Vino să ședem sub
pom / Formula de politețe
– „Vino să ședem sub pom/
De-asupra încă-i veac ceresc” spun versurile unui poem al lui Lucian Blaga.
Umanitatea a crescut la umbra unor arbori cu puternice și ramificate
semnificații, de la Arborele Lumii la Arborele Sefirotic, de la Pomul cunoașterii
binelui și răului la Yggdrasil, de la arborii fantastici ai lui Hieronymus
Bosch la bradul stilizat din reprezentările artei tradiționale românești la
sărbătoarea japoneză a florii de cireș, de la plopii fără soț și teiul lui
Eminescu la cireșii din amintirile lui Creangă sau la gorunul lui Blaga. Ne
puteți vorbi despre un arbore care... v-a fost aproape, fie în scrierile
dumneavoastră, fie în cotidian, în fața ferestrei, pe strada pe care ați
copilărit, în parcul în care obișnuiați să vă plimbați, ș.a.m.d.?
– Într-o
zonă atât de pitorească, bineînțeles și grație fastuoasei, luxuriantei
răspândiri de arbori, cum e cea dintre Prut și Nistru, estul românesc, în satul
nostru, Negureni de pe râul Răut, îmi erau dragi multe neamuri de pomi, ce ne
populau aria, grădina, livada, haturile – meri, peri, vișini, cireși, zarzări,
prăsazi (peri), șorcovi (duzi)... Unul dintre ei mi-a inspirat un poem, pe care
l-am pus și pe coperta unei cărți de junețe,
Formula de politețe (1985): Prietene,
piersice amice, –/ așa-ți ziceam, copacule frumos,/ primăvara înflorit în roz/
ba chiar aproape-n purpur înflorit.// Și iată-te-ntomnat,/ pe ramuri cu
bogății/ și frunze scumpe, cărora le spun/ unii aurii, aurării./ Dar chiar
și-acuma tot amic îți zic,/ nici gândind că ai putea/ să-mi răspunzi, de ți-aș
vorbi umil:/ Domnule copac, măria ta,/ piersice alteță...// Prietene, amicul
meu de viață, –/ acesta-i semnul meu de politețe. Scris, probabil, într-o
dimineață de vară, când la geamul odăii (iatacul copilăriei și tinereții) mă
saluta prunul cu goldanele chihlimbarii, mari, precum o posibilă rouă căzută
din lună... De jur-împrejur, arhitectura copacilor, de la haotic la clasicismul
(vegetal), de la curățatul, îngrijirea coroanelor la impresionistul baroc
vegetal. Toate, parcă esențializate, rezumate în pomul vieții dus la prohodire de om spre
cimitirul Negurenilor, unde atâți alți copaci au devenit cruci, un fel de semne
plus (+) care, de fapt, sunt
categoricul minus (–)... Asta e! –
ca un peisaj cu un singur pom, zis al vieții, pe drumul fără întoarcere, spre
Negurenii de pe lumea cealaltă... Prin amintiri, acel pom al vieții, văzut cu
ochi de copil și priceput ca sens abia-abia, atunci, demult, posibil să fi avut
drept ramuri de sens, de înțeles chiar aceste cuvinte, aceste propoziții, ce vor
ieși, mai târziu, la întâmplare, dintre file de revistă, de carte ca niște
nervi sfâșiați sau, Doamne ferește! Ca niște vene tăiate...
