FALNICUL DERVIȘ SAU SPINUL DIN NARĂ

 

PAGINI DE JURNAL / 24.IV.2002

Când, în discuție cu Ghevorg Emin (septembrie 1976), minunat poet armean, oaspetele nostru spuse despre Nichita Stănescu că acesta ar fi  un „falnic derviș”, eu i-am arătat spre colegul nostru chișinăuian U.U. (inițiale din literele secunde ale prenumelui și numelui), întrebându-l: „Dar parcă el nu ar fi, cum ziceți, un falnic derviș?”. Ghevorg constată: „Ba chiar mai mult derviș decât blondul Stănescu, pentru că chișinăuianul vostru e și brunet, smead... arăbește”. Până la acel moment deja ambii derviși români, Nichita și cu U., se împrieteniseră, se văd împreună în unele din imaginile culese în acele zile.
           Ei bine, falnicul derviș de Chișinău, de cum trecea hotarele spre Rusia sau Ucraina, era „mâncat” din ochi, cum se zice, de doamne și domnișoare (depinde de epocile/vârstele în care se întâmplau vizitele sale prin diverse meridiane și fuse orare sovietice). Și ar fi păcat să se piardă unele istorioare care se întâmplaseră, prin anii 70-80 ai secolului trecut, care îl avuseră de protagonist brav. Astfel, la o casă de, zisă, creație de lângă Moscova, probabil Peredelkino, de dervișul nostru se lipi o rusoaică blondă de toată isprava de la bucătăria scriitoricească (era șefă acolo), dar, toate bune și frumoase, până

 la un moment. Vorba e că soțul acelei ființe slavone iubărețe era intendentul respectivului așezământ, cu clădiri mai multe, hectare de pământ etc. Și bietul de el află, din aluzii, șoapte, că muierea lui, probabil de cununie, e cam lipită de dervișul U. din RSS Moldovenească. Odată, pe când colegul nostru chișinăuian stătea relaxat într-un fotoliu de la parter, la un moment dat simte că, brusc, fulgerător, una din nările nasului îi este înțepată dureros, iar, pe stânga, jos, lângă pantof, bufnește și se sparge un ghiveci în el cu, deja, un cactus calicit rău de tot de la căzătură. De fapt ce se întâmplase? Pe holul de la etaj, pe o balustradă destul de lată, adică încăpătoare, erau mai multe ghiveciuri cu plante decorative, de acolo căzând și cactusul, care își înfipse în nara dervișului nostru unul – (din fericire, doar unul!) – din ghimpi! Întru oarece răzbunare, ghiveciul fusese împinse cu cotul de intendentul casei de creație, soțul șefei la bucătărie, cu gândul de a-i crăpa capul falnicului Casanova de Chișinău. Care avusese noroc, peste ani povestindu-mi cu mai multe amănunte, decât le dau aici, cazul. 
        O altă întâmplare cu dervișul nostru. Ușor după un miez de noapte, se întorcea, de unde fusese plecat, în hotelul „Rossia”, unde era cazat. Chiar la ușă, se apropie o ființă feminină, zisă – se vedea după toate ale ei – de purtare ne-grea, înălțându-se din călcâie (dervișul avea cam peste 2 metri înălțime) și spunându-i cu glas scăzut: „Zece ruble”. Dervișul chișinăuian răspunde fără amânare: „Douăzeci și cinci”. Pe moment, cocota rămâne derutat, după care își revine și întrebă: „Cum... douăzeci și cinci?” Dervișul, falnic și imperturbabil, răspunde: „Eu iau 25 de ruble”. Uluită, ofertanta țipă: „Curvă ce ești tu, strici piața!” (sau ce altceva asemănător ca sens o fi strigat ea atunci). 

 

DIN POEZIA FRANCEZĂ

 

DIN REVISTA TINERILOR

 

POEME PRIN ANI

 

Leo BUTNARU

 

Antice oglinzi

 

Întoarceți-vă antice oglinzi

voi fâșii tăinuite de ape.

                               Ungaretti

 

               ♣

 

La cântec să-ajungi e nevoie

căci poate cântarea destramă

tristețea sihastrului Noe

străvechea legendei alarmă

ce-a tulbură însingurare

aduce, străbate prin vreme

punându-te la încercare

cu panica anticei teme

cu șuier de vânt printre trestii

cețos oglindite-n adâncuri

odată cu Pan, ce-ntre gingii

mai strânge un nai mut de noime.

 

               ♣

 

În prezentul discurs discret depolitizat

vorbi-voi de Troia pre-homerică în care

nimeni nu aștepta vreun politician

nimeni nu aștepta vreun erou salvator sau

vreun Beckett cu Godot-ul său

ci strigau cu toții a disperare:

                                              Murim

dar să vină Homer !

                                Să se nască Homer și

să vină spre-a ne cânta antichitatea

ce prinde a se contopi cu moartea!...

 

               ♣

 

Asta e: până la venirea romanilor cu modernizările lor

polisurile grecești nu erau prea curate.

Inclusiv în curte de hram.

                                         La Efes ghidul ne spunea:

„De cele mai multe ori,

gospodinele aruncau lăturile în stradă prin geam”.

 

…Din acele situații depărtate

se pot trage multe concluzii,

ca niște scăpărări de piruște;

printre ele – și următoarea:

 

Să vezi,

filosofia peripatetică nu se îngrețoșa

când apărea în amestec cu roiuri de muște…

 

PRIMUL DIN 11 VOLUME

 

Pe 31 octombrie 1969, studentul în anul trei universitar ce eram prinse a nota momente existențiale ce i se păreau demne de luat în seamă. Parțial, paginile respective ar reprezenta un vag pro domo sua, însă, dincolo de spunerea de sine, există în ele și un spirit... colectivist, cel al studenției în general. Mai e și spiritul de comuniune de la cenaclurile literare sau din sălile de lectură, cel din cămine sau de la diverse manifestări socio-tinerești. Adică, cititorul are în față anumite contribuții documentare, ca niște psihobiograme, să zic, de epocă și de stare de tânăr de la sfârșitul anilor ’70 și începutul anilor ’80 (sec. XX), cu unele dintre preocupările și achizițiile sale în dorința de a contribui plenar la modurile de manifestare ale propriului său destin. Inclusiv, prin juvenilele crize de melancolie și pesimism periodice, augmentate cu brutalitate de urletul rinocerilor comunist-imperialiști.

Apoi fostul student este încorporat/ „arcănit”, cu grad de locotenent, în oastea imperiului roșu. Astfel că, de ar fi să dedic cuiva anume jurnalul din acea vreme, primul gând mă duce la Domnia Sa Prozatorul Liviu Rebreanu și la demnul, bărbatul, dar nefericitul său personaj Apostol Bologa, locotenent de origine română, cătănit într-o repugnantă armată imperială.

                                                                                                              Leo Butnaru

EMIL LOTEANU ȘI FIUL

                                      PAGINI DE JURNAL / 2.IV.2017

 Redactez la tomurile din anii trecuți ale Jurnalului, în care găsesc și această notiță din 6 martie 1985:
        „Andrei a sosit de la Moscova. Îmi spune că Emil Loteanu ține un jurnal. Îmi închipui: trebuie să fie extrem de interesant acest „letopiseț”; Loteanu cunoscut-a oameni, țări, evenimente, patimi…”
Ce o fi cu acel Jurnal al marelui regizor de cinema, al poetului Emil Loteanu?...
              La acest textuleț, pe care l-am postat pe FB, intervine Petre Tănăsoaică din Râmnicu Vâlcea:
„Personaj straniu, a trecut granița în URSS să dea examen la Moscova, după ce terminase liceul la Rm. Vâlcea... L-am cunoscut, am făcut o întâlnire cu el prin 86 cred.... memorabilă.... am un autograf de la el pe o fotografie...”
           Intervin, dând date biografice ale lui Loteanu: a învățat nu la Rm. Vâlcea, ci la liceul „Sf. Sava” din București.

            Revine Petre: „Evident, este doar o închipuire de-a mea..... :))))) Deci, dragule: părinții lui s-au refugiat în Rm. Vâlcea, unul din unchii săi a predat rusa la cel mai important colegiu din oraș (îl chema Lotoscky, cei doi frați care au ajuns aici erau de fapt ucraineni, unul era negustor de vite și și-a luat numele de Loteanu, iar celălalt, cel care și-a păstrat numele nu se știe ce meserie avea). Emil Loteanu s-a întors în Rm. Vâlcea, unde mai avea niște rude, mătuși exact în perioada când ți-am spus eu, cu ceva timp înainte să ajungă Gorbaciov șeful URSS! Pe vremea aia eram directorul bibliotecii orășenești Băile Govora și organizam întâlniri cu scriitori și oameni de cultură, din diverse domenii. Pe Emil Loteanu l-am adus la această întâlnire cu ajutorul prietenului meu Cristian Buricea Mlinarcic, fost director la casa de cultura din oraș; Cristian era născut din mama ucraineana, de unde și legătura cu rudele și apoi cu Emil Loteanu... După revoluție Cristian a părăsit Vâlcea, iar în ultimii ani ai vieții a lucrat la facultatea de teatru și televiziune din Cluj, ca profesor. Soția lui, Miruna Runcan, profesoară la aceeași facultate iți poate da mai multe amănunte despre toate astea...”
            Revine:
           „După întâlnire, am fost la o cina care s-a prelungit până către ziuă și a povestit o grămadă de lucruri și întâmplări... De asta îți și spuneam toate lucrurile alea, pe care le-a păstrat memoria mea de atunci.... Era însoțit de un puști, fiul lui, nu mai mare de patru-cinci ani, foarte blond, care nu știa o iotă românește.... Știu că îi era foarte somn și că taică-său l-a culcat pe o canapea din restaurant..... Era copilul pe care-l avea cu actrița din ultimul său film, Ana Pavlova, dacă nu mă înșală memoria... Știu că se afla în România și cu gândul de a face o predocumentare la un film pe care-l pregătea despre Eminescu...”

DIN STRICTUL NECESAR