12.XII.1969
Ieri,
la Cenaclul
literar „Eminescu” de la filologia universității, Mihai Cimpoi a încercat să
analizeze (disocieze, zicea el) o poezie de Damian. Prea didacticist!
–
analiză „conținutistă” (de conținut, adică noțională) care ignoră concretul
poetic.
–
cineva vorbea despre o contradicție logică la Eminescu, în următoarea
strofă:
Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,
Cu râuri de lapte și flori de lumină,
Când norii cei negri par sombre palate
De luna regină pe rând vizitate.
29.XII.1969
Unele
idei de la cenaclul literar al Universității:
–
critica literară prea se grăbește să pună diagnostice categorice: poezia e
cutare sau cutare, așa sau altfel; uităm că timpul intervine, formează și
reformează valoric (M.I. Ciub.);
–
unii se ascund după teme majore, însă, astfel, „strecurându-și” mediocritatea;
–
și totuși, critica e destul de timidă, abia de i se aude glăsciorul; cazuri de
protecție: te public eu, pe urmă fă-o și tu la fel, pentru mine.
3.IV.1970
Am
selectat unele materiale pentru teza de curs, după care am făcut note pentru comunicarea
despre poezia lui P. Boțu.
Unii
dintre noi, Lucia, Mihai, eu, venim la prelegerile de literatură contemporană
cu colecțiile revistelor „România literară”, „Luceafărul” sau „Contemporanul”.
Îi tot dăm cu citate și argument din ele. Lectorul nostru, ne-Do-bă de carte,
ne propune să citim câte ceva din „Literaturnaia gazeta”. Firește, citim noi,
însă îi spunem tov.-ului că „RL”, „L” și „C” sunt mai interesante. Abia de aici
încolo începe spectacolul: noi ținem una și bună, dumnealui – alta; dumnealui –
una, noi – alta. În sfârșit, obosind de a încerca să ne mai convingă de ce avea
de gând să ne convingă, tov. Dobrovolski aproape că ne imploră, spunând cu voce
cam plângăreață: „Pe cuvântul meu de
onoare că-i interesantă și «Lit. gazeta»”. Lucia, Mihai, eu, alții., ne
prefacem că... nu credem. (Joc subtil: cât ne tot ciondănim, delicat, cu
lectorul, aproape s-a dus o oră de curs...)
Ghinion:
am alergat pe la vreo trei librării în speranța să obțin, totuși, volumul de
critică al lui Sainte-Beuve, apărut la Moscova (ed. „Hudojestvennaia literatura”),
dar... Din câte știu, îl are doar C. Mac. care e, cred, mai curând un
colecționar de carte, decât un cititor. (Anul trecut, am făcut cu el un schimb
extraordinar: pentru nu mai știu ce volum de poezie (Labiș, „Albatrosul ucis”?)
mi-a oferit „Opera deschisă” a lui Umberto Eco. Acum, cică, regretă. Un regret
de… snobuleț).
4.IV.1970
L.
mi-a propus să mergem la teatru. Să vedem și noi, că poate se întâmplă vreun
reviriment, vreo ieșire din inerție.
Seara,
am fost cu L. la spectacolul „Și sub cerul acela...” de Aureliu Busuioc, care e
un dramaturg înnăscut. M-am bucurat să văd că majoritatea spectatorilor sunt
studenți de la litere. Mai foarte rar.
12.IV.1970
Citesc
Anatol Ciocanu. Volumul său de versuri „Firul Ariadnei” are anumite afinități
cu „Numele tău” (Gr. Vieru). Însă, în evocarea nașterii noastre (ca popor),
Ciocanu e mai îndrăzneț, chiar dacă și mai diplomat (astăzi trebuie să fii
diplomat și în poezie).
„Din voievozii țarinilor dace,
Ne-nvrednicit, poate mă trag și eu,
De-s împărat din viță de plebeu –
E vinovat un demon care tace.
Un fluier alb și o legendă dacă”.
14.IV.1970
În
sala de festivități a facultății,
întâlnire cu scriitorul Sahib Djamal. Biografia sa pare a fi interesantă
(născut în Irak, căzut în robie, rătăcind prin India, Siria, Liban, Turcia,
Azerbaidjan...), cărțile nu știu cum îi sunt. Cică, i se adresase lui Lenin cu:
„Pot să vă îmbrățișez?” Răspunsul: „Ce, eu seamăn a fi o fecioară mahomedană?”
– Al treilea monument, arată ca o poarta, dar nici pe
departe nu este poartă. Deci, nu se numește "Poarta sărutului", caci
nu are legătură cu memoria eroilor, ci monumentul "Întregirii
neamului", deoarece fiecare stâlp este alcătuit din 4 stâlpi uniți sus cu
o grindă. Sărutul mai înseamnă și unitate. Deci acestea reprezintă 8 regiuni
care trebuiau sa se alipească patriei mame, România. Trebuie sa știe lumea ca
Brâncuși a fost un sculptor simbolist. Comuniștilor nu le-au plăcut numele date
de Brâncuși, operelor lui. De atunci a rămas așa, iar romanii parca sunt
drogați, nu vor să schimbe nimic. Doctorul înainte de a muri, mi-a spus să
transmit în țară aceste lucruri pe care el le știa perfect. Cu stima, Liviu
Popp”.
