacționează cu unele de bază – marea (nemurirea) și oul (viața – „...viul ou, la vârf cu plod,/ Făcut e să-l privim la soare!”), timpul presupunând, dar neatingând „Statornicia memoriei”, ce merge spre o alegoria filosofică despre fragilitatea existenței.

Timpul, în flux de clipe, ore, zile din poezia lui Ion Barbu, în democrația, dar și fantezia posibilelor tâlcuiri, poate fi apropiat de exegeza ce atribuie respectivei fenomenologii a ceasurilor „topite” ale lui Dalí interpretarea, cu mijloacele specifice artei picturale, teoriei relativității. Dawn Adès, consideră că: „Ceasurile curgătoare ar sugera simbolistica relativității spațiului și timpului, o meditație suprarealistă ce vizează catastrofa (drama) reprezentărilor noastre despre o ordine cosmică imuabilă”.

În contextul cadranelor curgătoare vine sugestia distihului: „Un soare fără spițe de raze, spre apus,/ Părea un ochi cu fiere umplut și cu obidă”. Iar în unele cadrane prelinse piere câte: „o după-amiază/ Schimbată în apa multă a ierbii ce-nviază,/ Când, greu și drept, pe sceptrul de pai mărunt la fir,/ Gândacul serii urcă ghiocul de porfir”, ca să ajungem „Nastratin Hogea la Isarlâk”: „Încolăcite ceasuri! Cu voi, nu luai aminte/ Cum, pe răsfrânta buză, a mătcii, dinainte,/ O spornică mulțime se tencuia-n pereți”, „În toamna unde seara încheagă tonuri vii,/ Prin surda picurare a orelor târzii”. Când „Îți vei purta tristețea, încet, pe Drumul Sacru”, iar poetul nostru, ca un Vergiliu dintr-o divină comedie a secolului XX, spune: „Mă vei urma… Cuvântul va depăna domol/ Povestea fără nume a nunții subterane;/ Uimit, îi vei cuprinde supremele arcane/ Din culmi nebănuite și limpezi, de simbol”. Din „codri de simboluri” (Baudelaire) cu ceasuri curgătoare, ca afluenți ai tragi-cosmicului, atotcuprinzătorului Fluviu al Eternității. Inclusiv cu clipele despre care un înțelept scria pe cadran de ceas: Toate rănesc, dar cea din urmă ucide.

Cineva presupune că Dalí (de ce nu și Ion Barbu, în poezie?) a fost inspirat în remodelarea (deformarea) lichidă a cadranelor de pururi memorabila constatare a lui Heraclit Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat. Pentru a se ajunge la o interpretare metaforic-onirică, ce susține că ceasurile în topire (... creativă) ar simboliza curgerea timpului în vise, unde timpul se poate extinde, condensa sau în genere să-și curme existența/prezența. (Dalí susținea că unele pânze ale sale nu ar fi decât „vise pictate”.)

Pornind de la astfel de ipostaze/ipoteze, putem reinterpreta ceasurile din poezia lui Barbu. Să zicem, ducem la topire (reinterpretare), la curgere imaginea din versurile: „Pendulul apei calme, generale,/ Sub sticlă sta, în Țările-de-Jos”. Sau: „Verzi investiri, prin câte-un gang,/ Sub ceasuri largi – balang, balang!”.

Jocul și frământul analogiilor iscă și gândul că ceasurile curg spre propriul amurg, iar  ceasornicul fără minutar „Ce singur scrie când să moară/ Și ou și lume” al lui Barbu e un măsurător apocaliptic, amintind de dezastrul fatal –  „Pendular de-ncet,/ Inutil pachet,/ Sub timp,/ Sub mode/ În Uvedenrode”, când – „S-a-îmbuibat/ Și s-a dus/ Ceasul rău,/ Ceasul tău!..” (în acest caz, al apocalipsei, mai curând a venit decât s-a dus ceasul rău...)

Mergem mai departe (sau, poate, mai aproape!), ajungând la: „Capăt al osiei lumii!/ Ceas alb, concis al minunii,/ Sună-mi trei/ Clare chei/ Certe, sub lucid eter/ Pentru cercuri de mister!” Osia lumii și axul fix al ceasornicului! Axul ca „sceptrul seral/ De trei ori spiral”, mișcând roata cu clichet și ducând cu gândul spre (sau venind dintr-acolo) „mecanismul” versurilor: „An al Geei, închisoare,/ Ocolește roatele interioare:/ Roata Venerii/ Inimii/ Roata capului// Mercur/ În topire, în azur,/ Roata Soarelui/ Marelui”. E în toate mișcare și cosmicitate. Interiorul cosmic al firii omului în interiorul cosmosului propriu-zis, când „Lumina îndoita” pare „un fel de apă;/ A drum, locomotive” fumează „dintr-o supapă” și este „la ora albă, când” nu ai ști „să zici/ De-i patru, doua numai, ori a trecut de cinci”. Ceasuri și spații prinse în joc universal, prim sau secund, în „Danțul buf/ Cu reverențe/ Ori mecanice cadențe”. De ceas, cadențele mecanice, nu?  Vorba aia cu dorința de a da, uneori, timpul îndărăt: „Uite, ia a treia cheie,/ Vâr-o în broasca – Astartee!/ Și întoarce-o de un grad/ Unui timp retrograd”, ca o revenire cu: „Ceas în cristalin/ Lângă fecioara Geraldine!” A da timpul îndărăt, de parcă inima ți-ar fi mereu „la vârste viitoare/ Ca șarpele pe muzici înnodat”, rotit în jurul mărului-soare, „În minutare-aprins – și încrestat”, când poeții vor mai avea prilejuri să exclame: „O ceasuri verticale, frunți târzii!/ Cer simplu, timpul. Dimensiunea, două;/ Iar sufletul impur, în calorii,/ Și ochiul, unghi și lumea-aceasta – nouă.// – Înaltă-n vânt tu frângi, să mă aștern/ O iarba mea din toate mai frumoasă./ Noroasa pată-aceasta de infern!/ Dar ceasul – sus; trec valea răcoroasă”. Pata de infern, ca un cadran de ceas topit, aneantizat...

Dar parcă se putea fără „insinuarea” filosofic-sofisticată a timpului și într-un poem, numit „Nietzsche”? – „Purtând înfrigurată mândria forței tale/ Mai sus și mai departe spre noi evaluări,/ Să fi străpuns penumbra letargică și ceața/ Ce împleteau pe norme un neguros Dedal (...DeDalí, ziceam, – l.b.)/ Ca, adâncind cu groază abisul numenal,/ În seara biruinții să-ntrezărești cum Vieața/ Se-ntoarce somnoroasă, în ciclul ei steril,/ Sub fard și mască, mimma unei absurde arte”. (Printre altele fie spus, mustățile lui Nietzsche, atât de diferite ca formă de cele ale lui Dalí, ca și ale acestuia sunt obiect „de studiu”, de mirare... posibil, creatoare... – De, detalii – și... Dedalii – de comedie umană, nu?...)

În fine, implacabil, ce a fost, ce este și ce va fi dat e curgere, alunecare „Pe unda nenturnată a orei”. Da, implacabil, vremea continuă „-ncet să desfășoare/ Fuiorul ei de ore nesfârșite” și „Durata-înscrie-în noi o roată./ Întocma – dogma”. Vremea ce „se duce”, dar și revine, ne recheamă în imensitatea memoriei, parte din care deja e pustiită, însă mereu intrigatoare de a fi reconstituită, chiar reinventată. Dalí zicea: „Într-o zi va trebui să îmi întorc propriile ceasuri lichide, pentru ca ele să-mi arate ora memoriei absolute, care este ora adevărată și profetică”. Iar cititorul se reîntoarce spre poezia lui Ion Barbu, doldora de ceasuri întru regăsirea vestigiilor, a vreunei părți din propria memorie, din memoria lumii, a filosofiei, artei.

Iar o astfel de cercetare a poeziei cu privirea ațintită spre cadranele curgătoare constituie fluxul du-te-vino al unui intens schimb de semnificații surprinzătoare, ce fac, parcă, pictura dalíană și mai poetică, iar poezia barbiană – și mai picturală. Adică, și mai atractive, fascinante.

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­

POEME PRIN ANI / ANTOLOGIE 30 (I) - VIA FACEBOOK, iunie 2022

POLEMIC CHIAR DESPRE CE SPUNE TITLUL ESEULUI

    Leo Butnaru

 

             Minimalismul și... Ecleziastul  

 

Cu cât se tot repetă că, să vedeți! interesul față de poezie e în permanentă aplatizare, se întâmplă extinderea spațiilor prin care mișună liote de pretinși poeți, aceste întinsuri ale mediocrilor și neaveniților, lipsiților de vocație, grafomanilor lățindu-se non-stop ca un deșert al versificațiilor scălâmbe, întâmplătoare, hip-hop-ice, slam-iste, youtube-iste, emanate aproape fetid de ambiții exagerate și găunoase. Aici sunt cultivate în largul lor rudimentele derizoriului, cel(e) de jos (și de... dos săltat pe podea), care, de cele mai multe ori, sunt un chinuit și chinuitor kitsch sau, cum mai zic tot americanii, trash al versificațiilor. Ba chiar a simplelor tentative de a înjgheba un fel de schelete ale doritelor texte, la care mai niciodată nu se ajunge prin intermediul reducționismului, minimalismului. Astfel că deja nu de azi, de ieri, mulțime de pseudo-autori participă la puzderie de „reci-taluri” (cu adevărat... reci!), unde își prezintă opusurile nu atât în formă de text distinct, din care s-ar putea înțelege, totuși, ceva, cât le interpretează, așa cum pot, uneori destul de inabil până la ridicol, până la maimuțăreală, în chip de performance, pentru unii – un fel de scremete în surdină. Abundă în astfel de isprăvi întru nimic blogurile video ale orișicui (la infinitul oplural). Performance-uri lipsite de orișice atingere de performanță, în care deloc puțini din așa-zișii minimaliști (care, din păcate, în lipsa talentului se înmulțesc) parcă ar face-o pe saltimbancii, aruncând alandala cuvinte, mai mult bâiguind decât rostind/scriind cât de cât explicit ce intenționează să spună. Ehe, cu sute de ani până la excrocheriile lor Montaigne constatase: „Poți face pe prostul în orice domeniu, dar  nu în poezie”. 

În abundența, plodirea recitalurilor și discursurile orale la voia întâmplării și derizoriului, dar oarecât artistice, precum le vor autorii lor, e o derulare arbitrară de limbaj „de jos”, alteori –  versificație cu un redus coeficient de inteligibilitate din cauza predominantului hiper-coeficient de convenționalitate și dibuire din cauza necunoașterii „meseriei”. Sunt texte haotice, de-a dreptul „nedisciplinate”, venind din voluptatea, dar poate din iresponsabilitatea flăcăuanilor și fetișcanelor care pescuiesc tot ce le aud urechile pe stradă, dar mai ales în locuri dosite, de reputație... civică reprobabilă. Totul e cam departe chiar de cele mai disponibile probabilități estetice, valorice. O fi el un limbaj poate că ici-colo ingenios, însă mai mult licențios, de trotuar, amorf, supus simulațiunilor năzuroase în încercarea de a oferi impresia de versuri, fie asta și la extremul grad de amalgam.

DINTRU ÎNCEPUT: PRIMUL POEM, PRIMA CARTE...

 

I. Călătorii în spații reale și în „cosmosul interior”

 
        La timpul debutului, când ai un prim text publicat, nu poți trăi decât o indicibilă stare de entuziasm, de speranță (oarecum... anarhice). De oarece ambiție. Un timp mai lung sau mai scurt. Când încă nu ai un crez estetic, dar simți că îl râvnești, îl cauți cu febrilitate. Mai ales, dacă tu, săteanul, elevul de ieri ești deja în Chișinăul cu grădini publice, cu aleea clasicilor literaturii române (dar toți cu origini... moldave, selectați de băgătorii de seamă! De munteni, transilvăneni – nici pomină!), cu monumentul lui Ștefan cel Mare și legendele... adevărate, ca acte de curaj, întâmplate pe aici, în pașnice depuneri de flori, cărora kagb-iștilor li păreau nemaipomenite agresiuni, subversiuni ideologice și subminări ale puterii. Acestea și altele, în special colecțiile de reviste literare și de cultură românești, pe care le poți citi la biblioteca republicană (zisă „Krupskaia”, „femeia lui Lenin”, cum zic țăranii...), cu cărțile editate în dreapta Prutului, dar și de la biblioteca universității. Deci toate astea dimpreună având benefică influență asupra seriozității și sârguinței tinerilor predispuși la compuneri literare, poeticești sau la orice alte feluri de inspirații artistice ori la simplisime visări juvenile, parcă obligator legate și de dragoste.
        Începe ceva nou pentru viața ta, pentru perspectivele tale încă neștiute, nebănuite, dar dorite de a fi pe cât posibil libere în afirmare pentru tine, cel care încă nu ai cunoscut Dunărea, Delta, vestigiile dacice și romane, atâtea și atâtea locuri minunate din spațiul românesc, însă având șansele de a porni de la Nistru, de la cetățile de pe malul său, de la Răut, Orheiul Vechi etc. spre spații imense care, involuntar-predestinat, aveau să-și infiltreze posibile impulsuri poetice, artistice, în firea și destinul tău de viitor.
        ...Astea se întâmplau nu din voia mea, ci erau rânduite de o ambianță politic-imperială dată, impusă, multiculturală, destul de neliniștită și nervoasă în discreția ei ca și ilegală. Astfel că atenția, curiozitatea, dotarea, inspirația tânărului ce eram „lua în colimator” și posibile teme legate de Siberia, Răsăritul Depărtat (așa se spunea la lecțiile de geografie), tărâmurile baltice sau orientale. Oarecât mă gândeam și la marile fluvii, la depărtatele lacuri din spații euro-asiate, pe unele din care mi s-a întâmplat să le cunosc în călătorii, uneori imprevizibile, relativ timpurii, pornite chiar din primii ani de facultate. Hălăduiri în care (realizam peste anumit timp) mi se deschideau orizonturi tematice, semantice, ideatice și, dacă vreți, particularități stilistice, metaforice. Învățam, studiam ceva „pe viu”, la fața locurilor atât de îndepărtate de Negurenii mei baștină, de Chișinău. Adică, începând de la 18 ani, scriam în jurnalul meu, început în studenție, despre Volga, pe care am plutit cam 400 de kilometri. Văzusem mari orașe pline de istorie antagonistă, în structurile ei, – Kazanul tătărăsc cucerit de ruși și modificat sub multe aspecte, inclusiv etno-demografice. Dar orașul era legat și de destinele marelui poet avangardist Hlebnikov, al lui Lobacevski, cel care a dat geometria neeuclidiană; de destinul lui Șaliapin care, inițial, pentru „lipsa de talent”, nu fusese acceptat în corul parohial. În cimitirul de acolo se afla mormântul fiului în dizgrație al lui Stalin, Vasile (peste ani, rămășițele pământene ale aviatorului au fost reînhumate la Moscova). Văzusem celebra Samara ce trimitea, inevitabil, la creația lui Gorki, creație pe alocuri genială, în altele – doar interesantă.

DIN POEZIA ROMÂNO-FRANCEZĂ

 

„

    Din poezia francezo-română

Tristan TZARA

(1896 – 1963)

 

S-a născut la Moinești. Încă de pe băncile liceului, cu binecuvântarea lui Alexandru Macedonschi, publică în revista „Simbolul” împreună cu Marcel Iancu și Ion Vinea. În toamna anului 1915 ajunge la Zürich, alăturându-se grupului de tineri intelectuali ce pun la cale întâlnirile de la „Cabaret Voltaire”, astfel născându-se mișcarea Dada. Cele mai cunoscute texte dadaiste ale lui Tzara sunt „Prima aventură cerească a domnului Antipyrine” (1916) și „Douăzeci și cinci de poeme”(1918); a contribuit la elaborarea celor „Șapte manifeste Dada” (1924). În 1919 se stabilește la Paris, angajându-se în mișcări artistice împreună cu André Breton, Philippe Soupault și Louis Aragon, iar în 1929 intră în circuitul mai constructiv, mai aproape de artă al suprarealismului, publicându-și lucrările de maturitate – Omul aproximativ (1931), Vorbind de unul singur (1950), Fața interioară (1953).
 
                                                                                                     În traducerea lui Leo BUTNARU

 
 

Unei moarte
 
tu înaintezi până la capătul nopții
focul se stinge unde se termină răbdarea
chiar și pașii pe cărări neprevăzute
nu mai trezesc magia scopurilor
tăciuni tăciuni
dragostea își amintește
nimic nu ne distrage atenția de la așteptare
pe genunchi stau copii cu plenitudini calde
aș putea oare uita sunetul vocii care
contribuia la răspândirea luminii
dincolo de orice prezență
căpșuni căpșuni
la chemarea buzelor
ca marea reținută
o viață întreagă înlănțuită
și pe nenumăratele piepturi ale valurilor
neîncetatul mormăit al urșilor mângâiați
vise vise
în tăcerea tăciunilor
oare aș putea uita așteptarea împlinită
timpul adunat peste sine însuși
ziua izvorăște din fiece cuvânt rostit
lunga străluminare a duratei cucerite
seve musturi
setea mea ține minte
 
 
Frigul galben
 
noi mergem nori printre eschimoși
înfrumusețând-ne convalescența gândurilor botanice
în amurguri răsucite
gunoi verde vibrant
alb
mi-am aranjat promisiunile ce țin de cofetărie de hotel în magazinul lui
arbori paulovnia definitivi
distanța se derulează glacial retezat ca o îndepărtată diligență ploioasă
adolescent
de undeva răzbat
pieton febril putred
rupt și broderii reparabile
mă gândeam la anumite lucruri foarte scabroase
calendarul autumnal în fiece copac
organul meu amoros e bleu eu sunt mortal domnul bleu-bleu
iar din cadavru se ridică un pământ străin
urcă urcă spre alți astronomi
 
 

DESPRE LECTURA CĂRȚILOR DE ȘTIINȚĂ

 

Leo Butnaru

Spațiu și... nesațiu

4 mii de semne pentru răspunsul la 3 întrebări (concrete) și zeci de altele (aferente, ca ramificații, lăstăriri ale primelor) ar însemna, după mine, mai puțin decât strictul necesar, ca spațiu și... nesațiu, pentru referințe relativ coerente, explicite. Astfel că voi încerca să mă rezum doar la impactul asupra vieții, creației și, inerent, asupra tăcerii, muțeniei în fața Marelui Mister, cosmic, existențial, despre care încearcă să afle cât mai multe știința, filosofia. Implicit, cu timiditatea omului care conștientizează, ba chiar simte și în subliminalul său, că este infim în infinit. În lung de vârste, am încercat și eu să mă dumiresc în atare probleme, ispite, în universul spunerilor, presupunerilor, viselor, aspiraților, dezamăgirilor, revenirilor etc. Ani la rând am scris pentru revista „Contrafort” cosmograme, un gen „personal” de laconice elaborări eseistice ca modalitate de a extrage idei din complicate, uneori alambicate circuite ale formulărilor ce se vor, cu tot dinadinsul, erudite și de a le plasa în contexte accesibile omului de cultură nu neapărat „specializat” în filosofie, sinergetică etc. Acele texte au fost inserate în volumul „A opta zi / cosmograme” (Ed. Institutului Cultural Român, 208). În ele se perindă, în referințe, citate, zeci de nume de filosofi, savanți, teologi, pe care i-am citit, pe unii chiar i-am studiat, această îndeletnicire, pasiune perpetuă făcându-mă să reflectez la afinitățile dintre sugestiile filosofice și cele poetice, mai apoi regizate în diverse raporturi cosmogramice, cu gândul că tentativele mele nu ar deranja pe cineva dintre teoreticienii puri („casta” lor!), pentru că, de fapt, și metafora, simbolul, creația artistică reprezintă modalități de cunoaștere, ce nu fac parte din epistemologia „științifică”, ci din cunoașterea analogică, încât lumea interesată de filosofie poate afla multe lucruri, nuanțe și din interpretările speculativ-intuitive. La o adică, scriitorul formulează semnificații care nu țin nici pe departe de obligativitatea generală, contând – în primul rând – pe înțelegerea și îngăduința filosofilor care admit că (și) esteticul are o semnificație ontologică, prin aceasta dovedindu-se a fi una din trăsăturile inerente existenței și afirmării umane.

Vizavi de masa mea de scris e șotronul rafturile cu cărțile de filosofie, diverse teorii științifice, eseuri la confluențele filosofie/epistemologie, perindate și înglobate în entropia lumii, care duc la concluzia că lecturile din sfera lor sunt stimulatoare, mobilizând „pe nou” spiritul iscoditor, creator, artistic sau teoretic, predispunând cititorul atent la „proprie” izvodire de idei, dar și la fantezii, forme și formule care, uneori, îi dezvăluie și nucleul vreunui eseu sau poem spre care, de la un moment încolo, va merge deja prin travaliu conștient, asumat, conform cu harul și experiența de care dispune. Scriitorul conștientizează sugestiile ce i-au declanșat diverse „produceri de sensuri” în timp ce nota gândurile și revelațiile de moment, imprevizibile acum (atunci!) câteva rânduri de lectură; sensuri, idei pe care le îndosaria, nu înainte însă de a le selecta vag-tematic în vederea înlesnirii scrierii textelor de viitor, savurând anticipat multiple, imprevizibile relații ce vor îmbina ideile și metaforele într-o arhitectură, într-o ordine determinată. Adică, se întâmpla aproape ca în succinta glosă a lui Emil Cioran, conform căreia: „trebuie să citești nu pentru a-l înțelege pe altul, ci pentru a te înțelege pe tine”. Dar și în acest caz de, ca și cum, „egocentrism” lectura rămâne (și) o indisolubilă dovadă de amiciție cărturărească, înainte de toate, cu marii autori ai lumii, aceștia fiindu-ți călăuze în periplul înțelegerii de sine ce presupune și tentativa de a-ți explica, în măsura în care e posibil, și fapta de creație în dezvoltarea continuității fenomenologice receptată ca experiență conexată coerent, explicit, chiar... configurativ; tendința (și tensiunea!) de a-ți lămuri fenomenologia de ființare și funcționare a(le) lumii tale interioare, însinelui tău cosmic. Iar preocupările de atare ordin s-ar înscrie (și) în linia intereselor epistemologiei moderne a subiectivității, tinzând să se mențină în corelația a ceea ce e cunoscut și experimentat (aplicat) în mod obiectiv, precum și a ceea ce e cunoscut în mod obiectual, fără a exclude o cercetare de caracter intuitiv, sui generis ipotetică. Iar de la literatură, implicit de la poezie, nu poți pretinde rațiuni ce țin de fondul lucrurilor, de multe ori ajungându-se doar la... iraționalități sau ipoteze ce se referă la structura intrinsecă a subiectivității psihologiei, conștiinței și subconștientului auctorial(e).

*

P.S. Și totuși, scurtisim, un răspuns la primele două întrebări: relectură – Anne Cheng, Istoria gândirii chineze (Polirom, 2001); Й. Хёйзинга, Осень средневековья (Москва, 1988); trad. după: J. Huizinga, Herfsttij der Middeleeuwen (1919).

UN IMPORTANT POET DIN ISRAEL

 

S-a născut într-o familie evreiască ortodoxă din orașul german Würzburg. Numele la naștere: Ludwig Pfeuffer. În copilărie a scris versuri și proză în limba germană. În anul 1935, familia sa emigrează în Palestina, pe atunci protectorat britanic, stabilindu-se la Ierusalim. A studiat la școala ebraică „Maalot”. A făcut sport (înot și box). În cel de-al doilea război mondial luptă în cadrul armatei britanice (1942-1945), iar în perioada 1947-1949 este angajat în lupta pentru independența Israelului. Lăsat la vatră, face studii biblice și de literatură ebraică, după care activează ca profesor de liceu. Prima carte de poeme o editează în anul 1955, iar popularitatea sa transfrontalieră începe după aprecierile elogioase ale lui Ted Hughes.
Este considerat unul dintre cei mai populari poeți ebraici moderni, dintre primii autori care au introdus în prozodie limba ebraică vorbită astăzi. În raport cu alți confrați, e mai spontan, mai ironic și mai puțin ostentativ „literar”.
Multe din poemele sale Yehuda Amichaï și le-a tradus, personal, în limbile franceză și engleză, textele prezente având de „original” variantele franceze.

Fiul meu miroase-a parfumul păcii
 
Când mă aplec peste fiul meu
el miroase-a parfumul păcii
chiar dacă nu e decât miros de săpun.
Fiecare dintre noi am fost un copil ce mirosea a parfumul păcii
(iar în țara-ntreagă nu mai exista decât
o singură moară de vânt care-și rotește aripile cariate).
O, țară ruptă ca hainele
ce nu mai pot fi reparate
și cu strămoși aspri și singuratici în cavouri.
Tăcerea mutilată a copiilor.
Fiul meu miroase-a parfum de pace.
Burta mamei sale
i-a promis ceea ce
nici chiar Dumnezeu nu ne poate promite.
 
Pune-ți capul pe umărul meu
 
Pune-ți capul pe umărul meu
Pentru că umărul meu
Știe lucruri
Pe care capul tău nici ar cuteza să și le imagineze
Iar gura ta nu le-ar putea rosti.
Destinul spune că
Unul dintre noi trebuie să fie vântul
– copac în vânt
Sau copac într-o zi fără vânt.
Destinul spune că
Nașterea ta în timpul războiului
Anunța sfârșitul meu
În această zi sfârșitul meu va fi al tău.
Cât timp pe fundal
Ei vor mai poza angoasei noastre
Își vor mai etala pacte
Tratate de disperare?
Lasă-mă să o spun deschis:
Timpul nu este suficient pentru a fi
Împreună de două ori
Pe durata unei singure vieți.
Lasă-mă să o spun deschis:
Chiar și această tandrețe, chiar și această inimă limitată
Nu ar fi altceva decât un umăr.
Odihnește-te, odihnește-te pe el.
 
1978
 
Turiști
 
Într-o zi stăteam pe trepte
Lângă o poartă apropiată  de cea a lui David
Lângă mine aveam două coșuri grele.
Un grup de turiști înconjurase ghidul
Iar eu le devenise punct de referință.
Îl vezi pe omul ăla cu coșurile?
Chiar în dreapta capului său se află o ladă rămasă încă
De pe timpul romanilor. Chiar în dreapta capului său.
Însă el pleacă, pleacă!
Mi-am spus că izbăvirea ar veni numai dacă
Ghidul le-ar spune:
Vedeți această ladă datând din
Vremea romanilor? Dar asta nu este important, în plus –
pe stânga, puțin mai jos, stă așezat un bărbat care
a cumpărat fructe și legume pentru familia sa.
 
1980