UN INTERVIU ÎN SERBIA

– Arseni Tarkovski, deseori numit ultimul poet al secolului de argint rus, scria că „poezia înseamnă cel mai puțin literatură. Ea e un mod de a trăi și de a muri”.

Pentru dumneavoastră, domnule Leo Butnaru, ce înseamnă poezia? Poetul moare sau devine nemuritor în versurile sale?

– A vorbi despre poezie în general, despre legăturile tale de destin cu ea, inevitabil apar oarece vibrații retorice, emotive, un stil aproape nefiresc, ai putea spune. Nu e nimic de făcut, totdeauna poezia a cerut jertfe frumoase și subtile... etern dăinuitoare! Iar la vârsta mea bineînțeles că deja nu mă mai pot imagina fără o contopire de destin cu poezia, fără o biografie personală a amândurora. Dacă e să vorbim de alter ego, al doilea eu al meu e chiar poezia. Noi ne-am plăsmuit, ne-am modelat, ne-am creat reciproc unul pe celălalt. Însă, cu părere de rău și ceva ironie, vorbind despre nemurire trebuie să punem surdina necesară. Să vă răspund cu un poem laconic:

omul e atât de neștiutor

omul e atât de hazliu

omul e atât de iresponsabil

încât poate spune orice

spre exemplu:

nemurire...

 

– Poate oare vocea poetică să rămână detașată de ceea ce interesează, îl frământă, uneori îl neliniștește pe emițătorul ei?

– Să ne amintim de mereu neobișnuita, inevitabil reluata, rediscutata formulă poezia pentru poezie. Poezia pură, autoreferențială, ca o decontaminare a limbajului de inevitabilul „praf” al cotidianului, o relaționare a cuvintelor în spațiul ermetic și sterilizat al conotațiilor loruși suficiente.  Poezia pură, sui generis despre sine, pentru sine, în sine, pe care, chipurile, n-ar atinge-o nimic concret din cele ce se întâmplă în lume, cu lumea, în istorie, societate etc. Însă eu unul cred că purtătorul, creatorul unei asemenea poezii... „aseptice” nu poate să rămână la o parte  de... el însuși, adică de ceea ce l-a preocupat, de cum a trăit, a gândit, s-a neliniștit sau s-a bucurat chiar în timpul ce crea acea poezie pentru poezie. În sensul cât mai îngust al cuvântului (adecvat în cazul exemplului nostru), pe autor îl interesa, îl preocupa, îl mobiliza, îl punea la muncă tocmai „extrem de  pura” poezie pentru poezie. Deci, în numele ei și împreună cu ea poetul și-a creat arta, dar și propriul destin. Și noi suntem siguri că de dragul ideilor sale a cugetat, a filosofat, a suferit, și-a pus și a rezolvat probleme estetice. Prin urmare, ca să revenim la întrebare, poetul nicidecum nu a putut să rămână detașat de ceea ce era... mobilizat, orientat sau... dezorientat, de căutări și de micile-i sau mai marile-i realizări ce-i creau bucurii, satisfacții pe potrivă. Nimeni nu poate fi absolut... paralel cu lumea, să facă ceva fără să se implice... pe sine; nici chiar zeii rațiunii reci, pure, „privați” de sentimente. Ce e viu e predestinat implicat. Chiar în sine ca dar și modalitate de a fi viu. De care nu se poate detașa. Pur și simplu poezia le permite în chip diferit poeților... să nu rămână detașați, inclusiv de ei înșiși.

– Poate oare poezia să se asemene rugăciunii, reculegerii?

SĂ ÎNVĂȚĂM ALFABETUL!

  

POEME ÎN VARĂ-TOAMNĂ

 

Leo BUTNARU

Neo-pastel la Mircești
 
să-i primesc iar robi ca în vremile cele bune
                        Alecsandri, „Vasile Porojan”
 
E miez de vară, curpenii zemoșilor rătăcesc
doar doi, trei metri depărtare de la rădăcină
semnalizând cu pâlniile de mici gramofoane
spre-a ademeni albine, libelule și lumină.
 
O fi ceva din pasteluri medievale, pe la noi
duse în romantisme junimiste de Alecsandri
azi, spre Mircești, tremurând dincolo de parbriz
peste-asfaltul încins, în apa morților, cum ar veni.
 
E un drum istoric și oarecât hazliu – chiar pe el
porniră în lumea mare țiganii eliberați pe vecie
și tot pe el revenind cu rugăminți fierbinți de a fi
oploșiți, ca-n vremile bune, în izbăvitoarea robie.
 
...Și ar mai fi de continuat subiect, fapte istorice
însă ești pus la punct de corectitudinea politică
corectat și de curriculum școlar, de minimalism...
Deci, adio poete boier, adio Porojan Vasilică...
 
 
Interdicții prinse în pioneze
 
Când scriu despre studenția noastră, parcă aș fi un
Costache Conachi din epoca minunilor japoneze;
vremuri în care pe la cămine anunțurile decanului 
erau prinse, îndrumător-amenințător, în pioneze.
 
În ele se spunea despre ce nu se poate (mai toate!)
inclusiv ispititoarele, fireștile juneții îndeletniciri
azi în memoria unora devenite tabu (soții, soțiile!)
sau subiecte cețoase de cvasi-verosimile povestiri.
 
Da, eram în secolul douăzeci, trecut, dar și mai al naibii
în imperiu care suspecta studenția mereu crâcnitoare.
Închiși în sine sau nemulțumiți gălăgioși la „Cadavrul vesel”*
crâșmă unde croiam și noi planuri din burse și pahare
 
până-n ultima zi de studenție. Mâine – valea, aiurea!
Îmbrățișări, sărutări, juruințe tremurând cuvântul.
Ne-am ridicat și am plecat. Pe urma noastră rătăcită
în halbe și-n pahare goale își făcuse culcuș vântul...
_________________
*În Chișinău, un local cam sordid, „Călătorul”, rebotezat de studenți sau „Cadavrul vesel” sau „Trei cadavre”, cu peretele din spate făcând corp comun cu zidul Cimitirului Central.
 
Incipit avangarda română
 
În memoria lui Marin Mincu
 
Cirezile poartă în ugere fruptul laptelui ca
pe un steag al predării bunătății pe pământ
în scurt-țâșnitoarea cascadă a mulsului
ca iuți săgeți de noime între simți și gând
 
încât e ceva ce duce la desprindere de simbolism
și început de avangardă tremolo-n româna poezie
cu Fundoianu la Herța, cu Voronca la Paris
și Celan ce îndelung pe sumbre poduri întârzie.
 
E ceva cu Tzara, Luca și Urmuz-pistolarul, cu Vinea
culegând viile și vina sfidării. Apoi apare-n rol
Bogza și Dinu, acesta potrivindu-și numele Roll
binecuvântat de pana lui Pană, amical-benevol.
 
Ionescu mână rinocerii spre Nistru și Dâmbovița
din munți îi alunecă îndărăt ghețarii și zăpezile
iar apa Bucureștiului le păstrează până azi grotescul
și absurdul jos, la Mitropolie – privește și vezi-le
 
când cirezile poartă în ugere fruptul laptelui ca
pe un steag al predării bunătății în școli și pe pământ
în scurt-țâșnitoarea cascadă-n amurgul mulsului
ca iuți săgeți de sensuri între simț, dada și gând.
 
 
Crucea roșie a cuvintelor
 
cuvintele ca oşti
            Voronca
 
Cuvintele ca oști lipsite de cuvânt
ce doar gem, urlă când sunt decimate
de-oștiri din alte limbi, dar mai necruțător
de armia tăcerii, bolnave, necurmate.
 
Pe câmpuri de bătaie orice dicționar
se face lazaret cu cloroform și ghips
cu cârje pentru vocale rănite și consoane
gemând și înjurând în stil de-apocalips.
 
Astfel, și textu-acesta e din suferința
cuvintelor întinse pe filă ca pe targă
pe care alte cuvinte de la roșia cruce
le va-nvăța pe nou să spună și să meargă
 
pentru a-și duce cruce vorbirii sau tăcerii
sub steagul de izbândă sau sub pânza neagră.
 
 
Între pietre
 
un timp pentru a arunca cu pietre
şi un timp pentru a strânge pietre
                            Ecleziastul, 3/5
 
Erupe pământul, aruncând cu pietre-n pietre
și în patria omului pus, îngrozit, pe fugă.
Din piatră aruncată-n altă piatră-n lume
Brâncuși cioplise îndurerată „Rugă”.
 
E mare urgia în timpul biblic de aruncat, de izbit
Pietre-n pietre și-n omeni izgoniți de pe vetre
dar la potolirea lapidării pietrelor cu pietre
pentru pietre nu vine și timp de a strânge pietre
 
căci pietrele nu cunosc legile biblice, pentru ele
Ecleziastul e glas ce strigă-n pustiu și de pustiit,
iar omul tot mai să creadă că, posibil, doar pietrele
ar mai putea îmblânzi pietrele de neîmblânzit.
 
Între pian și pegas
 
Pianul mecanic e strâmtorat de pianul digital
pianina cu coadă-i concurată de pianina cu priză
(e drept, pe asta nu poate urca păunul, ca pe prima,
desfăcându-și coda-evantai – multicoloră surpriză).
 
Numai poezia e concurată de ea însăși, de aceea
confruntarea e mult mai acerbă, de parcă cerbii
se bat cap în cap, coarne-n coarne, la timp de rut,
sau se încaieră, prostește, pegașii, superbii,
 
de se întâmplă nu o dată ca-n ardoarea luptei
unii să-și arunce călăreții dintre aripi, din spate
și-atunci e tristețe în regatul metaforei lumii, dar
a mare bucurie trâmbițează Platon în cetate –
 
locul, vatra unui filosof cam de rând, dar abil, șiret,
polis cu cele mai multe piane dezacordate,
loc de ocolit, în el fără mormântul vreunui poet
care chiar până-a se naște fusese izgonit din cetate.

POETUL NIKOLAI BURLIUK - JERTFĂ A BOLȘEVISMULUI

 

FILM ESEU „ANTOLOGIA ASFALTULUI” CREAȚIA COPIILOR AUTORI LEO BUTNARU...

DIN „ROMÂNIA LITERARĂ” NR. 37, 2020

 

 

Leo Butnaru 

Post-URSS

Mă gândeam să pun de moto acestui (con)text ideea lui Cervantes, ca istoricii mincinoși să fie căzniți asemeni falsificatorilor de bani, dar motoul s-a oferit să fie prelungit chiar la începutul tratării temei, eu, autorul, zicându-mă, dacă ar fi fost cum zice marele spaniol, istoriografia sovietică ar însemna un necrolog în foileton, interminabil. În pofida idiomului latin De mortuis aut bene, aut nihil despre istoricii sovietici mu s-ar fi putut decât... pe invers, cum procedaseră și ei contra adevărului. Însă veni de marea izbăvire: căderea Uniunii Sovietice.

(Aici, îmi permit o paranteză nostalgică, dar mai abitir dramatică despre cum, printre teancuri de lenjerie, mama mare obișnuia să pună „săpunele bune”, „pentru ca hainele să miroase frumos”. Astfel că, printre teancurile comândului, fiica, nepoatele au găsit „săpunele bune” „Palmolive” made in USA 1986... Era anul exploziei de la Cernobîl, din cauza căreia, radiată, s-a isprăvit URSS cea radiată de pe hartă... Agonia comunismului cu sârmă ghimpată la butonieră... Apoi august 1991. Puci. Pre-căderea uniunii sovietice. Interminabil balet Lacul lebedelor. Senzația că un elefant încearcă să bată din picior ritmul acestei muzici suave.)

Azi, disputele de cândva despre prăbușirea ultimului imperiu, mai ales al răului, au pierdut din acuitate. La mormântul unui imperiu, ca și la mormintele nelegiuiților, se vorbește în șoapte. La de-canonizare nu se glăsuiește tare, nici triumfător, nici bocitor. Când un imperiu se duce pe pustie, e turbulență în ce are să fie. Și nu e deloc roz, cu intensitatea în scădere a roșului imperiu, cu sângeria, continua lui abreviere. Și iată, din trâmbițata dialectică marxist-leninistă, alias dialectica imperialistă, s-a extras dialectica zisă a cotidianului, una a tranziției, una tranzacțională la o societate mai puțin banală, dat fiind că în locul ei se zice că lumea nu a putut isca ceva mai de Doamne ajută, lumea noastră clătinată ca pe o șubredă plută.

 Și parcă nu mai e cale de întoarcere. Ceea ce e bine.

 Și parcă nu mai e cale de înaintare. Ceea ce parcă e rău.

Trecutul – hău. Viitorul – incert. Incert și din motivul că, imediat după căderea comunismului, când a fost declarată libertatea de conștiință, să nu credeți că au năboit mustrările de conștiință, care ar fi fost firești.

Și totuși, amintirile despre ex-URSS, amintirile din comunism (ca să nu mai vorbim de cele din canibalism...) fac democrația suportabilă. Chiar dacă în democrație – vai!, precum în comunism, tâmpiții au nu doar dreptul de a vota, ci și dreptul de a conduce.

 

Invocație

 

Avem o țară nu prea mare, însă ce mare, uriașă, imensă e vina atâtora față de ea... Avem o țară în care fiece plantă se teme să nu crească, să nu se răspândească prea tare, spre a nu trece cu vreo steblă peste un hotar, altul. Încât îndură-Te, Doamne, a nu condamna la pierzanie neamul românesc nu prea numeros, țara noastră atât de nerăzboinică, dându-ne nu atât un curaj fantastic, suprauman, ci dă-ne, Doamne, înțelepciune, înțelepciune. Pentru că înțelepciunea și credința în Tine ne-a ajutat să supraviețuim URSS-ului, imperiu în care vodca era păstrată în seifuri oțelite, iar cheia declanșării dezastrului nuclear într-un simplu cufăraș din plastic sau în buzunarul secretarului comunist; SecreȚarul General al PCUS. Imperiul era unul grozav: în el nu se poate trăi fără groază. Iar armata, zisă sovietică, se asemăna mult celei imperialist-țariste, mărșăluind dintr-o paradă în alta, de la o pradă la altă pradă, dinspre Siberia spre cortina de fier durată în toate punctele cardinale; cortină pe timpul căreia era imposibil să fugi nu numai de stat, ci și de tine însuți.

Pe scurt: Bolșevicii înjghebaseră un stat, dar nu aveau cum construi o patrie, de aveai impresia că recruții cu ochi albaștri se întorceau din armata imperialistă având deja ochii kaki și complexul lui Oedip față de falsul lor „tată-stat”, față de falsa lor „patrie-mumă” bolșevică, istoria/ biografia căreia era mai întunecată chiar decât bezna viitorului luminos al comunismului.

Fă, Doamne, ca, deșteptându-se, nu doar trezindu-se din somn, cetățenii, compatrioții noștri să-și renască zi de zi țara. Țara, deșteptându-se mereu (pentru că o țară nu doarme, ea e mereu de veghe), să-și nască în continuare sau să-și renască cetățenii care, concomitent cu nașterea sau renașterea lor, să nască sau să renască țara care îi naște sau îi renaște. Țara care, azi, din câte înțelege umilul de mine, nu se mișcă în direcția cea bună. Dar nici în cea rea. Ci, din păcate, pur și simplu rătăcește, rătăcește. Și nu ne da nouă calamități naturale – parcă nu sunt în de ajuns și de rămas comuniștii, socialiștii, cozile de topor, colana a cincea? Nu sunt suficienți oare inșii care ar trebui să-și administreze pastile (de luciditate), însă administrează țara?! Ba chiar, cu ticăloșenie, cu cinism strigător la cer ei spun că în țară totul e OK. (Și nu există nicio speranță spre mai bine...) Cum s-ar spune, verticala puterii în stat e cam paralelă cu populația statului. Și omul de jos se gândește, bietul, cum ar face mai bine, pentru ca armăsarul, pe care Caligula l-a făcut senator, să nu călărească iepele statului nostru, în care, mai acum un timp, guvernanții au folosit poliția contra protestanților (astfel trecând la conducerea... manuală a statului). Statul ca botniță. Societate în genunchi, în care, în plin stat – și piticul e om; poate chiar președinte de stat.

De atunci încoace, pe la birourile obiectelor pierdute sau înmulțit obiect(iv)ele ca: „încrederea în oameni”, „încrederea în dragoste”, „încrederea în stat”, „încrederea în politicieni”, „timp pierdut”...

Ce am fi noi – o Țară care știe a învăța pe contul propriilor eroi, dar și a propriilor sale erori? Statul – mai suntem noi? Sau deja am fost? Nu aveți impresia că trăim într-o țară trasă pe sfoară chiar în această țară, în care cele gândite și spuse de autorii de comedii sunt mult mai realiste și incitante, decât gravele aiureli ale președinților de stat?

Ar fi păcat, Doamne, să lași de izbeliște această țară, care are ieșire la mare și la cer, marea și cerul având ieșire spre sufletul nostru, spre sufletul Tău...

 

Vizită la Moscova

 

Leo BUTNARU ANTOLOGIA ASFALTULUI Film de Constantin VACIU septembrie ...