Octombrie 1960. Nikita Hruşciov dând cu pantoful în tribuna ONU.
La 17 decembrie
Până a reproduce din inepţiile prim-secretarului PCUS, stenografiate cu acribie, face să amintesc că, în 1962, se împlineau 40 de ani de la primul concert de jazz. În anul 1922, poetul, muzicianul şi coregraful Velentin Parnah adusese de la Paris instrumentele necesare pentru un jazz-band, formând Prima Orchestră excentrică din Republica Federativă Socialistă Rusă, care avea să concerteze la 1 octombrie a aceluiaşi an. Cu toate ale sale, multe bune, dar şi cu ingerinţe „de sus”, ideologice, dar nu foarte categorice, jazzul în „ţara lui Lenin” avea deja istoria sa, protagoniştii săi, performanţele sale, perfect în acord cu spiritul occidental. Pe scurt, jazzul se statornicise ca o componentă necesară a vieţii culturale, în general, şi cu tenta sa elitară, în special.
Dar, precum spuneam, pe Hruşciov, după ce bătu cu pantoful în tribuna ONU, îl apucase obsesia unui alt „NU!”– Nu – jazzul! Precum reiese din cele spuse de mahăr în decembrie 1962: „Să mă ierte amatorii de jazz, dar dacă dumneavoastră aveţi o opinie personală, nu mă lipsiţi nici pe mine de propriile-mi sentimente, de opiniile şi gusturile mele. Nu-mi place acest fel de muzică! Nu o înţeleg! Nu o înţeleg! (Respiră greu.) Fiecare trebuie să cânte la instrumentul său. Şi îmi veţi spune că aceasta e orchestră? Dar eu vă spun: nu – aceasta nu va fi decât o cacofonie. (Strigă.) Jazzul nu va fi decât jazz!!!...”
După un timp, întrerupându-l pe unul dintre oratori: „Eu nu aş vrea să jignesc negrii. Dar, după mine, aceasta e o muzică a negroizilor. Mă refer la jazz… Ha?... Ce?... Odată, eu stăteam împreună cu ambasadorul Americii Thompson. Mă uit la el şi-i spun: „Păi asta e o muzică a negrilor”. Nu vreau să o condamn. Fiecare popor are propriile tradiţii şi, probabil, dânşii s-au născut în atare atmosferă, s-au obişnuit cu asta, asta le place. Însă eu m-am născut într-un sat rusesc. Am fost educat cu muzică rusească, populară. Iată de ce îmi este plăcut să ascult când cântă Soloviov-Sedoi, chiar dacă nu e Sedoi, ci Soloviov. (Bossul a ţinut să facă o butadă: numele Soloviov-Sedoi s-ar traduce ca: Privighetorescu-Căruntu. L.B.)… Îmi place să ascult melodia tovarăşului Evtuşenko „De vor ruşii război”, chiar dacă acolo sunt şi lucruri discutabile…
Acum un timp îmi povesteşte tovarăşul Polianski (membru în Biroul Politic al PCUS. L.B.)… La nunta din familia sa se discuta despre acest gen muzical. Şi de asemenea un tânăr, pur şi simplu spuse adevărul: „Noi, zice, am pierdut melodia”. El o spune: „Noi – poporul.” Deci, vorbeşte din partea poporului, din partea societăţii, că ar fi pierdut melodia. Iată de ce-i este dat azi jazzului să se dezvolte. (Pauză.) Posibil că aşa ceva nu e la modă, că ar ţine de vechiul regim… Însă, ca vârstă, eu sunt un om al vechiului regim… De ce ar trebui noi acuma să mergem şi să luăm la înarmare muzica de jazz? Îmi vor spune că aceasta e o noutate…
Dar cum se numeşte dansul acesta?... Sfist sau wist? (Hruşciov o dă în calambur: sfist în ruseşte înseamnând – fluierătură. L.B.) Twist? Şi ce înseamnă asta?!! Se spune că există o sectă a zdruncinaţilor. Da-da, există una ca asta: Zdruncinaţii!!! Ştiu asta din operele C.K-iştilor (C.K. – Comisia Extraordinară, organ represiv. L.B.). Ei se ocupă cu aşa ceva. Eu nu am văzut zdruncinaţii, însă C.K.-iştii mi-au raportat ce fel de sectă este asta… Mi-au spus că anume astfel dansează acolo!!! Adică, până la deplină tâmpenie, dacă puteţi să înţelegeţi. După care cad din picioare, dacă înţelegeţi. Şi acesta ar fi dans?!!
Dar de ce trebuie să renunţăm la dansul nostru popular? Eu, cum s-ar spune, prin poziţia mea în partid, sunt un om rătăcitor. Ca să nu mai spun: ruşii, ucrainenii. Luaţi-i pe uzbeci, pe kazahi, oricare alte popoare – ei au un dans lent, frumos. Pe când astea, observaţi, astea sunt necuviincioase!!! Să faci atare gesturi cu unele părţi ale corpului!!! Nu e cuviincios în societate. Şi asta să însemne noutatea?!! Eu cred, tovarăşi, că trebuie să ne ţinem de tradiţie. Da, de timpurile vechi. Ca să nu cădem în această decadenţă. Drace, nici nu mai ştiu ce cuvinte să folosesc aici…
Odată, Stalin se apropie de mine şi mă întreabă: „Cum vă numiţi?” Să vezi!! Să mă trag de ureche, nu alta! El mă întreabă care-mi este numele de familie! Pe mine, membru în Biroul Politic. „Îi spun: „Până la acest moment eram Hruşciov. Dar deja nu mai ştiu cine sunt.” Stăteam împreună cu Ejov, discutam ceva înainte de şedinţa Biroului Politic. „Nu, – îmi spune mie Stalin, – nu sunteţi Hruşciov, ci sunteţi unul al cărui nume se termină în „ski”. Sunteţi polonez”. Şi ce puteam eu să-i spun? „Sunt din Ucraina, – răspund, – verificaţi-mă!!!” Aici chiar Stalin mi-a luat apărarea. Zice: „Toate astea le-a inventat despre tine Ejov." Iar Ejov unde face: „N-am inventat aşa ceva”. „Erai beat, – îi spune Stalin.; – i-ai spus lui Malenkov, iar Malenkov – mie”.
Vedeţi cum era pe timpul cultului personalităţii? Bine că Stalin a crezut că eu nu sunt polonez!!! (Aplauze…)”
* * *
Un portret al lui Valentin Parnah realizat de Pablo Picasso.
Valentin PARNAH (1891 – 1951)
Poet, traducător, jurnalist, istoric al baletului, coregraf şi muzician. Precum s-ar spune, – impresionantă personalitate „sintetică”. Fratele poetesei Sofia Parnok (numele lor adevărat fiind Parnoh), una din protagonistele literaturii doamnelor „veacului de argint”.
Valentin Parnah s-a născut la Taganrog. În 1915 se stabileşte în Franţa. În interes de studiu, călătoreşte în Arabia, Palestina, Spania, Egipt şi Sicilia. La Paris , se apropie de Ilya Zdanevici, avangardist radical, Parnah însă temperându-şi râvnele întru înnoire şi orientându-le în albia unui epigono-futurism destul de ingenios.
În 1922 revine în Rusia, ziarul „Izvestia” anunţând pe prima pagină că: „La Moscova a sosit Preşedintele Camerei poeţilor din Paris Valentin Parnah, care îşi va demonstra lucrările din sfera muzicii noi, poeziei şi dansului excentric, reprezentate cu mare succes la Berlin , Roma, Madrid şi Paris”. Se apropie de grupul „Parnasul moscovit”, publică articole despre arta novatoare, montează dansuri în teatrul lui Meyerhold. Era în perioada când celebrul regizor experimenta stilistica sa biomecanică. Parnah este prima persoană om care familiarizează publicul rus cu jazzul, artă despre care a scris mult, inclusiv grupaje de poeme, unele din care sunt prezente şi în florilegiul inserat aici.
Primele sale cărţi de versuri i-au apărut la Paris , ilustrate de N. Goncearova şi M. Larionov, iar o alta – cu un portret de P. Picasso: „Cheiul”, „Samum” (ambele 1919), „Se caţără acrobatul” (1922), „Introducere în arta dansului: Versuri alese” (1925). În anul 2000, editura „Ghileia” (Moscova) îi publică volumul de opere alese „Momâia girafoformă”.
Însă viaţa în Rusia avea să i se modifice spre rău, după ce V. Parnah publică un volum despre istoria inchiziţiei, apărut la editura „Academia”. Avu şi o variantă franceză a acestei cărţi, încredinţându-i-o lui Louis Aragon care, însă, pierde acel unic exemplar.
În anul 1941 se află în evacuare împreună cu poetesa Marina Ţvetaeva (oraşul Cistopole). Ambii fac tentative de a obţine o slujbă oarecare, pentru a se putea alimenta la cantina fondului literar. Parnah are şansă, fiind angajat uşier, Ţvetaeva însă e respinsă. Poetesa se sinucide. V. Parnah avea să moară zece ani mai târziu.
Poeme despre jazz
* * *
Negrele vene se zbat la tâmple, pe frunte.
Precum la puşcăriaşi – mâinile la spate!
Involuntar ochiul săgetează cu un verde snop.
Stâlci o buză.
Smoc de păr ruginiu – otravă închegată.
Tăinuieşte! Stop materia.
De parcă s-ar fi auzit a prorocului trâmbiţă.
Prime lovituri,
Foxtrot,
Deplinul tău triumf.
Uşorul tremur al dervişului.
Burtă pneumatică.
Marabu
Al tabunului de mişcări.
1919, Paris
* * *
Lui M. M. Ghingher
Tremur de banjo, banda saxofoanelor.
Chirceşte. Caramba! Zdrăngănind,
Ţimbăluiesc lacome jazz-banduri
Fonojar.
Iuţeală de var otrăvitor,
Variabil curent electric.
Frisoane. Reculuri şfichiuitoare.
Negrul a înhăţat şi a târât
Necunoscutele molecule ale larmei,
Tuflindu-şi peste gura de saxofon
Boltitul melon.
El reuşi să schimonosească măiestrit
Cârlionţii focului de artificii
Colorat risipit.
Eliberarea de sub jug, asuprire!
Ciudatul, veselul negroid
Brusc dezlănţui tremurul jocului,
Dislocând, punând în mişcare
Noi desfătări-încântări!
Totul în risipire!
Preţ de-un minut – muzica vuieşte!
Instantaneu erupe bubuitură de cauciuc spart.
Căzură, duduind, la pământ bucăţi
De sonore detalii de maşină.
Şi dintr-o dată – străpungător
Cornul-claxon de automobil
Întinsă limba-i de oţel. Urlet.
Înţepătură-ngustă. Prin sforăit
Eu cu capul dezgheţat.
Fript de tablă-inox.
Supapa s-a şi închis.
(1919)
* * *
Postându-şi picioarele, ca turnul Eiffel,
Actriţa răguşeala-şi accelera. In iris –
Florile Arabiei
Smoleau adumbrit la Cazinoul Paris.
În tumbe abil se rostogoli
Ironicul cuplet despre muierescul talaş.
Şi necruţător răpăia avanul jazz-band,
Des, precum grevele în imensul oraş!
(1920)
Poetul, coregraful şi dansatorul Valentin Parnah pe scenă.
* * *
Mai sună încă a val, a talaz blindat
Capul deschis, vesel peste poate.
Asemeni chimvalelor şi jazz-bandului
Erau neauzite cuvintele strigate.
Şi acuta mişcare a trupului
Se metamorfoză întru paza duhului.
JAZZ-BAND II
Lui Lado Gudiaşvili
Noi de jazz fuseserăm lipsiţi.
O, coşciuge! Dintr-o dată – după
Îndelung coşmar de lungi tăceri
Cu frenezie respirară
Cratiţele zdruncinate.
Ciudăţeniile acusticelor sisteme!
Pe vergele gonguri tresăltau,
Se răsuceau răguşite huruitoare,
Alergări şi goane imposibil de
Îmblânzit... Maestru în răspărul cu
Ştiutele armonii!
În acord cu vânzoleala şi tremuriciul.
Dos încordat ca arcul de ceas
Şi jocul de umeri în toi
De negroide orgii.
Şi capul între umeri înşurubându-şi,
Din când în când îl lasă iar să iasă.
La zbaterea viperelor
Se-mpiedică, şezând. Ţipăt acut,
Cârligul braţului îndoit,
Pneumatică tragere la ţintă...
(1922)
Traducere de
Leo BUTNARU
