DIN STRICTUL NECESAR

 

GENII ȘI CELEBRITĂȚI, REVENIȚI LA REALITATE!

 File de Jurnal, 29.XI.2021

Genii și celebrități, reveniți la realitate! Din păcate, lumea nu vă (prea) cunoaște. Iată ce relata Mircea Dumitrescu despre un caz cutremurător:
           „...am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la Spitalul Fundeni. Am spus acolo că e vorba de Nichita Stănescu, dar nu ştia nimeni cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e cea pe care o ştie lumea…”
            Era în 1983. Când se credea că românii, constrânși, limitați, umiliți socialmente, ideologicește, citesc în draci. Unii, mai susțin asta și astăzi. Pe dracu! Nu citeau atunci, nu citesc nici astăzi. Românului îi este suficient că s-a născut poet. Nu și cititor.

UNDE E COVORUL? / File de Jurnal

31.I.2014

 

Ieri, la Colegiul de Arte „Alexandru Plămădeală”. Rugat să țin o prelegere elevilor, adunați la finalul de concurs dedicat Zilei lui Eminescu. Se înmânează diplome câștigătorilor ce par, totuși, cam timizi, încă, în dezvăluirea aptitudinilor artistice pe care le au. Juriul – sculptorul Iurie Platon ( de altfel, de vreo 20 de ani, rezident în Germania), Ioan Grecu, Emil Cojocaru, încă cineva. După prelegerea mea compactă (afară, ninsoare abundentă, iarnă frumoasă, însă circulație grea), ne reținem la taclale și ceva șnaps în sala de desen, care e în grija lui Emil Cojocaru. Platon povestește despre viața și creația sa în Germania.

Manifestarea a avut loc în sala de expoziție – impunătoare, vastă, cu înălțime de două nivele, în mare parte ocupată de lucrările absolvenții din anii trecuți, unii dintre care, azi, sunt adevărați profesioniști ai penelului, dălții, peniței etc. Câțiva ani la rând, elevii au fost frustrați de acest spațiu funcțional întru devenirea lor artistică: pe un imens perete, se lucra la un covor uriaș, „comanda lui Voronin, pe când era președinte. Lucra până și directorul colegiului… Mai mulți elevi”. Totul se ținea în mare secret, însă, după revoltele din 9 aprilie 2011, când comuniștii au fost debarcați, acel obiect decorativ (probabil, menit Președinției care, însă deja fusese devastată) a dispărut, neștiindu-se deja nimic de el. Și tot din această sală, ani în urmă, au fost furate circa 80 de lucrări de artă. La începutul lunii, aici au fost aduse și unele lucrări de patrimoniu de la Muzeul Literaturii Române din Chișinău și responsabilii erau îngrijorați de securitatea lor; expoziția a durat puți, doar trei zile, pare-se.

YES-EURI

 

POEME PRIN ANI

 

EUROVISION? – ACUM TREI ANI, ÎN 2022, CA ȘI AZI, ÎN 2025

FILE DE JURNAL / 15.V.2022

Cât despre concursul Eurovision, îl las pe Dinu Adam să... aibă dreptate:
„puteți să mă înjurați, dar mă uit la Eurovision – din vicioasă curiozitate. satisfăcută în bună măsură, adică mi se confirmă că n-am nici un motiv să înțeleg de ce țin nefericiții ăștia să reprezinte niște țări, cînd - de fapt - nu reprezintă nimic altceva decît niște curente suspect muzicale (asta pentru că-s unii care n-au aflat că trebuie să cînte, așa că se resemnează să danseze).
cel mai tare mă nedumerește de ce nu cîntă în limba lor - pînă și germanul a cîntat în engleză!
(frate, cîntă acum englezul; de ce n-o cînta în germană nu înțeleg.)
din ce-am ascultat pînă acum (că nu le-am apucat pe toate), fără a stabili vreo ierarhie, singurele piese ce meritau acceptate în concurs sînt din Islanda, Lituania și Moldova.
mai sînt cîteva, dar, deocamdată, norvegianca ce-a reprezentat Grecia, cîntînd în engleză, mi s-a părut o sinceră aberație.
    Le: adaug și Serbia”.
    În ce privește cele două state românești, de data aceasta frățietatea nu a mai funcționat. Juriul de la București, profesionist și bine intenționat, a fost pe potriva celui din Chișinău (sau invers...), operând cu... Zero pentru melodia din stânga Prutului. Adică, și cea din dreapta tot de zero puncte „s-a învrednicit”. O reciprocitate profesionistă, interN-Națională! Iar ucrainenii pur și simplu au ignorat vecinii care le-au acordat punctaj maxim. Tot cu Zero operând. Adică, monșer, nu aștepta milă de la cel miluit.
    O melodie include și savoarea limbii în care e cântată. Iar savoarea ține și ea de valoare. Pe când maimuțăreala englezească de la Eurovision, cam generalizată, sărăcește, urâțește, depersonalizează multe țări. În loc să păstreze diversitatea frumuseții, a coloristicii, astfel de concursuri opacizează, sărăcesc lumea. Ele nu țin de artă, ci de... cataractă.

 

 File de Jurnal / 14.VI.2016

Din amintirile lui Ion Caramitru (Carametru antic, precum i-am zis eu). Cică, odată, în tinerețe firește, Caramitru vine la Nichita, iar acesta e aiurit nu alta. Motivul? Se îndrăgostise peste poate de o oarecare Maria din Balta Albă, unde îl și roagă pe Caramitru să meargă împreună, să-l ducă cu mașina, să-l ajute, să-l susțină, pentru că el, poetul, nicicând altă dată nu a cunoscut o pasiune mai înflăcărată etc. În fine, prietenul Caramitru urcă la volan, aiurit de îndrăgostitul Nichita alături, merg în Bala Albă, s-o caute pe Maria, însă se dovedește că amorezatul nostru nu cunoaște adresa. Nici măcar cea de bloc, nu că apartamentul! Ce să facă? Caramitru : „Erau acolo, în Balata Albă, vreo trei blocuri de locuit și Nichita prinde a umbla pe lângă ele și a urla «Maria, Maria!», încât, de la un moment încolo, deranjați de suferința zgomotoasă a bardului nostru, unii locatari ies la balcon, înjură, somează îndrăgostitul, alții aruncă cu apă peste el, poate își revine, însă Nichita, ca în uitare, își continuă periplul vociferant”.

În fine, la un moment dat, Caramitru încearcă să-l recupereze pe Stănescu, urcă în mașină, părăsind Balta Albă care, pentru îndrăgostitul nostru, fusese o blestemată Baltă Neagră. Tac ambii mai multă vreme. Aducându-l acasă, la despărțire, în fine Caramitru zice : „Acum, Nichita, în sfârșit am înțeles perfect poemul «Pe lângă plopii fără soț»”.