POEM DIN EXPRES

            TEXTUL ȘI VIAȚA

               CA INVENȚIE

 

Dacă acest pretext de text

sau text-pretext nu ar fi existat

el ar fi trebuit inventat în lupta

și unitatea contrariilor

ca permanentă intrare

și ieșire din situație

întru atenuarea monotoniei universale

dar mai ales a absențelor abisale

și a scurtei durate de viață umană care

dacă nu ar fi existat

sigur că trebuia inventată.

 

ALIBI. RECIPROCITATE

 

I

 

Cred că pe petalele florilor de piersici

au rămas amprentele digitale ale îngerilor.

 

II

 

Când eram copil-copil

aveam în grijă îngerii

care aveau grijă de mine.

 

SUBACVATIC

 

Un vis în care te simți ca lipsit de apărare

și de memorie

sau de memorie ca apărare;

 

visul cu un lung subsol al școlii de arte ocupat

de poporul de statui handicapat al începătorilor în sculptură

 

sau

visul ca o lentă filmare subacvatică a Atlantidei

în fine descoperită.

 

CĂUTAREA TIMPULUI PIERDUT

 

Căutarea timpului pierdut

ca la Homer

sau ca la Proust

sau ca la cine mai știți domniile voastre

e o îndeletnicire ce nu se aseamănă cu niciuna alta

poate că

abia-abia având asemănare cu culesul de melci

undeva prin nisipurile pustiului.

 

POEME DIN ATENEU

 

       Leo BUTNARU
 
Discurs despre discurs
 
În țara bambusului
unde se cuibăresc cele mai harnice berze
am trăit ciudatul senti-
ment
        senti-
vis
ca o sentință a abolirii răului capital
încă până la apariția lui în lume;
 
acolo parcă anume aflându-mă și eu
la Începutul tuturor începuturilor… – ba nu                                          
chiar până la Începutul începuturilor
                                                         pe când
nu se născuse și moartea;
chiar până la Începutul începuturilor când
înainte de toate a fost Cuvântul (în țara bambusului
se zice: la început a fost hieroglifa)
și Cuvântul era la Dumnezeu
(ieroglifa era la Buddha )
și Dumnezeu era Cuvântul
(și nici Buddha nu era Tăcerea)…
 
…iar la sfârșit a fost Discursul
și Discursul era la toți
și toți erau Discursul
care a fost înainte de Marele Post
zis tăcere universală survenită
din cauza Discursului…
 
Concetățean
 
I
 
Geniul – cum ar fi? – obraznic
poate chiar huligan
odată ce-L consideră pe Dumnezeu
Concetățean?...
 
II
 
Așa e: per aspera ad astra.
Drumul e greu.
 
Urcă
urcă
urcă
dar nu-ți fă iluzii:
chiar de ești, aproape,
absolutul geniu
în ceruri nu există post de
 
vice-Dumnezeu.
 

YES-EU

 

POEME ÎN CONVORBIRI

 

În genunchi
 
Guvernele cad în unghi înclinat
ori în rostogolire pe con abrupt
sau oricare alt con sau unghi
cele mai multe din ele prăbușindu-se
dinaintea gloatei (fost popor) disperate
căzute în genunchi.
 
Apoi trece un timp
foștii miniștri și fostul popor
alias gloată îngenuncheată se ridică din căzătură
săltându-se din genunchi
scuturându-se de praf sau
dacă a fost foarte grav
curățindu-se cât de cât de mocirlă sau vomă
cum sugerează alegoric pe arena circului vreun măscărici
vreun arlechin
pentru ca spăsiți
dar și nițel optimiști să se pregătească
de un nou scrutin.
 
Dragostea celor trei și mai multe portocale
 
Da, poate fi dragostea celor trei
sau mai multor portocale
specimene solare
aproape supranaturale
 
însă e de spus din capul locului –
oricâte ar fi la un loc
în al pârgului soroc
în amorul lor colectiv cele trei
sau mai multe portocale
nu pot fi considerate amorale
pentru că oricum am da-o
de vrem sau nu vrem
până sunt culese
și jucate în mână
apoi vândute fruct cu fruct
sau toate la hurtă – fiece grădină
de portocali pe rod
e predestinată a fi un imens harem
și fiece portocală – un fund de cadână.
 

POEME, CONFESIUNI / SPAȚII CULTURALE, început de 2024

 

FOCUS LA STEAUA GENEROASĂ

 

LA 75 DE ANI DE ACASĂ - GÂNDURI, SENTIMENTE

 

         – Domnule Scriitor Leo Butnaru, vă propun să acceptați a dialoga din nou, după alte câteva conversații pe care le-am avut, le-am publicat.

– Dragă George Motroc, colegilor care ar vrea să-mi ia un interviu uneori le spun că, în timp, am acordat zeci de interviuri, că am răspuns la, poate, peste o sută și ceva de întrebări, rugându-i să-și formuleze ispitirile oarecum mai deoparte de drumurile cunoscute ale interogațiilor – debut, prime lecturi, prima carte etc. Dar rar se întâmplă ingenioși în ale meseriei de intervievator. Și ne pomenim ca într-un vers de-al lui Vintilă Horia: „Întrebări viitoare primeau trecute răspunsuri”. E drept, în timp, memoria mai modifică ceva, mai propune alte detalii, dar, în mare, ești tu oarecât... reformulat, retușat nițel altfel. Bineînțeles, contează și stilul, metafora, ideația aduse la zi.

Iar noi, de data aceasta, la o nouă reîntâlnire, ar fi bine să nu reluăm întrebări, răspunsuri, pe care, în doi, le-am trimis în lume... Chiar dacă, probabil, nu va fi ușor să izbutim deplin, să ne stăruim.

– De acord. De data am plăcere sa va adresez în numele revistei Convorbiri literare si ai cititorilor săi o pleiadă de 75 de urări aniversare, urări de sănătate, fericire, dar și de inspirație! Prin urmare, să începem cu o întrebare legată tocmai de acest aspect și anume, dacă dvs. considerați că există o legătură dintre vârsta biologica și cea a deplinei maturități artistice?

– Așa cum literatura, crearea ei înseamnă și permanente acumulări ale memoriei, maturizarea, împlinirea scriitorului depinde, bineînțeles, și de sinteze mnemonice, de interacțiunea acestora cu intuiția, sensibilitatea, conștiința, cugetarea, cu ceea ce se numește, aproape mistic, vocație etc., autorul, la orice vârstă a sa încercând să exprime ceva din misterul și esența vieții și de a crea, a sugera imagini, idei noi, poate chiar sui generis originale, din caleidoscopul lumii, din inteligența, conștientul și subliminalul existenței umane.

Într-o carte japoneză de acum mai bine de 700 de ani am găsit următoarea remarcă: omul trebuie să renunțe la orice artă în care nu a devenit un maestru până la 50 de ani, fiindcă la atare vârstă nu există nicio perspectivă să ajungă așa ceva prin strădanie, prin trudă grea.

Să zicem că jumătatea de veac trăit și cât a fost să creeze în el pentru scriitor ar fi mejdina, la care se potrivesc cele spuse de Louis Lauvet (1887–1951), celebru actor și regizor francez: „Numai după ce ți-ai făcut meseria un lung șir de ani, după ce ai suferit decepții și te-ai izbit de greutăți imprevizibile, se poate contura o hotărâre pe care o poți numi vocație. Vocația nu e decât o alegere perseverentă. Adevăratele recompense pe care ea le oferă sunt totdeauna lăuntrice și tardive”. Acestea fiind valabile pentru creatorii cu adevărat profesioniști, pentru care, după Alain Nadaud, „ambiția personală nu mai este decât devotament absolut pentru scris”.

Iar eu împlinesc vârsta la care e tot mai accentuat ceea ce Lucian Blaga numea „subtonul de melancolie al întregii noastre vieți”. Vârsta la care poți conștientiza puncte convergente de focalizare, esențializare concomitentă a trecutului, prezentului și speranței de viitor, cât îți va fi dat(ă). Și, bineînțeles, vârsta la care nu-mi mai permit vise mari.

Scriitorul are o etate (și identitate) biologică, una a creației și alta a experienței... non-stop. Cea mai întinsă și inerentă colaborare există între vârstele care, în ordine, sunt a doua și a treia. Vârsta biologică nu te poate salva nici dincolo de 70 de ani de a nu te simți un debutant ingenuu, proaspăt și, ca la începutul primelor pagini, oarecum nesigur în imensul univers al literaturii lumii.

Astfel că, la orice vârstă și etapă a afirmării vocației, în multicolora ceață a incertitudinilor, în fața imposibilității intrinseci, organice și neorganice, de a revela cu adevărat esența lucrurilor, fenomenelor, în fascinanta, intrigatoarea, atrăgătoarea opacitate generalizată a cunoașterii scriitorul presupune că literatura ca expresie și expresivitate, ca emoție și ideație ar fi una din modalitățile posibile de înaintare în infinit. Concomitent rămânând permanenta interogație despre însăși menirea scriitorului, literaturii, semnificațiile, utilitățile sale.

În fine, de etapă, să zic, ar fi să constat că, odată ce nu am vocația competiției inutile (mai curând, aș avea-o, cred, pe cea a competenței... utile), nu sunt cel mai trist (nostalgic, bucuros, postmodernist, textualist, patriot, cosmopolit etc.) poet al generațiilor contemporane sau al intergeneraționismului, spațiu în care m-au situat unii exegeți. Sunt cel care se bucură de scris și căruia scrisul îi aduce bucurie. Dar și îngândurări, interogații nici pe departe optimiste despre artă, literatură și om. Aș fi cel care investește spirit, energie în scris și căruia, mutual, scrisul îi insuflă spirit, energie, chiar inspirându-l. În relațiile cu scrisul și ale scrisului cu mine cred că am ajuns la un perpetuum mobile personal. Vital. Predestinat. Confirmat, aș vrea să cred.

– Ce mai puteți spune despre senzația inevitabilei înaintări în vârstă?...

– Ca să nu zicem (ne-tabuistic...) îmbătrânirea... Aproape poetic e sinonimul: senectute...

Bineînțeles, omul nu poate evita așa ceva... De la șaizeci de ani înainte, viitorul e mult mai restrictiv, mai dificil decât trecutul. Deja nu mai ai nici timp și nici puteri să iei decizii cardinale, ci doar convenabile, ba chiar potolit-confortabile. La turații mici, aș zice. Și e bine să-ți spui și să te supui în ideea că ar trebuie să-ți faci o metodă, un program de a ști și de a putea să te împotrivești eventualei lipse de curiozitate, care poate apărea odată cu înaintarea mai adâncă în vârstă. Da, în bătrânețe. Pardon... senectute. (Ca să fie mai... frumos; și mângâios cât de cât.) Să faci un fel de... fitness intelectual, să-ți ții acuitatea spiritului în formă bună. Fitness de bibliotecă neabandonată. Ea, biblioteca să rămână în continuare sala ta de antrenament, dar și de randament în genul de muncă pe care ți l-ai asumat și care, e de presupus, demult te-a convins deja, că ți-a fost sui generis predestinat: literatura. (Spațiul în care inspirației îi place să vină cel mai des.) Curiozitatea față de lume, de cunoaștere să rămână cât mai îndelung unul din reperele importante ale existenței tale sufletești, spirituale.

– Care ar fi cea mai frumoasa amintire din copilărie, despre copilărie?