marți, 30 ianuarie 2024
luni, 29 ianuarie 2024
POEME ÎN CONVORBIRI
ori în rostogolire pe con abrupt
sau oricare alt con sau unghi
cele mai multe din ele prăbușindu-se
dinaintea gloatei (fost popor) disperate
căzute în genunchi.
foștii miniștri și fostul popor
alias gloată îngenuncheată se ridică din căzătură
săltându-se din genunchi
scuturându-se de praf sau
dacă a fost foarte grav
curățindu-se cât de cât de mocirlă sau vomă
cum sugerează alegoric pe arena circului vreun măscărici
vreun arlechin
pentru ca spăsiți
dar și nițel optimiști să se pregătească
de un nou scrutin.
sau mai multor portocale
specimene solare
aproape supranaturale
însă e de spus din capul locului –
oricâte ar fi la un loc
în al pârgului soroc
în amorul lor colectiv cele trei
sau mai multe portocale
nu pot fi considerate amorale
pentru că oricum am da-o
de vrem sau nu vrem
până sunt culese
și jucate în mână
apoi vândute fruct cu fruct
sau toate la hurtă – fiece grădină
de portocali pe rod
e predestinată a fi un imens harem
și fiece portocală – un fund de cadână.
duminică, 28 ianuarie 2024
sâmbătă, 27 ianuarie 2024
joi, 25 ianuarie 2024
LA 75 DE ANI DE ACASĂ - GÂNDURI, SENTIMENTE
– Domnule Scriitor Leo Butnaru, vă propun să acceptați a dialoga din nou,
după alte câteva conversații pe care le-am avut, le-am publicat.– Dragă George Motroc, colegilor
care ar vrea să-mi ia un interviu uneori le spun că, în timp, am acordat zeci
de interviuri, că am răspuns la, poate, peste o sută și ceva de întrebări,
rugându-i să-și formuleze ispitirile oarecum mai deoparte de drumurile
cunoscute ale interogațiilor – debut, prime lecturi, prima carte etc. Dar rar
se întâmplă ingenioși în ale meseriei de intervievator. Și ne pomenim ca
într-un vers de-al lui Vintilă Horia: „Întrebări viitoare primeau trecute
răspunsuri”. E drept, în timp, memoria mai modifică ceva, mai propune alte
detalii, dar, în mare, ești tu oarecât... reformulat, retușat nițel altfel.
Bineînțeles, contează și stilul, metafora, ideația aduse la zi.Iar noi, de data aceasta, la o nouă
reîntâlnire, ar fi bine să nu reluăm întrebări, răspunsuri, pe care, în doi,
le-am trimis în lume... Chiar dacă, probabil, nu va fi ușor să izbutim deplin,
să ne stăruim. – De acord. De data am plăcere sa va
adresez în numele revistei Convorbiri literare si ai cititorilor săi o pleiadă
de 75 de urări aniversare, urări de sănătate, fericire, dar și de inspirație!
Prin urmare, să începem cu o întrebare legată tocmai de acest aspect și anume,
dacă dvs. considerați că există o legătură dintre vârsta biologica și cea a
deplinei maturități artistice?– Așa cum literatura, crearea ei înseamnă și
permanente acumulări ale memoriei, maturizarea, împlinirea scriitorului
depinde, bineînțeles, și de sinteze mnemonice, de interacțiunea acestora cu intuiția,
sensibilitatea, conștiința, cugetarea, cu ceea ce se numește, aproape mistic,
vocație etc., autorul, la orice vârstă a sa încercând să exprime ceva din
misterul și esența vieții și de a crea, a sugera imagini, idei noi, poate chiar
sui generis originale, din caleidoscopul lumii, din inteligența, conștientul și
subliminalul existenței umane. Într-o carte japoneză de acum mai
bine de 700 de ani am găsit următoarea remarcă: omul trebuie să renunțe la
orice artă în care nu a devenit un maestru până la 50 de ani, fiindcă la atare
vârstă nu există nicio perspectivă să ajungă așa ceva prin strădanie, prin
trudă grea. Să zicem că jumătatea de veac trăit
și cât a fost să creeze în el pentru scriitor ar fi mejdina, la care se
potrivesc cele spuse de Louis Lauvet (1887–1951), celebru actor și regizor
francez: „Numai după ce ți-ai făcut meseria un lung șir de ani, după ce ai
suferit decepții și te-ai izbit de greutăți imprevizibile, se poate contura o
hotărâre pe care o poți numi vocație. Vocația nu e decât o alegere
perseverentă. Adevăratele recompense pe care ea le oferă sunt totdeauna
lăuntrice și tardive”. Acestea fiind valabile pentru creatorii cu adevărat
profesioniști, pentru care, după Alain Nadaud, „ambiția personală nu mai este
decât devotament absolut pentru scris”. Iar eu împlinesc vârsta la care e
tot mai accentuat ceea ce Lucian Blaga numea „subtonul de melancolie al
întregii noastre vieți”. Vârsta la care poți conștientiza puncte convergente de
focalizare, esențializare concomitentă a trecutului, prezentului și speranței
de viitor, cât îți va fi dat(ă). Și, bineînțeles, vârsta la care nu-mi mai
permit vise mari. Scriitorul are o etate (și
identitate) biologică, una a creației și alta a experienței... non-stop. Cea
mai întinsă și inerentă colaborare există între vârstele care, în ordine, sunt
a doua și a treia. Vârsta biologică nu te poate salva nici dincolo de 70 de ani
de a nu te simți un debutant ingenuu, proaspăt și, ca la începutul primelor
pagini, oarecum nesigur în imensul univers al literaturii lumii. Astfel că, la orice vârstă și etapă
a afirmării vocației, în multicolora ceață a incertitudinilor, în fața
imposibilității intrinseci, organice și neorganice, de a revela cu adevărat
esența lucrurilor, fenomenelor, în fascinanta, intrigatoarea, atrăgătoarea
opacitate generalizată a cunoașterii scriitorul presupune că literatura ca
expresie și expresivitate, ca emoție și ideație ar fi una din modalitățile
posibile de înaintare în infinit. Concomitent rămânând permanenta interogație
despre însăși menirea scriitorului, literaturii, semnificațiile, utilitățile
sale. În fine, de etapă, să zic, ar fi să
constat că, odată ce nu am vocația
competiției inutile (mai curând, aș avea-o, cred, pe cea a competenței...
utile), nu sunt cel mai trist (nostalgic, bucuros, postmodernist, textualist,
patriot, cosmopolit etc.) poet al generațiilor contemporane sau al intergeneraționismului, spațiu în care
m-au situat unii exegeți. Sunt cel care se bucură de scris și căruia scrisul îi
aduce bucurie. Dar și îngândurări, interogații nici pe departe optimiste despre
artă, literatură și om. Aș fi cel care investește spirit, energie în scris și
căruia, mutual, scrisul îi insuflă spirit, energie, chiar inspirându-l. În
relațiile cu scrisul și ale scrisului cu mine cred că am ajuns la un perpetuum
mobile personal. Vital. Predestinat. Confirmat, aș vrea să cred.– Ce mai
puteți spune despre senzația inevitabilei înaintări în
vârstă?...– Ca să nu zicem (ne-tabuistic...)
îmbătrânirea... Aproape poetic e sinonimul: senectute... Bineînțeles, omul nu poate evita așa
ceva... De la șaizeci de ani înainte, viitorul e mult mai restrictiv, mai
dificil decât trecutul. Deja nu mai ai nici timp și nici puteri să iei decizii
cardinale, ci doar convenabile, ba chiar potolit-confortabile. La turații mici,
aș zice. Și e bine să-ți spui și să te supui în ideea că ar trebuie să-ți faci
o metodă, un program de a ști și de a putea să te împotrivești eventualei lipse
de curiozitate, care poate apărea odată cu înaintarea mai adâncă în vârstă. Da,
în bătrânețe. Pardon... senectute. (Ca să fie mai... frumos; și mângâios cât de
cât.) Să faci un fel de... fitness intelectual, să-ți ții acuitatea spiritului
în formă bună. Fitness de bibliotecă neabandonată. Ea, biblioteca să rămână în
continuare sala ta de antrenament, dar și de randament în genul de muncă pe
care ți l-ai asumat și care, e de presupus, demult te-a convins deja, că ți-a
fost sui generis predestinat: literatura. (Spațiul în care inspirației îi place
să vină cel mai des.) Curiozitatea față de lume, de cunoaștere să rămână cât
mai îndelung unul din reperele importante ale existenței tale sufletești,
spirituale. – Care ar fi cea mai frumoasa amintire
din copilărie, despre copilărie?
– Domnule Scriitor Leo Butnaru, vă propun să acceptați a dialoga din nou, după alte câteva conversații pe care le-am avut, le-am publicat.
marți, 16 ianuarie 2024
ÎN 2024, POEME NOI DIN 2023
Printre sute de catarge
Dacă
printre sute de catarge care lasă
malurile
veți vedea pământeanul sleit de
rătăciri
pe colana vertebrală
pe osatura șirei spinării căruia
pielea trupului
i se învolbură ca o pânză pe catarg
să știți – neapărat –acela va fi
Odiseu;
el
(tu sau eu)
omul-catarg
mon semblable, mon frère*…
El (tu sau eu) – Odiseu
printre sute de catarge – mâinile
sale
desfăcute în văzduh
în plin cosmos – catarge ciunge...
...Încotro plutești tu
omule?...
Din memoriile lui Odiseu
Oarecum neliniștit, observasem
că
la intrarea în grota lui
Polifem
creștea rău prevestitor un pâlc de
chioara-găinii.
Din păcate
nefasta prevestire se
adeveri – fură devorați
furați din lumina zilei
și din așteptările Ithakăi
șase dintre noi...
Însă namila-holbitură
continua să ne vâneze
cătătura ei fiind atât
de grea încât
când o arunca spre cineva
chiar se auzea cum ea
cade, zguduitor
pe pământ;
astfel că
hăituit între viziune și
previziune
îmi spuneam – ca să nu
disper:
dacă nu-i vin de hac eu
o va face Homer…
În fine
pâlcul de chioara-găinii
prevestea rău
și pentru monstruosul
călău
după care eu nu am avut
motiv să fiu trist
că, răzbunător, am făcut
ce am făcut cu
holbatul ochi al
Ciclopului-lunetist...
Vorbe în vânt versus oul ne-dogmatic
Când îmi supra-
încordez privirea
ațintită parcă în gol
pot vedea până și
spectrul (ec)oului
bănuțul (ec)oului nedogmatic
a eternelor sale sunete
fără consoane
alungite ca o coadă de
cometă secretă
însă mai clar mi se
arată vederii vorbele în vânt…
Ieri a plouat
Piatră de mormânt. Din
scobitura unei cifre din anul morții
bea un graur.