ABSENȚA NEGATIVULUI sau POEME CU DUMNEZEU /Antologie de autor

PRIMA PARTE

Ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi,
deși nu e departe de fiecare dintre noi.
Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem, precum au zis și
unii dintre poeții voștri: căci al Lui neam și sîntem.
                                                   Faptele, 17/27-28
 
 
Copil alergând
 
Copil fiind
alergam, alergam din răsputeri întru întâmpinarea Lui
și nimeni nu ar fi cutezat să-mi spună
că nu aș alerga în direcția cea bună
pentru că Dumnezeu e pretutindeni.
 
 
Protograffiti
 
Zicea-scria apostolul Ioan:
                                           „...Iar Isus,
plecându-Se în jos,
scria cu degetul pe pământ”...
 
și aceasta îți vine în gând
în timp ce contempli urmele tale din praful  drumului...
 
Parcă tu
nu ai putea fi ca și cum un simplu vreasc cu care
mai scrie ceva Dumnezeu?...
 
 
Cum citește sfântul
 
Cum citește un sfânt?
Întâi
de la privirea lui
se aprinde primul cuvânt
care
cu flăcăruia sa
luminează următorul cuvânt
ce se aprinde și el
în continuare de rând
luminând
și aprinzând
al treilea cuvânt
ce-l luminează
și-l incendiază pe următorul...
 
Anume așa citește un sfânt
cuvânt cu cuvânt
ce se aprind
pe următorul cuvânt luminând
aprinzând...
 
Anume așa – luminează
aprinde
arde
cuvânt după cuvânt
fără a lăsa urme
scrum de sens
mai rarefiat
mai dens
încât
nimeni nu știe ce a citit
totuși
un sfânt...
 
 
Origini
 
Spre limba maternă venim
din limba paternă – Tăcerea
Dumnezeiască…
 
 
*       *      *
 
Doamne Dumnezeule Atoatecreator
dacă din întâmplare   
îți place cumva vreun oarecare poem
de-al oricărui pământean (sau
subpământean...)
Te implorăm – ia și versurile lui drept
infim
nevrednic
umil
dar prea sincer drept de autor în contul
de-a pururi neprețuitei
                                        Faceri a Lumii.
 
Prolog
 
Poetul dintr-o provincie românească
sau pur și simplu poetul care
ca și mulți dintre domniile voastre a uitat cam tot
ce a învățat la școala generală a lui Socrate
cel știutor în neștiință – astăzi brusc
fără vreun motiv special
poetul dintr-o provincie europeană sau
pur și simplu poetul
și-a amintit că în geometrie
curba transcendentală este cea
în calculul căreia se introduce infinitul. Atât.
Doar atât. Încolo
ziua poetului a continuat a se desfășura
într-un mod obișnuit
                                și anume
renegând imaginile clinice ale melancoliei deoarece
primăvara e totuși dumnezeiască pentru
sufletul nostru doritor de viață și
nu are nimic în comun cu
grețoasele imagini sistematizate ale lui Freud
și pentru că Mântuitorul totdeauna vine de la periferie
pe același drum în praful căruia
piciorușele vrăbiilor lasă cruciulițe de urme
perechi perechi de cruciulițe.
 
 
Pregeneză
 
Dintâi – Dumnezeu?
Dintâi – Libertatea?
Dintâi – Cosmosul
lumea?
 
În toate
Ante-Începutul în care
toate astea
s-au născut reciproc
atunci
la începutul începuturilor
Dumnezeu
din sine însuși pe sine născându-se
sta prunc-pruncuț cocon-coconaș în
poala propriei sale umbre
alburii...
 
Prima clipă a genezei
 
După ce Dumnezeu din Sine se Autonăscuse
în pre-clipa Genezei
deja în clipa următoare se maturiză
apoi a stat și a cugetat
să facă cerul
pământul, lumea
și săptămâna – obligatoriu și săptămâna
spre a se putea odihni în
a șasea și a șaptea zi
astfel respectând apriori doleanțele
viitoarelor sindicate: 40 de ore
muncă pe săptămână.
 
Scrisul vertical
 
Totdeauna am scris de la stânga la dreapta
nicicând n-am încercat vreun vers
scris in-
vers.
                Însă odată am fost surprins
cum un poem îmi porni să urce în rânduri verticale;
chiar așa – mi se ducea scrisul de jos în sus
 
iar când m-am dezmetecit din uluială
mi-am zis
că acesta ar fi cel mai firesc mod de a scrie despre Dumnezeu
sau că ar fi niște mici scărițe la cer
spre Isus.
 
 
Cristelniță
 
până la afundarea pruncului
în apa tihnită a cristelniței se oglindesc
îngerii din cupola bisericii.
 
 
Prima
 
Prima amintire?...
                             Mai curând – prima senzație
păstrată-percutată vag de memorie:
                                                         gâdilatul ciudat
provocat de barba aspră prin care
rătăcea mânuța-mi de prunc agitat
în vreme ce preotul mă cobora
                           spre cristelniță…
 
Psalm-monostih
 
Și m-am gândit să-i zic: Întemeietorul de întemeieri.
 

IGOR SEVEREANIN - UN EGOFUTURIST

 

Biblioteca poeziei de avangardă

 

                                            Igor SEVERIANIN                                                (1887 – 1941)

 

S-a născut la Petersburg în familia unui ștabs-căpitan în rezervă, familie în care erau înalt prețuite literatura și muzica, în special opera („pe unul Sobinov, – își amintea viitorul poet, – l-am ascultat nu mai puțin de patruzeci de ori”). Adevăratul nume: Igor Lotarev. Scrie versuri de la vârsta de nouă ani. După terminarea a patru clase în liceul real, împreună cu tatăl pleacă la Port Dalnîi, de unde și pseudonimul: Severianin (Nordicul). În 1904 se reîntoarce la mama sa în Galicino. După mai multe 

tentative de a publica în revistele vremii, în 1905 i se tipărește poemul „Moartea lui Riurik”. Primul care l-a salutat pe tânărul confrate a fost K. Fofanov (1907), cel de-al doilea – V. Briusov (1911). Între 1905-1912 I. Severianin publică circa 35 de cărți, majoritatea din ele la edituri din provincie. În 1911 lansează „Prologul egofuturismului”, fiind considerat întemeietorul acestei noi orientări în poezia rusă; egofuturism pe care, precum avea să sublinieze peste un an, „nu are nimic în comun cu futurismul italo-francez... care a mortificat pronumele eu” și nu cunoaște atotjustificarea. Unul din principiile fundamentale ale doctrinei egofuturismului promova aplicarea în viață a atoateîndreptățirii, ceea ce ducea de fapt la un deplin indiferentism social. Astfel, în poemul „Poloneza șampaniei” (1912) sunt puse pe picior (și... taler) de egalitate idei și noțiuni ce se exclud categoric înde ele, printre care Cristul și Antihristul, Dezarmonia și Unisonul.
Adevărata celebritate îi vine după apariția volumului „Tunetoclocotitoarea cupă” (1913). În același an prezintă un șir de poetoconcerte, în turneu fiind însoțit de F. Sologub. Boris Pasternak își amintea: „Pe scenă, pe Maiakovski îl putea concura doar Severianin”.
Iată unele opinii polemice din acea perioadă ale lui Ivan Ignatev: „Lăsând la o parte polonezele sale, canțonetele și poezele ce valsează a la Fet, uneori aflăm la el contemporaneitate transmisă subtil și acut, dar cu o mică nuanță Ego, deoarece temele lui Igor Severianin sunt vechi și doar în unele din ele (preponderent în cele pe care le-am auzit, dar nu le-am citit) există o doză și de «ego», și de «futurism» (ca atare). Nu putem spune ce destin vor avea aceste opusuri ale lui Severianin. Cu egofuturismul a rupt-o în mod oficial, autorul lor deja mergând spre «timidele vâlcele» și, posibil, calea i se va contopi cu cea a «akmeiștilor-primordiali»”.
Mai publică volumele „Lira de aur” (1914), „Ananași cu șampanie” (1915). Se stabilește în Estonia, unde își aduce și mama. În 1918, în timpul unei scurte vizite la Moscova, la o seară de literatură de la Muzeul Politehnic este declarat „Rege al poeților”, în subiectivitatea jurizării devansându-l ușor pe Velimir Hlebnikov care, în perspectiva esențializărilor axiologice, se dovedi a-i fi superior. În emigrație editează volumele de versuri „Verevena” (1920), „Menestrelul” (1921), romanul în versuri „Panta alunecătoare” ș. a. Publică o antologie a poeziei estoniene clasice. Ocrotindu-l de bolșevism, guvernul țării care l-a adoptat îi acordă o subvenție viageră. Itinerarul său de poet mereu în mișcare, la propriu și la figurat, a fost unul impresionant: Belostok, Berlin, Varșovia, Vilnius, Daugavapils, Kaunas, Lòdź, Luțk, Riga, Helsinki, Šiauliai, România, Bulgaria, Franța, Cehoslovacia, Iugoslavia, până la acestea fiind imensitățile Rusiei, prin care  hălăduise în tinerețile sale.
 
Traducere și prezentare de Leo BUTNARU
 
 
ÎN FÂNCOSITUL IULIE
 
Minunat e, minunat fâncositul iulie!
Ah, și se duce! Țineți-l! Să nu dispară!
Stau întins pe mătasea verzie-a arăturii,
În jur – cosițele spicelor de secară.
 
O cerule, cer! De aer e calea ta nesfârșită!
O câmpule, câmp! Pârguiește-mi vis, ideal!
M-am încerit! Și deja nu sunt de-aici, se pare!
Și egal mi-e Dumnezeu, și viermele mi-este egal!
 
(1911)
 
 
POLONEZA ȘAMPANIEI
 
Șampanie cu crini! Șampanie cu crini!
În virginitate – flori ce sacre devin.
Mignion și Escamillo! Mignion și Escamillo!*
Șampanie cu crini – e sfântul nostru vin.
 
Șampanie cu crini – murmur scânteios, –
Vin îmbătat de al corolei clar pocal.
Eu cânt entuziast și Crist și Antihrist,
Cu suflet și gâtlej arse de-aprinsul val!
 
Porumbel și uliu! Bastilia – Regstag!
Cocotă și-alchimist! Vis mut și aprig zvon!
Crin în șampanie, șampanie în crin!
În marea Dezarmoniei – farul Unison!
 
(1912)
_______
*Mignon Modeste – protagonist al romanului lui Honoré de Balzac; Escamillo – personaj din opera lui Georges Bizet „Carmen”.
 

DOI POEȚI DIN AVANGARDA SEPTENTRIONALĂ

 

Din poezia lumiiDin poezia lumii

 

Anna PRISMANOVA                                                                               

 (1892 – 1960)

 

S-a născut la Libava (Liepaya, Letonia). Emigrează în 1921, mai întâi la Berlin, apoi la Paris. Debut în presă – 1923, în almanahul revistei „Epopeea”, editată de Andrei Belîi. Antum îi apar trei volume de versuri: „Umbra și corpul” (1937), „Gemenii” (1946), „Sarea” (1949). Împreună cu soțul, poetul Aleksandr Ghingher, a fost printre fondatorii grupării literare a „formiștilor”, ce se afla în opoziție atât cu cercul lui D. Merejkovski și Z. Ghipius, cât și cu promotorii „notei pariziene”. În fond „formiștii” se orientau spre principiile poetice specifice creației Marinei Țvetaeva și celei a lui Boris Pasternak. Unii exegeți au remarcat în versurile Annei Prismanova tendințe suprarealiste. Saturată de metafore, creația ei trece sub semnul „poeziei dificile”.

 

În traducerea lui Leo BUTNARU

 

 

 
*     *      *
 
Lui Aleksandr Ghingher
 
Doar arareori el vede labele musafirului mițos.
Pe gheața în topire, pe mantilă cadrilul cine-l joacă?
O, agitația și urletul urșilor, sfărâmatele lor oase
Și ultimul fitil futil obținut dintr-o cală posacă.
O, ceas, când în fața orchestrei, icnind, dansează perechi,
Când la marginea lumii e liniște virgină, deplină.
În pustiu, pe brusture, în năduf, e doar puf de bodârlan.
Ghețurile  sunt private de pestrițe fenomene (cozi de păun).
Doar soarele cald, primăvara, le mai schimbă conturul,
Doar povara răsplății pe potrivă munca o încunună,
Doar în urma lacrimilor hârtia schimbă caligrafia.
Doar gerul năbușind asuprit spulberă mișcarea apei, spuma.
 
(1936)
 
 
*      *     *
 
Demenților! Nici eu nu știu,
Nu știu pe ce drum rătăcesc –
Spre negru abis de mă îndrept,
Spre moarte sigură sau, poate,
Spre paradis, încaltea,
Aș putea cu mine să vă duc.
Ce sălbatică încăpățânare
Ne-a legat, ca vigilent dușman,
Mi-e spăimoasă-această fidelitate
Și credința jurămintelor de foc.
Abia de vă veți aminti
Unde-a fost să vă duc cândva,
În ce loc ne-am pomenit
Orbecăind îndelung
Ca într-o subterană cu ușa zidită
Cu smolit eșafod în neagră oră.
Și ce rușine cu mine ați împărțit
Și ale muțeniei mele vremuri fade...
Voi veți fi, voi sunteți, voi ați fost,
Iar eu sunt steaua care cade.
 
 
Trompeta
 
Pentru ne-via existență
fost-am dată de soartă:
mai mult nu cunosc pasiuni și-n luptă
fericirea n-o cuceresc vreodată.
 
Mama buza ei mi-a dat,
tatăl – cornetul său acustic,
pentru ca să îndrăgesc trompetă, corn
cântător în fanfară, fantastic.
 
Nopțile, nu ți se mai trezesc pasiuni,
nu mai ții minte-a zilei bunătate, corvoadă,
suflete, când lumina apusului
cântă din arama încujbată.
 
Încurajată de soartă,
însoțită de vise, până  ce ziua veni,
unește gura mea cu trompeta, cu cornul
și sunet, și lumină cu noi, ale noastre vor fi.

 
Vladimir PRUSSAK                                                                                   
(1895 – 1918)
 

A avut oarecare afinități cu egofuturistul Igor Severianin, fapt remarcat și de Nikolai Gumiliov în recenzia la cartea „Flori la gunoiște” (Petersburg, 1915). Și totuși, cea mai mare parte din poemele lui Prussak nu are nimic în comun cu Severianin, ceea ce confirmă cu prisosință al doilea său volum de versuri (fiind și ultimul) „Cruce de lemn” (Irkutsk, 1917), diferit esențial de primul, în care părea interesantă tendința de a îmbina stilul egofuturist cu tematica politică la zi.

A fost implicat în acțiunile din ilegalitate ale Partidului Socialiștilor Revoluționari (eSeR), fapt pentru care suportă deportarea în Siberia. În primele zile ale lunii februarie 1918 se întoarce la Petrograd, fiind printre organizatorii „Școlii libere”, însă, din nefericire, avea să se stingă de tifos exantematic.
 
 
*     *     *
 
Futuristului

ZVĂPĂIAT LA BUCUREȘTI, ÎMBLÂNZIT LA MOSCOVA, DAT PE BRAZDĂ LA CHIȘINĂU

Leo BUTNARU

Textul ce urmează, ca intenție, în posibile jalonări și detalii, îmi apăru în minte cam la șapte ore de călătorie în microbuzul Chișinău-București, după ce, în conștiință mi se derulaseră panorame, evantaie și caleidoscoape a tot felul de subiecte, schițe narative, gânduri disparate (și... disperate de atâta monotonie-n drumeție). Ideea mi se anunță în minte, de cum am dat cu ochii de indicatorul cu numele localității Bucov, situată nu departe de sondele Ploieștilor. Iar scânteia toponimică, să zic, invocă, întru alăturare și... colaborare, o alta, – scăpărare onomastică. Adică, în imaginație se alăturau și se tatonau reciproc numele unei comune și cel al unui scriitor, sunând omonimic: Bucov & Bucov. Iar de la acel moment încolo, până la București, distanță de peste o sută de kilometri, am schițat, mental, posibile detalii, momente, repere, unul din ele ținând de elementara constatare, că localitatea Bucov apăruse cu mult-mult înaintea scriitorului Bucov și, prin urmare, nu putea fi botezată cu numele celui care venise mai pe urmă. Ea – în preajma Ploieștilor, el – în Chilia, oraș constituit în jurul cetății fortificate de Ștefan cel Mare, la Dunăre. Prin urmare, comuniunea de nume și toponim mi-a incitat fantezia, dezmorțindu-mi memoria, ducându-mă spre timpurile când l-am cunoscut pe falnicul, încă, pe atunci, Bucov Emilian Nesterovici, alias Radu Emilian, cum i-ar fi plăcut să se numească, de fapt, nume care, însă, chiar dacă, zicea posesorul său, fusese unul cam clandestin, de ilegalist în Bucureștiul interbelic, oficialitățile bolșevice, devenite sovietice, comuniste, ex-ilegaliste, nu-l încurajau de a fi scos în lume. Însă mai e necesară o precizare de transfer onomastic: inițial, protagonistul nostru avea numele de Bîkov, care, românește, ar putea fi aproximat drept: Tăureanu. Iar când devine Bucov, Emilian al lui Nester (sau, poate, Nestor) din Chilia își transferă onomastica din cuprinsul faunei în cel al florei, Buc, ca și elementul de bază din Bucovina, însemnând fag. Deci, pe înțelesul românilor ar însemna: Făgeanu.

În 1940 Em. Bucov se stabilește la Moscova, unde, împreună cu alți câțiva moldoveni (moldoveni sau, de, nu prea, dar care, ca și Bucov, fără a se mai considera cetățeni români, ba chiar unii dintre ei devenind antiromâni prin propaganda pe care o răspândeau în contul „viitorului luminos”) era pregătit drept cadru pentru viitoare nomenclatură dintre Nistru și Prut, și, reîntors la Chișinău, în 1944, este făcut președinte al uniunii scriitorilor, apoi chiar locțiitor al președintelui Sovietului de Miniștri al RSSM. Însă inamicii săi, mai ales semianalfabeții aduși/veniți din Transnistria, s-au pus pe uneltit, încât deja oarecum docilul, sovietizatul, datul pe brazdă Radu Emilian e declarat naționalist (bineînțeles român) burghez, ajungând la marginea prăpastiei și mai să împărtășească destinul poetului Nicolai Costenco, care fusese dus pe 15 ani în Gulag. De fapt, stâng-nistrenii intenționau să repete ceea ce făcuseră în curtea sau, mai adecvat zis, în cușca lor pe timpul represaliilor staliniste, când au fost lichidați cei mai buni scriitori moldoveni, cum li se săpunea. Însă, din motive necunoscute, programata campania stalinistă contra «naționaliștilor» moldo-români a eșuat.

Eu aveam să cunosc Bucovul, comună prahoveană, cu mult mai târziu, prin anii '90 ai secolului trecut, iar pe poetul Bucov – pe la sfârșitul anilor '70. Cu titlu – ba nu, mai curând cu... subtitlu – de cvasianalogie putând constata că localitatea Bucov se afla pe râușorul Bucovel, iar scriitorul Bucov, fost Bâcov, – pe râu(șorul) Bâc, ce străbate Chișinăul. De unde analogiile și (cvasi)asemănările își deschid în continuare evantaiul, constatând că, nu departe de comuna Bucov e și localitatea Cricovul. Să zicem, că între ele ar fi o intercomunicare precum între Stăuceni și Cricova din preajma Chișinăului. Bineînțeles, și Em. Bucov avea ceva legături, dacă nu cu Cricovul muntenesc, sigur cu Cricova moldavă, cu licorile din subteranele acesteia. Iar la Bucovul prahovean, în 1600, se întâmplase o ciocnire oarecât armată între munteni și moldoveni, aceștia din urmă ieșind primii și cam obijduindu-l pe Mihai Viteazul. De, ca între frați, se mai întâmplă...

Pe când l-am cunoscut, Em. Bucov era bine-mersi, lăudat, apreciat, studiat în școala primară, medie și în cea superioară. Băietanul-elevul ce eram înclina mai mult nu atât spre conținutul unui roman bucovian, ci spre titlul acestuia: Orașul Răut. Explicația fiind simplă – eu însumi venind pe lume într-o localitate de pe râul Răut, Negureni. La o adică, în timp, de ce nu ar fi devenit satul nostru Negureni – orașul Negureni pe Răut? Mă rog, naivitatea copilului și jocul fanteziei fiind în toată libertatea lor tainică, răspândindu-se spre orizonturile presupunerilor și înțelegerii. Ale copilului care eram și care deja citise poemul popular (de altfel, ca și azi) „Andrieș” al lui Em. Bucov, scris cu 3 ani înainte de a mă fi născut. În 1954, regizorul armean Serghei Parajanov, la studioul cinematografic „Dovjenko” din Kiev, a turnat un film omonim, ce avusese la bază basmul respectiv.