ALTFEL DE VIAȚĂ - ONLINE

 

...Cred că și eu sunt printre cei care, în bună măsură, au intrat în specificul vieții online. Astfel că azi, după 2 decenii de colaborare via internet cu prietenii, colegii, editurile, presa, cu lumea, adică, mi-ar fi greu să-mi imaginez cum, în ce condiții de scriere/transcriere/redactare, publicare, difuzare mi s-ar fi întâmplat cărțile și antologiile traduse din literatura mai multor țări, cum aș fi expediat, via poșta, ca pe timpuri, mapele cu cele 1 600 de pagini ale Panoramei poeziei avangardei ruse, sutele de pagini ale Panoramei poeziei avangardei ucrainene, manuscrisele cu poeme, proză, teatru de Hlebnikov, Maiakovski, Țvetaeva, Mandelștam, Ahmatova, Pasternak, Harms, Goll, Lorca etc., etc., unele din ele în 2 volume; antologiile Avangarda – jertfa Gulagului, manifestele, dramaturgia avangardei ruse trimise spre Madrid (unde l-am editat în românește pe Igor Bahterev), București, Iași, Cluj, Constanța, Alba Iulia, Bistrița, Tel Aviv, apoi cărțile mele apărute în Franța, Rusia, Germania, Italia, Polonia, Bulgaria, Serbia, Azerbaidjan, Ucraina, Tatarstan. Bineînțeles, în modul poștal tradițional, această muncă, această colaborare, aceste eforturi și rezultate se întâmplau, totuși, însă într-o amânare rudimentar-ralanti, mai costisitoare (și ca timp, și ca bani, și ca nervi), mai obositoare. Mai ales azi, cânt și poștele sunt trecute, periodic, în carantină! Nu, nu înalț aici imn de glorie internetului, vieții online, doar fac o simplă, iminentă și elocventă, cred, constatare, „impusă” de epoca în care trăim, muncim.
        Viața online, alias neuroexistența cuprinde, „populează” tot mai mult sfera publică, deci și pe cea individuală. Nu mai putem fi sută la sută, dar poate nici cincizeci la cincizeci monade, suficienți sieși fiecare în propria-i celulă „personalizatoare”.

Prin urmare, precum spuneam, cred că sunt dintre cei care înțeleg și încearcă să se edifice mai plenar despre cvasimiraculoasa, s-ar putea crede, creativitate a programatorilor, cyberinventatorilor, specialiștilor, entuziaștilor, unii, la începuturi, considerați niște marginali, ce au făcut atât de mult/multe, pentru care în lumea reală ar fi fost necesare sute de ani. Se dezvoltă în continuare imensa, infinita Rețea Informațională, ca un fel de sistem nervos al noosferei, concomitent oferindu-i acesteia infinite prelungiri în univers. E, poate, un început de joncțiune cu „sistemele nervoase” ale altor planete, al însuși Universului. A crescut multiplu randamentul... vital, existențial, creativ al omului/omenirii. S-a extins gradul de libertate, prin care sunt depășite stavilele statale de orice ordin, sunt înfruntate vămile, evitate ingerințele și agresiunile cenzurii. Iar în ce te privește pe dumneata, ca individ, ca om, ca scriitor, ca cititor în noua stare de fapt/fapte mondializată, universalizată, depinde cum îți organizezi, cum îți „administrezi”, altfel spus cum îți trăiești această viață online care, avem motive să presupunem, deocamdată e ceva in nuce, un început de declanșare a altor energii și forme a lor tot mai efervescente, nemaicunoscute până azi, ducând într-o nouă eră neuroumană, neurocosmică, de transformare a mentalităților, universului spiritual. Suntem în pragul unei noi epoci, specificul căreia ar fi concreșterea conștiinței omului cu cosmosul/universul, a tehnicii cu țesuturile organice, întru apariția roboților cugetători; epoca „reciclării” și reorientării atomilor și cuantelor în câmpuri fizice conductoare de semnificații, toate astea accelerând procesele de elaborare și emisie a cugetului, conștiinței, creativității umane. Adică, deja am exista nu doar în post-istorie, ci și în ceva... post-realitate. Astfel că, într-o anumită măsură, omenirea ar trăi (și) în virtualitate. Omul și-a depășit condiția de cosmonaut, devenind și virtuonaut. (Nu vă încearcă senzația că virtualitatea ar fi ca și cum, concomitent, interioritate, dar și exterioritate... cosmică?! Ceva de dincolo de... infinit...) Suprarealitatea „de cândva” devine virtualitatea de astăzi, de mâine, cu totul altfel de viață și de acțiune. Este epoca „dispariției” distanțelor, țărmurilor, mărginirilor, îngrădirilor. Implicit, e o stare de citire și înțelegere oarecum altfel a titlului cărții de poeme a lui Boris Pasternak Peste bariere. Această stare parcă nu s-ar deosebi (deocamdată) radical de lumea obișnuită, perceptibilă, însă deja presupune alte legități, necunoscute „lumii clasice” de ieri. Ori, mai bine zis, ne oferă posibilitatea de-a opta pentru ele. Legități cărora „ne supunem” conștient sau pe care le lăsăm în subconștient, ele ducându-ne chiar spre viața online, virtuală. Pe care unii o consideră aproape ideală, alții, din contra, o cred catastrofală. Oricum, viața online e autentică în context și interrelaționări psihofizice; e controlabilă și posibil de dirijat. (Deocamdată?... Încă nu se știe...) Cu toate ale sale, cunoscute și necunoscute, „pipăibile” și presupuse, internetul versus existența online reprezintă o inimaginabilă complexitate de factori reali-virtuali coagulanți, care provoacă entuziasme, încuviințări, dar și critici, argumentele și contraargumentele situându-se între oarece competență și naivitate recalcitrantă.

CARTE AJUNSĂ DE ACASĂ (CLUJ) - PÂNĂ ACASĂ (CHIȘINĂU)

 

Cuvânt înaintea cuvintelor

Ceea ce se adună sub titlul acestei cărți, scrieri compacte ca esențe și dimensiuni, pe care unii colegi de la reviste le trec la capitolul proză, alții – la eseuri (yes-euri), mai ceilalți – la poeme în proză, sunt, într-adevăr, de o formațiune deloc ușor de definit, nelăsântu-se tratate, poziționate, clasificate ca gen, „neadecvate” instrumentarului literaturologic. Evit și eu să le găsesc o așezare, o lămurire teoretică, dar, lejer-ludic, le zic: ceva între proză, yes-eu, poem sau absolut viceversa, în această blândă, prietenoasă butadă (cu inflexiuni de... baladă) mai important părându-mi-se a fi: absolut viceversa. În unele subiecte de atare (ne)gen (dar ca interacțiuni ale genurilor, adică – multigenuri, probabil și multigene) pot fi realist, dar si suprarealist, pot fi romantic, dar și... supraromantic, și... postromantic în postmodernism, tradiționalist, dar și... supratradiționalist, constructivist, dar și... supraconstructivist, neuitând de tentațiile deconstructiviste ale unor avangardiști, cu care, prin lecturi, studiu, traduceri, m-am înrudit. Aici ar fi spațiul unei... suprademocrații creatoare a cuvântului, metaforei, tezei și antitezei, ideii, sentimentului.
        Prin urmare, prezentele texte, între proză, poem și yes-eu, ca definire de sine, sunt, conform unei naturi ceva mai greu de delimitat, marcate de prozodie, de metaforă și lirism ca sinteze neconvenționale ale structurilor interne, ale ritmurilor desfășurării frazelor, în genere ale scriiturii, ca aliterații, sonorități intercomunicante ca într-un „dialog” al unor ecouri în percuție. Sunt mai mult sau mai puțin libere în constituirea lor, însă nu categorice în așa-zisa abandonare a narativului liniar sau a disoluției genurilor. Ar fi, probabil, unele exemple de cultivare a interdisciplinarității. 
Și totuși, la o mai atentă cercetare, aceste texte / subiecte de (ne)gen concret, ci ca loc de interacțiune a genurilor, eu le văd într-o predestinată trecere de la unul – la altul, la altele, percepându-le din interiorul plăsmuirii, creării și exteriorizării lor eseistic-narative drept împreunare, în mare, a două genuri (de bază) – a romanului de idei (sau: romanul ideilor) in fragmentarium și a reflecției (și reflectării) poetice. Romanul ideilor în interacțiunile autonomizării lor formale și formative ca tendință de integritate și generalitate intertextuală. Și am ținut să aibă un limbaj inteligibil, însă nicidecum dus spre simplism, spre facilitate. Deoarece cred în subtilitatea și inteligența cititorului. Cu precizarea: în a unui cititor pe care mi-l doresc, nu în a unuia pe care să-l... „momesc”.
        De când am tot publicat poeme, eseuri, proză, cărți de traduceri, cam știind cine citește, cât citește și cum citește „pe la noi” (o mai îndelungată experiență acumulativ-culturală prin redacții), nu am ținut să fiu un autor al mulților, ci, în măsura posibilităților, – al... culților. (Sper să nu irit, să nu scandalizez pe cineva cu atare mărturie.) Nu mi-am dorit texte oarecum... aparente, „transparente”, ci m-am gândit că nu ar fi rău să ajung la convexitate (și complexitate). Adică, la relieful lupei, pe care să o utilizeze inteligența și competența.
        De fapt cam toți scriitorii își doresc o operă de un suflu, un stil (în cazul meu – și un lirism) de dincolo de comun. Dar, firește, nu și de dincolo de comunitate, în pragul căreia mulți au exclamat: A bon entendeur, salut!
 

L.B.

DIN MAREA POEZIE A LUMII

 

Din poezia lumii

                                                  Lêdo IVO (1924 – 2012)
 

               

  Poet, romancier, traducător și eseist brazilian. Unul dintre exponenții influenți ai „Generației 1945”, asociată mișcării moderniste în literatura țării sale. S-a născut la Maceió, oraș în care își face studiile primare și secundare. În 1940 se stabilește la Recife, unde își perfectează formația culturală, participând la Primul Congres de Poezie. În 1943, se înscrie la facultate de drept a Universității din Rio de Janeiro, de aici încolo colaborând la suplimente literare și activând în presă ca jurnalist profesionist. Debutează cu volumul  de poeme „Imaginații” (1944), în anul următor publicând „Ode și elegii”, carte considerată turnantă în poezia braziliană și apreciată cu Premiul Academiei, instituție a cărui membru devine în anul 1986. A tradus din operele lui Maupassant, Rimbaud, Dostoievski etc. Din bibliografia sa mai reținem: „Eveniment Sonet” (1948), „Odă ecuatorială” (1951), „Un brazilian la Paris și Regele Europei” (1955), „Gara Centrală” (1964), „Soldatul privat” (1980), „Marele ocean” (1987), „Poezii complete ” (2004).

                                                                                                  În traducerea lui Leo BUTNARU
 
 Patria mea
 
Patria mea nu e limba portugheză.
Nicio limbă nu e patria.
Patria mea e pământul moale și lipicios pe care m-am născut
și vântul ce bate peste Maceió.
Patria sunt crabii ce aleargă în noroiul din hățișul mangrovelor
și oceanul ale cărui valuri îmi mai udă încă picioarele când visez.
Patria mea sunt liliecii ce atârnă de bolțile joase-a bisericilor șubrezite de cari,
nebunii care dansează în amurg lângă mare
și cerul curbat de constelații.
Patria mea sunt sirenele vapoarelor
și farul de pe culmea colinei.
Patria mea e mâna cerșetorului în dimineața radioasă.
Ea sunt șantierele navale în ruinare
și cimitirele marine unde-s strămoșii mei
. . . . [tuberculoză, și bolnavii nu se mai opresc din tuse
. . . . [și tremurul în nopțile reci
și mirosul de zahăr din depozitele portuare
și chefalii ce se zbat în mrejele pescarilor
și tulpinile de ceapă ondulate-n întuneric
și ploaia ce cade peste țarcuri pentru pești.
Limba pe care o vorbesc și-n care scriu nu e și nu a fost vreodată patria mea.
Nicio limbă înșelătoare nu e patria.
Ea îmi servește doar să celebrez marea și săraca mea patrie mută,
patria mea dizenterică și fără dinți, fără gramatică și fără dicționar,
patria mea fără limbă și fără cuvinte.
 
 
Iluminări
 
Eu mă las peste tine ca un stol de păsări.
 
Și totul e dragoste, magie, cabală.
Trupul tău e frumos ca lumina pământului
în împărțirea perfectă-a echinocțiului.
 
Suma cerurilor trecând între două hangare
tu ești înălțimea tuturor și șarpele pe
fabulosul etaj matrimonial.
 
Noaptea se preschimbă-n zi pentru că exiști
feminin și deplin în brațele mele
ca două lumi gemene într-o singură stea.
 
 
Eternitatea premeditată
 
Aceasta va însemna eternitatea:
o neîncetată urcare a scărilor.
 
Și vei fi mereu în vârful scărilor
chiar dacă fiecare zi e doar o treaptă.
 
Doamne, de ce ai făptuit eternitatea?
De ce ne faci să urcăm atâtea scări?
 

DESPRE ÎNCEPUTURILE SCRIITORICEȘTI

 

Leo Butnaru

              Post-debut la Chișinău
 
        Nu se știe cât timp ne aflăm în neliniștita perioadă a debutului, nici când ieșim din ea. (Cineva spunea că scriitorul debutează cu fiecare nouă scriere a sa...) Însă vin momente/situații, mai mult sau mai puțin conștientizate limpede, în care, ca de la sine (mai bine zis: din sine), ți se luminează (afirmativ, încurajator...) conștiința înzestrării artistice, care ți-a fost hărăzită și care, ani și ani, te-a servit latent, exprimându-te în și întru devenire, împlinire și purcedere la maturizare profesională. Literatura „apare” pe lume drept exteriorizare a unei interiorități esențiale personale, „de autor”, în autoplăsmuirile și mișcările ei subiacente.
        Cert (și... presupus!) e că respectivele momente/situații sunt cele când debutantul, de încă... azi, conștientizezi că el, ca scriitor în formare, trebuie să tindă spre atingerea unei coerențe intelectuale mai mult sau mai puțin remarcabile, iar acest lucru nu se dă deloc ușor. Prin strădanie și muncă se întâlnesc harul cu inteligența mereu cultivată, cu studiul și experiența lui de viață profesională, pentru a se ajunge la ceea ce Emil Cioran numea mai-mult-ca-talentul care e esența.
         Însă momentul/situația cu conștientizarea sunt destul de nebuloase, nesigure, subiective cât se poate, odată ce intuiția artistică nu s-a lăsat și nu se lasă percepută, fundată, „motivată”, studiată, contemplată de la o parte și, deci, nu poate fi redată/narată prin formulări concrete de  opinii ce ar pretinde un grad mai mare sau mai mic de obiectivitate, de certitudine.
        Sunt momentele/situațiile de corvoadă a(le) ameliorărilor, achizițiilor, îmbogățirii, fortificării spiritului, vocației, și a progreselor, de la Vadmecum la Upanișade; de la Vino cu mine la Vino și stai lângă mine; de la mersul în căutarea valorilor la răgazul pentru orânduirea și înțeleapta lor meditare, cercetare, punere în folosință de către propria-ți fire.

DAVID BURLIUK - „PĂRINTELE” FUTURISMULUI RUS

CEASURI ȘI POEME REVĂRSĂTOARE: SALVADOR DALÍ ȘI ION BARBU

Leo Butnaru

 

Ceasurile lui Salvador Dalí și Ion Barbu

 

Fascinat de ceasuri, cadrane, Ion Barbu, în poezie, pare un afin al lui Salvador Dalí din picturile cu ceasuri topite: „Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,/ Intrată prin oglindă în mântuit azur”; „O ceasuri verticale, frunți târzii!”; „Chemi zidul ars, cu ierburile cimbruri,/ Anulare unor albe timpuri” – și ceasurile pictorului de asemenea ca o anulare a albelor timpuri. Spre această idee („Prin brațele ei/ Ghețari în idei”) ar duce și distihul: „Arhaic Unt, din lăudată seară,/ Scurs florilor, slujind în Betleem”. Sau, înrudit cumva cu astea: „Cu verzi și stătătoare pustietății lichide,/ Sinteze transparente de străluciri avide/ Zbucnesc din somnorosul noian originar”. Acest originar reîntorcându-ne la „Persistența memoriei”, compoziție în care Dalí și-a plasat un autoportret ușor sofisticat care, parcă prin(tre) gene de prunc, amintește de un embrion uman. Iar la Barbu, aluziv (chiar... pictural!), în „Oul dogmatic” se poate presupune fetusul: „Din trei atlazuri e culcușul/ În care doarme nins albușul/ Atât de galeș, de închis,/ Cu trupul drag surpat în vis”, pentru a se merge direct spre Timp, Viață, Moarte: „Si mai ales te înfioară/ De acel galben icusar,/ Ceasornic fără minutar/ Ce singur scrie când să moară/ Și ou și lume. Te-înfioară/ De ceasul, galben necesar.../ A morții frunte – acolo-i toată”. Iată crugul existențial, în inițiere, durată și închidere, cu „soarele pe muchii curs –  de doliu”, ca în picturi de Dalí (această formă/expresie, de Dalí, ce amintește, omonimic, de Dedal, căruia, dat fiind că i s-au topit aripile de ceară, precum, mult mai târziu, orologiile pictorului, îmi vine să-i spun... DeDalí), ce trimit și spre alte versuri „curgătoare”: „La conul acesta de seară,/ Când sufletul meu a căzut/ Și cald, aplecatul tău scut/ Îl supse, ca pata de ceară”; „...de-a lungul nopții, tot aurul stelar/ Și toată înflorirea reflexelor fluide”, când, Omule sau Timpule, „ca o holdă de antene/ Te alegem viu din vântul despletitelor idei”, din „Oglinda călătoare, cer mobil”, în care „Te-ai încadrat într-o ușoara spumă/ Și-ți porți acum cristalul tău steril/ Spre-a marilor îndepărtată brumă”. E o repetare întru zădărnicie, parcă, ideea apărând și în versurile: „Vieața/ Se-ntoarce somnoroasă, în ciclul ei steril,/ Sub fard și mască, mimma unei absurde arte”... Ar fi aici tangența cu ecleziastica deșertăciune a deșertăciune?

Ca și cum asemuitor topindu-se, cadranele lui Dalí duc ideatic la curgerile verbului în poezia barbiană, ca „limfa pajiștelor pale”, plecându-se „soarelui ferit/ Al certei sere animale:/ Îngână sângelui ivit”. Mai multe țiferblate scurgându-se: „În orbul mării limpezi tezaur negrăit”, în care: „Răsfrângeri fără număr, pe rând au oglindit/ Multipla aparență și vecinica schimbare”. E oarbă nu doar marea-imens cadran, ci și muntele („Secol”): „Seceri dintre secete-au sclipit!/ (...)/ Anulare unor albe timpuri,/ Sub arginții muntelui orbit”. Secol douăzeci, când temerari, poate, alpiniștii timpului: „Suiau cu iezerii, să cate/ La anii falnici, douăzeci”, văzând „din ceasul ce nu bate –/ Din timp tăiat cu săbii reci”.

În poezia lui Barbu, ca și în pictura lui Dalí, multiplele simboluri interacționează cu unele de bază – marea (nemurirea) și oul (viața – „...viul ou, la vârf cu plod,/ Făcut e să-l privim la soare!”), timpul presupunând, dar neatingând „Statornicia memoriei”, ce merge spre o alegoria filosofică despre fragilitatea existenței.

Timpul, în flux de clipe, ore, zile din poezia lui Ion Barbu, în democrația, dar și fantezia posibilelor tâlcuiri, poate fi apropiat de exegeza ce atribuie respectivei fenomenologii a ceasurilor „topite” ale lui Dalí interpretarea, cu mijloacele specifice artei picturale, teoriei relativității. Dawn Adès, consideră că: „Ceasurile curgătoare ar sugera simbolistica relativității spațiului și timpului, o meditație suprarealistă ce vizează catastrofa (drama) reprezentărilor noastre despre o ordine cosmică imuabilă”.

În contextul cadranelor curgătoare vine sugestia distihului: „Un soare fără spițe de raze, spre apus,/ Părea un ochi cu fiere umplut și cu obidă”. Iar în unele cadrane prelinse piere câte: „o după-amiază/ Schimbată în apa multă a ierbii ce-nviază,/ Când, greu și drept, pe sceptrul de pai mărunt la fir,/ Gândacul serii urcă ghiocul de porfir”, ca să ajungem „Nastratin Hogea la Isarlâk”: „Încolăcite ceasuri! Cu voi, nu luai aminte/ Cum, pe răsfrânta buză, a mătcii, dinainte,/ O spornică mulțime se tencuia-n pereți”, „În toamna unde seara încheagă tonuri vii,/ Prin surda picurare a orelor târzii”. Când „Îți vei purta tristețea, încet, pe Drumul Sacru”, iar poetul nostru, ca un Vergiliu dintr-o divină comedie a secolului XX, spune: „Mă vei urma… Cuvântul va depăna domol/ Povestea fără nume a nunții subterane;/ Uimit, îi vei cuprinde supremele arcane/ Din culmi nebănuite și limpezi, de simbol”. Din „codri de simboluri” (Baudelaire) cu ceasuri curgătoare, ca afluenți ai tragi-cosmicului, atotcuprinzătorului Fluviu al Eternității. Inclusiv cu clipele despre care un înțelept scria pe cadran de ceas: Toate rănesc, dar cea din urmă ucide.

Cineva presupune că Dalí (de ce nu și Ion Barbu, în poezie?) a fost inspirat în remodelarea (deformarea) lichidă a cadranelor de pururi memorabila constatare a lui Heraclit Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat. Pentru a se ajunge la o interpretare metaforic-onirică, ce susține că ceasurile în topire (... creativă) ar simboliza curgerea timpului în vise, unde timpul se poate extinde, condensa sau în genere să-și curme existența/prezența. (Dalí susținea că unele pânze ale sale nu ar fi decât „vise pictate”.)

Pornind de la astfel de ipostaze/ipoteze, putem reinterpreta ceasurile din poezia lui Barbu. Să zicem, ducem la topire (reinterpretare), la curgere imaginea din versurile: „Pendulul apei calme, generale,/ Sub sticlă sta, în Țările-de-Jos”. Sau: „Verzi investiri, prin câte-un gang,/ Sub ceasuri largi – balang, balang!”.

Jocul și frământul analogiilor iscă și gândul că ceasurile curg spre propriul amurg, iar  ceasornicul fără minutar „Ce singur scrie când să moară/ Și ou și lume” al lui Barbu e un măsurător apocaliptic, amintind de dezastrul fatal –  „Pendular de-ncet,/ Inutil pachet,/ Sub timp,/ Sub mode/ În Uvedenrode”, când – „S-a-îmbuibat/ Și s-a dus/ Ceasul rău,/ Ceasul tău!..” (în acest caz, al apocalipsei, mai curând a venit decât s-a dus ceasul rău...)

Mergem mai departe (sau, poate, mai aproape!), ajungând la: „Capăt al osiei lumii!/ Ceas alb, concis al minunii,/ Sună-mi trei/ Clare chei/ Certe, sub lucid eter/ Pentru cercuri de mister!” Osia lumii și axul fix al ceasornicului! Axul ca „sceptrul seral/ De trei ori spiral”, mișcând roata cu clichet și ducând cu gândul spre (sau venind dintr-acolo) „mecanismul” versurilor: „An al Geei, închisoare,/ Ocolește roatele interioare:/ Roata Venerii/ Inimii/ Roata capului// Mercur/ În topire, în azur,/ Roata Soarelui/ Marelui”. E în toate mișcare și cosmicitate. Interiorul cosmic al firii omului în interiorul cosmosului propriu-zis, când „Lumina îndoita” pare „un fel de apă;/ A drum, locomotive” fumează „dintr-o supapă” și este „la ora albă, când” nu ai ști „să zici/ De-i patru, doua numai, ori a trecut de cinci”. Ceasuri și spații prinse în joc universal, prim sau secund, în „Danțul buf/ Cu reverențe/ Ori mecanice cadențe”. De ceas, cadențele mecanice, nu?  Vorba aia cu dorința de a da, uneori, timpul îndărăt: „Uite, ia a treia cheie,/ Vâr-o în broasca – Astartee!/ Și întoarce-o de un grad/ Unui timp retrograd”, ca o revenire cu: „Ceas în cristalin/ Lângă fecioara Geraldine!” A da timpul îndărăt, de parcă inima ți-ar fi mereu „la vârste viitoare/ Ca șarpele pe muzici înnodat”, rotit în jurul mărului-soare, „În minutare-aprins – și încrestat”, când poeții vor mai avea prilejuri să exclame: „O ceasuri verticale, frunți târzii!/ Cer simplu, timpul. Dimensiunea, două;/ Iar sufletul impur, în calorii,/ Și ochiul, unghi și lumea-aceasta – nouă.// – Înaltă-n vânt tu frângi, să mă aștern/ O iarba mea din toate mai frumoasă./ Noroasa pată-aceasta de infern!/ Dar ceasul – sus; trec valea răcoroasă”. Pata de infern, ca un cadran de ceas topit, aneantizat...

Dar parcă se putea fără „insinuarea” filosofic-sofisticată a timpului și într-un poem, numit „Nietzsche”? – „Purtând înfrigurată mândria forței tale/ Mai sus și mai departe spre noi evaluări,/ Să fi străpuns penumbra letargică și ceața/ Ce împleteau pe norme un neguros Dedal (...DeDalí, ziceam, – l.b.)/ Ca, adâncind cu groază abisul numenal,/ În seara biruinții să-ntrezărești cum Vieața/ Se-ntoarce somnoroasă, în ciclul ei steril,/ Sub fard și mască, mimma unei absurde arte”. (Printre altele fie spus, mustățile lui Nietzsche, atât de diferite ca formă de cele ale lui Dalí, ca și ale acestuia sunt obiect „de studiu”, de mirare... posibil, creatoare... – De, detalii – și... Dedalii – de comedie umană, nu?...)

În fine, implacabil, ce a fost, ce este și ce va fi dat e curgere, alunecare „Pe unda nenturnată a orei”. Da, implacabil, vremea continuă „-ncet să desfășoare/ Fuiorul ei de ore nesfârșite” și „Durata-înscrie-în noi o roată./ Întocma – dogma”. Vremea ce „se duce”, dar și revine, ne recheamă în imensitatea memoriei, parte din care deja e pustiită, însă mereu intrigatoare de a fi reconstituită, chiar reinventată. Dalí zicea: „Într-o zi va trebui să îmi întorc propriile ceasuri lichide, pentru ca ele să-mi arate ora memoriei absolute, care este ora adevărată și profetică”. Iar cititorul se reîntoarce spre poezia lui Ion Barbu, doldora de ceasuri întru regăsirea vestigiilor, a vreunei părți din propria memorie, din memoria lumii, a filosofiei, artei.

Iar o astfel de cercetare a poeziei cu privirea ațintită spre cadranele curgătoare constituie fluxul du-te-vino al unui intens schimb de semnificații surprinzătoare, ce fac, parcă, pictura dalíană și mai poetică, iar poezia barbiană – și mai picturală. Adică, și mai atractive, fascinante.

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­

POEME PRIN ANI / ANTOLOGIE 30 (I) - VIA FACEBOOK, iunie 2022