IDEI - ORIGINI ȘI CONTAMINĂRI

 

Leo Butnaru

„Transhumanța” ideației întru creație 

Dacă i-am aplica literaturii principiile euristice, am încerca o grea dezamăgire: rar scriitor ar putea fi recunoscut ca original, autentic în demersurile sale; puțini literați au reușit să abordeze aceleași teme, respectând (și) unul din principiile de bază ale creației – de la identic la diferit. Iar temele, su­biectele, genurile, speciile, stilurile, înaintea cărora stă însuși materialul literaturii – limba, nu au o paternitate posibil de identificat, decât la modul generalității și genialității colective. Neaparținând nimănui ca... drept de autor, ele sunt în egală măsură ale tuturor autorilor care au fost, sunt și vor veni. Astfel că reluările și reelaborările elementelor fundamentale ale artei sunt solicitate imperios de evoluția analogiilor, încă din timpuri imemoriale, când a început pelerinajul temelor, ideilor, motivelor ce aveau să revină iar și iar în creația artistică. Deja nu doar Cel de Sus știe că Biblia are ce are cu literatura religioasă sumeriană. Cei care au trudit la ctitoria Sfintei Scripturi au tras cu ochiul și prin tratatele păgâne ale contemporanilor – Arrian din Nicomedia, Marc Aureliu, Luchian, Iosif Flavius... Să se mai remarce câte coincidențe demonologice sunt în „păcătoasele” opere ale lui Plutarh-păgânul politeist și în Noul Testament!

Și astăzi, noi toți, scriitori și cititori, ne aflăm în această – hai să-i zic românește, aproape... mioritic – transhumanță universală a ideației întru creație, diversificare, pe nou relegare, reîntrupare artistică. Ba mai mult, prin... ricoșeu, în turbioanele, învolburările de atare gen e și „recenta” inteligență artificială, supusă și ea legităților misterioase de izvodire a operelor sau, mai rar, a capodoperelor de sinteze idei-sentimente, conștient-subliminal. Iar noi, reiterez, suntem în interiorul circuitului și nicidecum nu putem fi absolut... puri, absolut originali în compozițiile literare, filosofice etc. Râvnim sau nu descoperiri, personalizări tematice, de viziune, de stil, nu o singură dată ele se iscă, se mișcă în convertizorul intimității auctoriale. Însă însușirea unor procedee sau metode de creație inedite nu ar însemna, pur și simplu, o discretă sau abilă „retragere la timp” de la izvorul inspirației, ideației, deschis de înaintași, ci imperioasă necesitate de a-ți dezvălui și osebirile harului de care dispui, ordonându-le, sistematizându-le și sincronizân­du-le într-o viziune personală.

Unii autori reușesc să disocieze temele până la un punct, în concordanță cu specificul conștiinței umane, prezente într-un timp istoric, etic și estetic. De aici încolo, alt­cineva întrevede o continuare și modificare de optică. Firește, în acest caz nu poate fi vorba de necroforii ce se hrănesc din „cadavrul” ideal al spiritului continuu, avându-se în vedere doar incontestabilii creatori care știu că, până la urmă, în artă, destinul propriu este con­­diționat de prevalarea individualului. Aflându-se într-un proces intim-familial de interacțiune cu obolul predecesorilor, artistul de talent nu numai că face școală de însușire a datelor profesiei după „lecțiile” altora, ci retranscrie și aplică aceste „prelegeri” într-un mod personal, rar întâlnit, dar posibil totuși, care duce (dacă nu la descoperiri...) la revitalizări și nuanțări unice.

DIALOGAȚI CU COPIII

 

JURNAL 1993

 

POEZIA PE MAPAMOND

 

DIN COSMOGRAME

 

10 ANI BUNI

 

Fără a nedreptăți alte... decenii

 

Fără a nedreptăți alte... decenii (tuturor le sunt recunoscător pentru inspirație, sugestii, generozitate), de remarcat ar fi, totuși, deceniul-axă, deceniul-turnantă, median între celelalte zeci de ani (asta e...), de când mă aflu în literatură. Adică anii 1988-1998 (și ușor prin... împrejurimi temporale), perioadă (deja... epocă... personală), în care mi se întâmplaseră cărți de poeme, proză și eseu, intrarea și „aclimatizarea” în spațiul artistic din dreapta Prutului, colaborarea cu edituri din Iași, București, cu reviste prestigioase – „România literară”, „Luceafărul”, „Ateneu”, „Convorbiri literare”, „Steaua”, „Contrapunct”. Am avut călătorii peste hotare (Franța, Grecia, Suedia, Bulgaria, Ungaria, Austria, Mongolia, Turcia...), dar a fost să cunosc în toată splendoarea ei și România dodoloață, în care, până în 1987, molohul ruso-sovietic îmi interzisese accesul. Au apărut traduceri din poezia mea în alte limbi. Ioanid Romanescu mi-a prefațat și editat la Iași prima carte în dreapta Prutului, „Iluzia necesară”. Am avut șanse și deschideri spre literatura română și ca jurnalist, conversând/dialogând cu D. R. Popescu, A. Pleșu, M. Sorescu, F. Neagu, N. Breban, D. Vatamaniuc, A. Rău, I. Alexandru, C. Baltag, Gh. Tomozei, P. Stoica, M. Tomuș, L. Ulici, M. Ciobanu, M. Martin, E. Simion, A. Blandiana, I. Romanescu, D. Tudoran, M. Nedelciu, I. Miloș, G. Țărnea, M. Tupan, E. Uricaru, Sorin Preda... În dialog cu acești și alți colegi parcă aș fi conștientizat și trăit condiția intelectualului ce are grijă să nu se plafoneze, deci și condiția scriitorului care ar fi, ar rămâne... student etern, ca prin vechimile chinezești. Nimic jenant în atare stare de învățăcel non-stop și fără frontiere entropice. Convorbirile au intrat în volumele „Spunerea de sine” (1994) și „Prezența celuilalt” (1997).
        Colegii m-au mandatat să fac delegațiile necesare, pentru înregistrarea oficială a Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România, prin ani fiind și președintele ei.
        Cam pe la mijlocul acestui deceniu au apărut și, cum să zic? –  invidii, animozități care mă vizau, – căci oameni suntem și mai ales români, nu? M-au ajutau să atenuez necazurile și adumbririle tensionat-emotive simpatia și prietenia confraților din Iași, București, Galați, Botoșani, Cluj, Timișoara, Suceava, Piatra Neamț, Focșani, Râmnicu Sărat, Constanța etc. Dacă s-ar acorda o patalama a prieteniei panromânești, cred că aș putea fi printre cei care o merită.
        Nu știu dacă e... modest să spun că respectivul deceniu e jalonat și de Premiul USR (Poezie) pentru volumul „Gladiatorul de destine”, binecuvântat de Fănuș Neagu („Cartea Românească”), însă așa a fost. Iar primul premiu important, care mi s-a acordat în dreapta Prutului, veni de la revista  „Luceafărul” (1992), fiind onorat să-l primesc alături de Cezar Baltag.
        În fine, cam așa s-au rânduit întâmplările, iar mai multe le pot spune volumele de biobibliografie, care au avut inspirația, acribia și generozitatea să mi le elaboreze Biblioteca Municipală „Hasdeu”, Chișinău, și Biblioteca Națională a Moldovei.

CURENTE, DIN REVISTA EUPHORION

 

Leo Butnaru

 

 

Întrebare, răspuns

 

E de înțeles că orice naștere

ivire

faptă

sunt răspunsuri la anumite întrebări.

 

Doamne,

apariția lumii a fost răspunsul la care întrebare

pe care ți-ai pus-o în atot-

cuprinzătorul Sine?...

 

Sau să fi fost o întâmplare

ce nu a pornit din nicio întrebare?

 

Filozofie la firul ierbii

 

Recunosc

din păcate nu aud cum iarba crește

dar

chiar fără dispozitiv acustic

aud cum vorbesc între ei

fluturii pe iarba și prin iarba

                                   căreia

unii îi aud creșterea;

 

fluturii de pe modestele ei inflorescențe

de pe care

cu bătaia aripilor

spulberă polenul întru alogamie

de iarbă multianuală

poate chiar de iarbă veșnicie;

 

aud clar cum

în plină amiază

uneori nițel patetic

cumva abia-abia retoric

fluturii vorbesc, discută între ei

mai ales când filozofează

așa

ca omul când se îngândurează...

 

 

Ghid la arhaisme

 

În minte

se întâmplă să trec în revistă

vreun dicționar, două de arhaisme

cuvinte de culoarea pergamentelor

a fetrului pălăriilor arse de soare ale sătenilor

a șiacului de pe vremuri.

 

La un moment dat

în spațiile întinse ale arhaismelor

mă surprind că parcă l-aș aștepta

pe Bogdan Petriceicu-Hasdeu

căruia să-i spun cum i se adresase Vergiliu

lui Dante: Tu duca, tu signore e tu maestro...