CĂUTÂND LA DINȚI CALUL TROIAN...

 

UN ALT POET IMPORTANT AL AVANGARDEI - VICTIMA GULAGULUI BOLȘEVIC

 

ROMÂNIA LITERARĂ, NR. 7, 2023

 DIALOG Leo BUTNARU - Cristian PĂTRĂȘCONIU

– La ce vise / proiecții în legătură cu literatura ai renunțat de tot, Leo Butnaru?

– Fiind vorba de vis, răspunsul va fi, oarecum intrinsec-predestinat, de asemenea vag, ca însuși visul, de o natură (și... anti-natură, poate!) indefinibilă. Renunțarea ar putea să țină, mai mult sau mai puțin, și de oarece... duritate, sau chiar delicată suferință. Adică, de ceea ce poetul numea „nemilostiva lege a firii”. În cazul meu, literatura a dislocat, a dat mai spre margini, spre plan doi sau chiar în uitare, alte porniri, impulsuri, să le zic artistice. Povestea e următoarea: de la o vârstă fragedă eram ispitit să pictez, să sculptez, să confecționez măști papier mâché, chiar să brodez (artistic!). Ajungând elev, ca interpret (cântam, dansam, spuneam poeme) și moderator, „dominam” scena școlii și pe cea a clubului din sat, probabil, în taină, gândindu-mă și la o eventuală carieră actoricească… – aceste și alte aptitudini sau, poate, doar intenții ținând de o autodidaxie ingenuă. Însă, fără școli pe aproape de Negurenii mei de baștină, unde aș fi putut învăța pictură, sculptură, muzică, actorie, toate astea – sub aspect de „realizare profesională” într-un mediu rustic s-au esențializat, ca de la sine, în opțiunea pentru coala de hârtie, creion și cuvânt scris. Abia mai târziu aveam să înțeleg că fiecăruia dintre noi îi este dat un cuprins de interes și manifestare mai propice decât alte spații, sau el însuși, copilul, tânărul, și-l alege, modelându-l și automodelându-se. Spațiul meu (zic astăzi) a fost să fie al scrisului și mediului (inclusiv de solitudine), pe care îl creează literatura. Pe scurt, mediul unui modest ArTistofan… Probabil, menit de ursitoare.

– Cu ce ai debutat – și când? De asemenea: cum era pe atunci – cum se trăia pe atunci – un debut în literatură?

– În ziarul raional am publicat notițe încă de pe la 14-15 ani. Iar debutul în poezie mi s-a întâmplat pe când eram elev în anul terminal al școlii medii și când colegul Costică Munteanu, prin clasa noastră, dar și prin celelalte două clase de-a zecea paralele, flutura (Vedeți ce avem noi? Un poet!), ca pe un drapel, ziarul republican „Tinerimea Moldovei”, în care îmi fuseseră inserate primele versuri. Apoi am frecventat mai multe cenacluri – „Eminescu” la Universitate, „Luceafărul” la ziarul „Tinerimea Moldovei”, „Miorița” la Biblioteca Republicană, cel de la Casa Municipală a Tineretului, în unele din ele fiind printre protagoniști. Ba chiar, pe atunci, se țineau ședințe de cenaclu și la Politehnică, Medicină, după care chingile ideologice prohibitive au prins a se strânge tot mai mult.

Prima mea carte, „Aripă în lumină”, apăru în 1976, iar cineva scrisese: „Ce poet ambițios acest L.B.! Pe parcursul întregii cărți nu a comis nicio pereche de rime”. Adică, versul liber mai era privit cu destulă suspiciune de ciclopii realismului socialist.

Însă la o lună, două, după bucuria debutului editorial, am fost scos din pâine de la ziarul „Tinerimea Moldovei”, pentru promovarea spre publicare a unui eseu despre Mihail Kogălniceanu, în care era pomenit și munteanul pro-unionist Grigore Alexandrescu, prieten cu moldoveanul. Mi s-a ridicat dreptul la semnătură. Însă nu mă dau de erou, pentru că același destin ingrat l-au avut și alți colegi și prieteni din redacție, prozatorii Tudor Marin, Ioan Mânăscurtă, Victor Dumbrăveanu, care m-au urmat în căutarea fericirii tânărului scriitor sovietic...

– Ce vise despre literatură (mai) poți avea azi, în Republica Moldova? Sau, dacă nu vise, atunci așteptări (cât de cât) realiste?

– Mă consider un norocos că, după anul 1990, am avut girul domnilor Nicolae Manolescu, Laurenţiu Ulici, Aurel Rău, Sergiu Adam și Ioanid Romanescu, grație lor fiind... replantat mai spre... centrul mediului literar panromânesc, publicat în prestigioasele reviste România literară, Luceafărul, Steaua, Ateneu, Convorbiri literare. Și de atunci spre ziua de azi am rămas ca și cum un transprutean care, uneori, de un coleg sau altul din Țară, e întrebat: „Când ai mai fost pe la Chișinău?” Păi, eu chiar acolo locuiesc. Poate „derutează” și faptul că, prin ani, am editat câteva volume de interviuri, dialoguri cu foarte mulți dintre cei mai importanți scriitori români, astfel rămânând fidel și preocupărilor mele jurnalistice. Astăzi mă pot asocia celor care consideră că practicarea jurnalisticii este necesară scriitorilor, mai ales celor tineri, încă neexperimentați în structurarea profesionistă a textului. În redacție te convingi că nu poți rămâne exclusiv în limitele literaturii „pure”, ci trebuie să treci și în alte cuprinderi: ale istoriei, filosofiei, sociologiei etc.

Însușind – și prin activitate jurnalistică – un bun nivel de inginerie a scrisului, îți poți aplica mai cu rost harul. Apoi, tot în redacție, te convingi că literatura se naște din muncă și investire de spirit, nu din intenție nirvanizândă în așteptarea „șoaptei divine”...

– S-a schimbat de mai multe ori modul tău de a scrie literatură?

– Cu toate metamorfozările inevitabile prin epocile lumii în permanentă mișcare,  poetului de azi îi rămân contemporani și Ghilgameș, și Ulise, și Hamlet, și Hyperion, cei de la răscrucile interogațiilor sacramentale. Contemporani prin și în datele esențial-sapiente, prin constantele conștiinței, sensibilității și mentalității umane. Aici e universalitate și individualitate, lume și individ, poezie civilizatoare și cititor. Adevărata poezie a unei epoci concrete ce lasă să se resimtă, selectiv, fecunditatea începuturilor ei primordiale, precum și cea a experiențelor, căutărilor, școlilor, curentelor ulterioare, rămase peren valabile sub aspect ontologic, estetic. E o permanentă osmoză „internă” a poeziei tuturor timpurilor și națiunilor întru decantare, regenerare și reactualizare, prin retușuri, nuanțări și achiziții ce țin de caracterul sau specificitatea sensibilității umane la zi. Reevaluarea formelor și modalităților de expresie artistică, a evoluției/manifestării lor în funcție de starea istorică a sensibilității lumii. Astfel, poemele prezentului trimit, implicit, la poemele trecutului, iar poemele viitorului vor fi, evident, un răspuns sau o serie de răspunsuri extrase în urma lecturii altor poeme. Deci, peste timpuri, poeții de fapt reiau, uneori chiar reîncep, reconstituie sau fărâmițează din nou sistemele prozodice și de imagini, estetice, filosofice, lingvistice, sistemele de concepte pe care poezia le dezintegrează sau le reintegrează iar și iar, într-un multiplu joc, ce repune mereu în chestiune paradigma incertă, dar omniprezentă, a poeziei în general, ca ceva totuși irezolvabil, în jurul căreia gravitează conștiința artistică. Iar stilul personal presupune, deci, atât constante, cât și multiplicitatea existenței în nuanțe, prestanțe, orientări și reorientări, grație acestei disponibilități fiind posibile estetizări și semantizări ale singularităților (particularităților) discursive. E cea ce am simțit, simt, cred, și în propriul destin, mod de a exista și a scrie.

LA STRADA

 la strada 

YES-EU. CEVA ESENȚIAL...

 

Leo Butnaru                                                                                             Yes-Eu
 

Ceva esențial – buzunarele și agenda

 
        Țin minte ziua în care pornisem să mă cuibăresc în oraș (speram că va fi posibil, având în buzunar avizul că sunt admis la facultate; deci țin mine – era o zi ploioasă și eu mi-am zis că ploaia, precum spune proverbul, e a noroc, a belșug).
        Într-o mână aveam geamandanul nu prea mare, cealaltă mână – în unul din buzunarele trenciului. Apropo de buzunare – multe. Însă doar în cel din interiorul sacoului aveam ceva – avizul de la facultate, iar în altul – cam 3 bancnote de valoare – cum să vă spun? – ușor eufemistic: de valoare... medie.
Celelalte buzunare – libere (ca să nu le zic goale). Și aveam cam multișoare: 3 la pantaloni (inclusiv cel din spate), 2 la cămașă, unul peste inimă, celălalt peste plămânul drept; apoi – încă 2 buzunare ale sacoului (celelalte 2 le-am amintit deja); adică și buzunărașul de lângă rever. 4 ale trenciului (2 de interior).
        Încât astăzi îmi zic că atâtea buzunare erau libere (ca să nu le zic goale), pentru ca în ele să încapă cât mai multe speranțe și viitor. Inclusiv viitorul care, iată, clipă de clipă, imediat, se transformă în prezentul, în care mi-am dat seama de cele spuse aici, de cele pe care le tastez (și le... testez) chiar acum, clipă de clipă, când se fac prezent și tot atât de imediat – se fac trecut cu multe de toate.
Ehei, urmași de zei!, câte pot încăpea într-un trecut!, inclusiv ziua ploioasă – a roadă, a bine; trecutul în care pornește spre oraș adolescentul cu vreo duzină de buzunare, doldora de speranță și timp ce avea să vină.
        Și chiar au venit, dar, mai mult sau mai puțin, s-au cam cheltuit...
        Dar, să vezi, cât pe ce să uit! În unul din buzunare avem un carnețel. Cu versuri. Și câteva numere de telefon necesare: de la cârmuirea colhozului din Negurenii mei de baștină și de la poșta din sat – în caz că ar trebui să le transmit oarece veste sau rugăminte părinților, bunicii. Apoi telefonul unei mătuși (nu mai țin minte, pe linie maternă sau paternă), precum și numărul de telefon de la secretariatul facultății, unde în august depusesem actele pentru examenele de admitere. Informații necesare și în continuare, pe care aveam să le trec în prima mea agendă de telefoane. A unui adolescent sătean ce se orășeniza, fiind eminamente omul răscrucilor. Acum, peste cincizeci de ani. Agendă de telefoane cam (asta-i, Doamne!) trei sferturi deja post-mortem...

DIN POEZIA FRANCEZĂ CONTEMPORANĂ

 

DIN POEZIA FRANCEZĂ CONTEMPORANĂ