FĂRĂ PRIZONIERI

 
Leo Butnaru
 
Cetățenie sovietică
 
Deja decenii la rând
lumea are senzația că
ar călca peste un imens balon spart
peste un dirijabil prost dirijat
dezumflat:
URSS.
 
Însă chiar și astăzi unii inși ar dori
să fie oameni sovietici
cetățeni ai unui imperiu care nu mai e
sau cum s-ar mai spune
în plan istoric:
l'URSS est morte, vive l'URSS!
 
Astfel că ambasadele Rusiei
au început să acorde cetățenie sovietică
post-mortem.
 
Добро пожаловать!*
____________________________
*Добро пожаловать! – Bine ați venit! (rus.).

Zidul, cortina
 
Pe timpul zidului Berlinului
pe timpul cortinei de fier
era imposibil să fugi nu numai de stat
de state
ci și de tine însuți
de parcă
în șahul cu timpul
cu destinul
cu statul
cu statele
tu jucai mereu cu negrele
pe tabla cu un singur pătrat –
negru.
 
De aia te afli unde te afli: în
Europa.
 
Interdependență la  Roma
 
Amurg răcoros la Roma.
Reveneală emanată de pinii coconari. Dar, se pare
e în toate și o înfrigurare din gorganele etrusce
ele însele ținute de istoria romană la răcoare.
 
Zeii se zgribulesc lângă turiști, să se încălzească.
Supranaturalii tremură, dar deloc triști,
în forfota de carnaval a pacificelor legiuni străine
ce aruncă centimele râvnitei reîntoarceri în
fântâni arteziene, mai abitir în protagonista
Fontana di Trevi, în susurul ei glacial.
 
Sânii impetuoși ai scandinavelor (iarna – schioare),
iar mai dinspre sud ai olandezelor, nemțoaicelor
emană și ei ceva căldură-n cetatea eternă,
ca la un final de potolire-a chindiilor
tupilate sub înverșunata dorință de dăinuire a Colosseumului
cu cât a mai rămas din el, din milenaru-i stei.
 
În această interdependență
am și eu locul meu, gândul meu,
mergând să văd umbra prelungă a Columnei
și a căciulilor dacilor mei, sub care
e ceva mai cald, pe alocuri, în Roma și în
sângerosul destin al Europei.
 
 

ÎN CHIP DEMOCRATIC DESPRE DEMOCRAȚIA POEZIEI

 

 Leo Butnaru 

ÎN CHIP DEMOCRATIC 

DESPRE DEMOCRAȚIA POEZIEI

 
        Poezia e uimitor de democratică, dezinvoltă, cu aceeași importanță, sau lipsă de importanță, filosofând despre gaura neagră și cursa de șoareci (e de înțeles: gaura neagră nu e una de șoareci, ci… una de... mda, nu se știe de ce...)
        Posibil, filosofând, sufletul se eliberează de patimi. Însă esențializează poezia din el. Într-o inevitabilă interacțiune, în care filosofia și poezia se termină acolo, unde încep filosofia și poezia. Sau invers, în rocadă de termeni: poezie – filosofie, filosofie – poezie.
            Trăind din și în dezacorduri, asemeni filosofiei, poezia este uimitor de democratică și, chiar de s-ar întâmpla ca Platon să-mi fie amic, mai amică poesis est, pentru că, în raport cu știința filosofiei pure și pretinsul adevăr imbatabil, poezia e ateismul îngerilor ce întruchipează esența religiei (credinței).
            (Cu titlu de remarcă: Platon gândea să expulzeze poeții din cetate. Să zicem că ar fi reușit. Însă cum ar fi dat el afară din cetate poezia? Ea e la temelia cetății.)
Iar noi avem nevoie de îngeri, păzitori, dar și inspiratori, care ar putea confirma chiar existența tainițelor inspirației, intuiției, dezlănțuirilor suprafirești ale Poeziei ce se auto-creează între gândurile laice ale unei foste divinități și spectrul suprasensibil al lucrurilor într-o predispoziție romantică în surdină, ca și cum ar fi umplut trâmbițele îngerilor cu puf de lebădă. (Exact, sau relativ, așa: surdina din puf de lebădă.)
           Chiar de ateismul îngerilor, spuneam, deoarece, precum teismul, ateismul inspiră poezie, dovadă că aceasta, pe cât e de la Dumnezeu, de la îngeri, pe atât e și de la om.
În ce mă privește, îmi place poezia, nu versul. Poezia mereu, neobosit navetistă prin ea însăși. Ceea ce unora li s-ar părea că poezia e un lucru în sine (a unei culturi... nefigurative).
 O fi, numai că un lucru în sine care devine, de fapt, un lucru în tine, cititorule. (Unii chiar zic, nițel pompos: Măria Sa Cititorul.) Ea, poezia singurătății noastre de toate zilele, pe care, dăruindu-ne-o unii altora, deja nu mai suntem atât de singuri... Ceea ce înseamnă că, în mare, poezia aparține tuturor, aparține poporului. Însă, din păcate, poporul nu prea știe de asta. Despre ea, poezia, care înseamnă, de fapt, totalitatea: pro-verb, pro-substantiv, pro-adjectiv, pro-prepoziție, pro-punct, pro-virgulă. Pro-viață, etc.
Însă aceasta nu înseamnă că, obligatoriu, trebuie să așteptați mare lucru de la poezie. Ea e universul lucrurilor mici, dar esențiale, ca atomul. În contextul plin de limite și neputințe, de augmentări, exagerări sau minimalizări, ce se cheamă infinit, poezia nu poate avea final. Pe când versul deja apare ca un final fatal. Pentru el însuși. În taina universului / universurilor contând nu versul, ci triumful imposibilului, al poeziei și disperării. Disperarea impulsionând una din motricitățile firii umane îmbelșugat creatoare de poezie în timpurile (...toate), când lumea continuă să fie nesigură de ceva esențial, încât compune la infinit poezii (uneori poeme) de dragoste. Inclusiv de dragoste de sine, lumea. Creatoare de poezie.
            Un strop de geniu, un strop de filosofie, un strop de adevăr, un strop de noroc, un strop de meserie (lista rămâne deschisă) = POEZIE. Tu la puterea lumii (sau, simplu: tainei), lumea (sau, simplu: taina) la puterea ta = poezie (inclusiv). (La urma urmelor, ca și la începutul începuturilor, poezia ar reprezenta o părere mai specială despre lume.)
            Așa o fi, încât nu suntem sută la sută motivați să așteptăm mare lucru de la ea, poezia, însă, în toate colțurile pământului (colțuri... rotunde!), probabil și ale universului (...colțuri-orbite [ca geometrie, bineînțeles, nu ca oftalmologie]), nicidecum nu se poate fără plasticul nonsens al poeziei. Și fără inexactitatea geometriei, e de menționat. În spiritul inevitabilei relativități a toate.
Tocmai în spiritul omniprezentei relativități poezia poate fi până și ceea ce ar putea să nu se întâmple, dar care întâmplare a... ne-întâmplării are și ea, totuși, loc și spațiu. Aici, a avea loc – în sensul de a se întâmpla. O foarte delicată insinuare a paradoxului, nu? Când a avea loc nu e același lucru (ce poate fi, în alt caz) cu a avea spațiu, ci înseamnă: a se întâmpla în spațiu. Inclusiv, dar chiar înainte de toate, în spațiul firii, zis și univers interior. A se întâmpla în toate cele patru părți ale lumi, și în a cincea, numită pretutindeni – unde se află în matca ei însăși ea, Poezia.
            Pretutindeni, unde, adică, poezia ar fi ca și infinită. Dar mai ales unde poezia este ceva infinitiv. Pentru că, dacă ar admite definitivul în conținutul și forma ei, despre floare, albină, femeie, mamă, patrie etc., ar fi fost suficient câte un poem despre astea în toate limbile și s-ar pune punctul universal.
Acest pretutindeni, sau – stare de pretutindeni, ducându-te la ideea că, de fapt, ar exista trei genuri de poezie: poezia de până la poezie și poezia de după poezie. Adică, există poezia din împrejurimile necuprinse ale poeziei propriu-zise. Poate că, mai mult, o poezia anonimă, nimănui cunoscută, motivele ei persistând pretutindeni, chiar dacă, la posibila Apocalipsă, va dispărea evidenta cauză de existență a ei.
            Astfel că, în ce mă privește, versului îi prefer poezia. Versurile fără poezie sunt cât frunză și iarbă, pe când poezie fără versuri – nicidecum. O fi aici un paradox?... Ce te-ar duce la gândul că poezia ar exista nu grație versului, ci în pofida acestuia?... Sau și cu ajutorul acestuia?...
            E mai complicat decât s-ar părea.
Când flirtezi, se iscă versuri, când iubești – se naște poezia. De unde și cazurile cu versificațiile unora, numite bombastic poezie, însă care dau senzația că ar fi ca și cum ar epila șopârla.
Versul e ceva deja atins de păcat. Poezia e însăși puritatea. Ea este Eva de până a fi mușcat din măr. Versul – Adam după ce a mușcat din măr.
Iar tu, cititorule, iar tu, poetule, să credeți în poezie, ca și în marea taină, chiar dacă e nevoie de multă energie, de o muncă deloc ușoară a sensibilității și cugetului.
            Însă astăzi, când se tot înmulțesc leneșii...
            Iar tu, dragă interlocutor, cred că nu ești dintre nimicfăcători. Și reține că nu ar fi un nenoroc, dacă nu ai talent pentru a scrie poezie. Nenorocul vine, dacă nu știi a citi poezie.
Poezia pentru cititor e răspuns, pentru poet – chemare. Iar în casa poetului mai important decât poetul e doar poezia acestuia. De altfel, cum ar trebui să fie și în casa cititorului.
Iar dumneata, mai celălalt, zadarnic nu citești poezie. Nici nu știi ce pierzi! Mai mult de jumătate, poezia lumii din toate timpurile pare a fi scrisă despre tine cel de azi.
            Oricum a fost, oricum e, oricum va fi, în fine, dă-ți seama că plătești foarte scump lipsa dragostei de poezie. Iar dacă suferința sufletului dumitale nu poate fi vindecată prin poezie, din păcate e vorba de o boală incurabilă, ducă-se-pe-pustie...
            ...În fine, resemnat și cu modestia de rigoare, trebuie să aduc aici și ideea că, de regulă, multe din considerentele care intenționează să dea o definiție sau mai multe definiții poeziei sunt plastice, chiar frumoase, chiar metaforice și, deci, implică poezia, numai că nicidecum nu o și explică.
Implică, adică posibil și ele, considerentele, să creeze ceva poezie. O stare și intercomunicare între tainic și declarat, între știut și neștiut, între latent și... patent.
            Pentru a reveni la începutul acestei entimeme (sau zig-zag, șotron sau, poate... bolero):
            – Poezia e uimitor de democratică, iar a încerca să o definești, înseamnă să recurgi inevitabil la unele constrângeri a poeziei dintotdeauna, libere, neconcepute în afara libertății.
Poezia e atât de democratică, încât nu trebuie să încerci a o domestici, dar să o lași în libera ei dezinvoltură pe unde o vrea, prin oricare tărâmuri și graiuri ar pofti să rătăcească, să se piardă sau să se regăsească, să înflorească.
 

VOCI DIN CÂMPIILE ELIZEE (II)

VOCI  DIN

CÂMPIILE  ELIZEE 

Ediția a doua, completată

 

 

Motto

fluturele se așază

pe orizontala crucii

acoperind o cifră

                           din anul morții.

 

31.VIII.2011

 

leo butnaru

 
 

Necuprins al spunerilor de sine și de lume, de îngândurare și simțire

 
Ca autor, interlocutor, primul interviu l-am publicat pe când eram student la jurnalism și filologie, la început de iunie 1970. Apoi am tot avut șanse de a dialoga cu zeci de personalități ale literaturii române și nu numai, cele mai multe convorbiri intrând în volumele „Răspuns și răspundere” (1989), „Spunerea de sine” (1994), „Prezența celuilalt” (1997), „Micșorarea distanței” (2004) și „Răspund, deci exist” (2008). Și iată, ca o esențializare a lor, volumul-ecou „Voci din Câmpiile Elizee” la o a doua ediție, completat (din păcate... masiv), răstimp de patru-cinci ani luând calea spre stele sufletele, spiritele altor pământeni distinși cu vrednicie întru slujirea literaturii, culturii.
Așadar, iată a doua ediție a „Vocilor...”, împlinită cu peste o treime din conținut, în eternă venire pe lume – plecarea din lume a unora dintre corifeii care au creat și propriile lumi – lumile operelor literare memorabile, durabile, îmbietoare la noi reîntâlniri cu ele.
În modul cum s-a conturat, cum l-au conturat destinele de creatori, acest florilegiu, atât de emoționant prin mărturisirile celor care au fost, este, înainte de toate, un pios omagiu adus minunaților noștri colegi, cei mai mulți dintre ei și prieteni, plecați pe tărâmul neuitatelor umbre. Un volum cu voci scrise / transcrise (pe ale unora le mai păstrez pe banda magnetică). Vocile scriitorilor importanți care, pe parcursul unui sfert de secol, au răspuns noianului de întrebări, pe care le-am tot izvodit, pornind de la creația, de la destinul lor. Presupun că multe din aceste pagini intră în contextul general al istoriei literaturii române, fiind mărturii-document, inserând momente relevante din starea scrisului artistic contemporan de pe ambele maluri ale Prutului, atestând integritatea spirituală românească. Parcă de la sine, în / din dialogurile prin timp apare, conturat, un posibil traiect al literaturii române contemporane. O cale a strălucitelor destine creatoare prin Cuvânt Ales, care a fost la început și era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.
E o cale de durată și durabilă, marcată de borne de la A la Z: de la Alexandru Ioan la Zeletin C. D. E o călătorie în spațiile memorabile pe un cuprins cronologic Viață – Memorie cuprinsă între anii de naștere 1914 (Bogdan Istru) și 1954 (Radu G. Țeposu).
Și celelalte borne poartă pe ele ilustre nume de orientare, de adăstare întru citire și recitire, gândire și simțire tezaurizate în spiritualitatea națiunii noastre (mergem exact în vectorul alfabetic de la A la Z): Petre Anghel, Alexandru Balaci, Cezar Baltag, Aureliu Busuioc, Matei Călinescu, Petru Cărare,  Mircea Ciobanu, Gheorghe Crăciun, Paul Goma, Ion Horea, Vasile Levițchi, Emil Loteanu, Ioan Mânăscurtă, Ion Miloș, Marin Mincu, Fănuș Neagu, Mircea Nedelciu, Octavian Paler, Sorin Preda, Ioanid Romanescu, Serafim Saka, Mircea Sântimbreanu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Gheorghe Tomozei, Marius Tupan, George Țărnea, Laurențiu Ulici, Vasile Vasilache, Dimitrie Vatamaniuc, Nicolae Vieru, Gheorghe Vodă... – pentru ca să dau doar o parte din numele care jalonează discursul pluridialogic, întâmplat, de cele mai multe ori, în fața reportofonului, la București, Chișinău, Iași, Cluj, Galați, Cernăuți, Franța, SUA, Grecia, Turcia, pe nave plutitoare pe Mările Neagră, Egee, Marmara sau pe cele descurcărețe pe canalele Deltei Dunării, în hoteluri sau pe plaje la Neptun, sau în autocare, prin Moldova, Muntenia, Dobrogea, Bucovina, Transilvania, Oltenia. Dar, bineînțeles, și prin misterioasele locuri, unele transoceanice, ale Internetului.
...Pe durata a circa patru decenii, pe cei doi versanți ai secolelor XX și XXI, eu am fost reporterul, dar înainte de această condiție profesională eram cel ce se bucura de colegialitatea, prietenia, generozitatea mărturisitorilor în atât de diverse registre emotive și raționale – Mari Scriitori Români, deloc puțini dintre ei cunoscuți pe alte meridiane ale lumii.
Prietenii, colegii, confrații și frații noștri întru Cuvânt, urcați spre luminile celeste, în Câmpiile Elizee, sub priviri căutătoare de faruri luminătoare într-o impresionantă constelație ne-au dăruit pagini din viața și creația lor. Harul și de-a pururi inspirația întru frumos nimbează filele prezentei Cărți a Lor, a celor din acest cuprins necuprins al spunerilor de sine și de lume, de îngândurare și simțire. Despre cum a fost, când a fost și cum a fost Viața Omului, Scriitorului. Și Viața Cuvântului, semnului, sensului, tainei, încântării și înțelepciunii. 
Ce noroc să discuți cu atâtea personalități! Ce noi universități treci tu prin ideația și grația rostirii lor! Aceste spirite alese, prieteni, colegi m-au stimulat să fiu... eficient și ca jurnalist, profesie de care, nu ascund, am fost totdeauna mândru, din adolescență, când, student, eram angajat în redacția ziarului „Tinerimea Moldovei” din Chișinău. Acolo am învățat ce are de făcut un tânăr scriitor și jurnalist, cum și ce să facă, aflându-și interlocutorii și căile de a realiza diverse proiecte. Iar ca o esență a mai multor proiecte, a cărților de interviuri/dialoguri publicate, iată, aceste rostiri coborâtoare din stele, din panteonul literelor românești, care împlinesc volumul „Voci din Câmpiile Elizee”, ajuns la a doua ediție.
E o carte-ecou a polifoniilor emotive, dar și a diversităților ideatice, a atitudinilor prin care s-a făcut și se face remarcată literatura română, ca originalitate, cromatică și modernitate distinctă, în contextul scrisului beletristic universal.

 

 

MAX JACOB POEME

 

Din poezia lumii

Max JACOB

(1876 – 1944)

 

            S-a născut la Montagne-sur-Odet. Ovreu creștinat. A studiat la Școala Colonială. Practică activ jurnalismul. Cunoaște și trăiește boema de pe Montmartre. E unul din inițiatorii mișcării suprarealiste. Ca pictor, se include în falanga cubistă a avangardismului.
         În 1944 a fost arestat de naziști și deținut la Paris, de unde a fost transportat la Drancy, pentru a fi urcat în trenul ce urma să-l ducă în lagărul de exterminare de la Auschwitz. A murit pe drum, în urma unei pneumonii.   
Opera sa poetică e de o mare varietate a atitudinilor lirice, uneori ciudată, cu vectori contrarii, în care converg burlescul, fantezia populară și ironia sarcastică, scepticismul, efuziunea sentimentală și cultivarea iraționalului în mod suprarealist.
Din bibliografia sa amintim volumele: Țărmul (1911), Saint Motorel (1911), Apărarea lui Tartuffe (1919), Laboratorul central (1921), Regele Beoției (1921), Pocăiții în maiouri roz (1925), Balade (1938).

 
                                                                               

 În traducerea lui Leo BUTNARU
 
Agonie
 
Cea pe care o iubesc nu este aici
Ați căutat-o la bucătărie
În camera ei și toate celelalte camere dar nu ați găsit-o
Ea fiind la cimitir sub piatra ca un prichici.
Maria își trăiește agonia.
„Lăsați-mă să o revăd” –
Nu, iubitul ei nu va intra cât timp preoții sunt acolo.
„Privesc de la poartă!”
„Lăsați-l să vină de adio” îi spuse preotul bietei mame.
Ce mai înseamnă pentru mine a fi pe pământ?
Am putea trăi fără a iubi? întreb.
Sicriul sau mănăstirea
Jurând
A-l iubi mereu pe Dumnezeu.
 
 
Alegorie
 
Odată la un mormânt am început să plâng foarte întristat
și văzui un porumbel cu ciocul perlat
Albite
Manșete
Albite
Manșete
 
Mormântul era înconjurat de șipci scurte
iar printre frunze verzi crescuseră fructe
Albite
Manșete
Albite
Manșete
 
Apă, mă uzi cu lacrimi de durere haină
și prin metamorfoză mă transformi într-o grădină
Albite
Manșete
Albite
Manșete
 
Când am cules pere mere și caise din rodul pomului
interiorul era negru ca pana corbului
Albite
Manșete
Albite
Manșete
 
Smochinul e mereu răscopt iar fructul mucegăit
are gust de violetă
Din el diavolul a ieșit

DESPRE BRICI

 

Din poezia lumii

 

Gheorghi ȘENGHELI                                            

(1894 – 1956)

În traducerea lui 

Leo BUTNARU

 

Poet, teoretician al limbajului poetic, traducător. S-a născut în localitatea Temriuk din regiunea Kuban, curând însă familia sa avea să se stabilească în orașul Kerci, unde, în 1914, face cunoștință cu Igor Severianin, Vladimir Maiakovski și David Burliuk, aflați într-un turneu de lecturi publice, la una din care Gheorghi Șengheli își ține prima comunicare teoretică „Despre simbolism și futurism”. În același an debutează cu cartea de versuri „Trandafiri din cimitir”, urmată de „Oglinzi sumbre” și „Lebedele apusului” (ambele 1915). În 1916-1917 publică trei ediții ale volumului „Gong”, dovadă că era un poet apreciat, precum și cartea „Aprilie peste observatorul astronomic”. După 1918 se detașează de stilistica egofuturistă, urmând canoanele clasicismului „parnasian”. A mai editat „Poeme evreiești” și „Scoica”. După 1939 versurile sale nu mai sunt acceptate pentru publicare și Gh. Șengheli se dedică traducerilor (Horațiu, Byron, Heine, Hugo, Heredia, Baudelaire, Verhaeren ș.a. – „rusificând” peste 160 de mii de versuri!). A avut și unele angajamente de cinovnic.

 

 

Lebedele apusului

 

În liftul cam zdruncinat

cu oglinzi lucios șlefuite

noi, fremătând de presimțiri,

urcam la etajul doisprezece.

Printre paliere scânteia cerul

leit o ceașcă de porțelan

cu lebede pictate pe rotunjimea ei,

țesând un miraj strălucitor.

 

Lebedele se desprindeau de  soare,

păsări scânteind în aur roz,

plutind lin în negura ușoară

a depărtării tandru amurgită,

cântând un recviem tărăgănat abia deslușit 

zilei ce murea împurpurată,

cuprinsul cerului învăluindu-l

într-un voal pâlpâitor.

 

Reflectându-se în spațiile oglinzilor,

depărtările se geometrizau în mii de muchii,

pe noi învăluindu-ne

brocardul revărsător al infinitului

și ne avântam spre înalt, încercați de presimțiri,

din flăcări ștemuite de asfințit,

precum în depărtările de ametist

două raze scânteietoare.

 

(1915)

 

 

Hașiș

 

Nenumărate bile minuscule intersectându-se a curcubeu,

Umflându-se cât ceașca de cristal pentru baloane de săpun,

Potopiră lumea, împrăștiind mărunte lanterne sinilii,

Prelinse-n șuvițele străveziilor flăcări vibrând a infim taifun.

 

Eu – fărâmiță, în centru, acolo, însumi din ițe vibrând țesut

Ascult cum, limpede-roz, zurgălăi de sticlă dau clinchet.

Melodia, ațâțătoare dincolo de înmiita înrămare a ferestrelor,

Ale sunetelor spirale-argintii le aranjează-a unduios balet.

 

Infinită-i îngrămădirea, plesnetul și dispariția balonașelor,

Ca iar să se înghesuie, oglindind melodiosul luminii afluent.

Totul fu pătruns de ițe, valsează sinilii lanterne minuscule.

Și toate astea nu-s decât eu însumi... Pe când eu sunt absent.

 

(1916)

 

MARIN SORESCU - UN SFERT DE VEAC DE LA PLECARE...

 

Marin SORESCU

(23.II.1936 – 8.XII.1996)

 

Trebuie să intrăm într-o zodie a binelui

 

Acest dialog sau, mai bine zis, polidialog, necesită următoarea precizare: toate răspunsurile aparțin lui Marin Sorescu, o bună parte (dar nu toate) din întrebări aparțin sub­semnatului, iar trei-patru ispite i-au fost adresate distinsului literat de către colegii săi pruto-nistreni la o întâlnire care a avut loc la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Partea propriu-zisă a dialogului de autor am realizat-o imediat după această întâlnire, pe când Marin Sorescu presăra răspunsurile printre autografele încondeiate pe cărțile „Singur printre poeți” și „Poezii alese de cenzură”. Însă, din capul locului, până a i se adresa vreo întrebare, popularul nostru interlocutor dădu un prim răspuns:

            – Când mă angajez într-un dialog, de fiecare dată aș vrea să răspund precis la niște lucruri precise.

            – Maestre Marin Sorescu, ce ar însemna pentru un scriitor grija pentru o existență corectă?

            – Trebuie să fii contemporan cu tine. Adică să nu faci derogări de la convingerile tale intime. Să nu scrii cu gândul că scrii o poezie, ci cu gândul că, dacă nu scrii ceea ce dorești să scrii, nu poți să trăiești. Să fii instrumentul unui har care este în tine sau care este în poporul tău și pe care inspirația, din când în când, ți-1 face rod, căci nu totdeauna suntem inspirați.

            – Deci, următoarea și cea mai potrivită întrebare ar fi tocmai cea legata de fenomenul numit, aproape misterios, inspirație...

            – Când ești singur, la masa de scris, nu poți să știi cine iți suflă cuvintele. Este acea inspirație ca o stare maximă de sănătate a unui individ și chiar de sănătate a unui neam întreg, că doar poeții erau considerați proorocii neamului. Eu cred că și noi trebuie să proorocim. Vremea proorocirilor apocaliptici a trecut, iar noi trebuie să prorocim lucrurile bune, pentru că nu cred că răul poate continua la infinit. Chiar și în acest loc, chiar și în Europa trebuie să întrăm într-o zodie a binelui.

            – Pe când ați debutat cu „Singur printre poeți”, unii nu prea doreau să vă accepte singurătatea și, mai ales, sin­gularitatea...

            – Multă vreme, cei care voiau să dea în mine mă com­parau cu Topârceanu. Și nu numai răuvoitorii. Până și un prieten, profesor de la Iași, după ce am editat „Singur printre poeți”, mi-a trimis o scrisoare de mulțumire, cu felicitări pentru volumul de parodii, întrebându-mă când o să scot... „Migdale amare”. Ieșea că trebuia neapărat să urmez drumul lui Topârceanu. Însă drumul meu era cu totul altul. Am trecut la poezia gravă, la poezia dramatică. Dar chiar după ce am scris tragedii adevărate în care mor zeci de personaje, n-am putut să scap de această – cum să-i zic? – stafidă de umorist.

            – Deci, să trecem și noi de la umor ia dramă, întrebarea fiind dacă dl Marin Sorescu a cunoscut vreodată deznădejdea.

            – Cred că răspunsul ar putea fi căutat în unele volume ale mele de substanță metafizică, precum ar fi „Poeme”, „Moartea ceasului”. Nu este vorba neapărat de o deznădejde legată de contingent, ci de asumarea destinului omenesc în cunoștință de cauză și din această cauză dramatismul e prezent până și în poemele scrise într-o cheie a paradoxului.

            – De altfel, nota tragică, dramatică în creația dvs. a fost remarcată încă de George Călinescu.

            – Da, pornind chiar de la parodii. A scris că îmi consideră parodiile drept poezii tragice și îmi prevedea un viitor de scriitor liric. Într-un fel, măgulitor pentru mine e și faptul că ultimul articol care a rămas pe masa lui Călinescu era despre poezia mea.

            – Și totuși, e greu să fii poet?

            – E greu, fiindcă nu te poți bucura decât de amărăciunile și ura care, mă rog, vin vrând-nevrând. N-ai timp să respiri ca toată lumea, pentru că ești prizonierul unui program, ești prizonierul faimei.

            – Ați călătorit mult, ați discutat cu foarte mulți scriitori, oameni politici sau oameni de rând. Cum se vede România din exterior, din lumea mare?

– Acum câtva timp, venise în țara noastră un senator american și cineva îl întrebă cam același lucru: cum se vede România de acolo, din America, ce impresie creează ea? Și el a răspuns prompt și, mi se pare, exact: „Face impresia pe care o faceți”. Trebuie sa încercăm să arătăm și părțile noastre bune și să nu mizăm numai pe mânia îndreptățită sau nu a celui care vrea să se facă iubit și de prieteni, și de dușmani. Să mergem cu sentimentul de a spune adevărul. Unii ne vor crede, alții nu, dar până la urmă vor trebui să ne accepte, dacă sunt oameni cinstiți și vor vedea că nu trișăm.

            – În timpul călătoriilor respectați un regim de creație?

           – Sigur, nu toate călătoriile au un program atât de încărcat, ca și în cea prezentă. De obicei, iau note pe care mai apoi le trec prin memorie. O călătorie îți oferă o gamă vastă de trăiri și, când am avut mai mult timp, am și scris.

           – Dacă aveți pasiunea și șansa fastă a călătoriilor, probabil că vorbiți și limbi străine?

           – La înghesuială vorbesc multe limbi. Cel mai mult, firește, îmi place să vorbesc în românește, dar, în general, nu prea am nevoie de translatori, așa că în două-trei zile mă acomodez destul de bine. Desigur, citesc în limbi străine și le și vorbesc.