PRIMA PARTE
Ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi,
deși nu e departe de fiecare dintre noi.
Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem, precum au zis și
unii dintre poeții voștri: căci al Lui neam și sîntem.
Faptele, 17/27-28
Copil alergând
Copil fiind
alergam, alergam din răsputeri întru întâmpinarea Lui
și nimeni nu ar fi cutezat să-mi spună
că nu aș alerga în direcția cea bună
pentru că Dumnezeu e pretutindeni.
Protograffiti
Zicea-scria apostolul Ioan:
„...Iar Isus,
plecându-Se în jos,
scria cu degetul pe pământ”...
și aceasta îți vine în gând
în timp ce contempli urmele tale din praful drumului...
Parcă tu
nu ai putea fi ca și cum un simplu vreasc cu care
mai scrie ceva Dumnezeu?...
Cum citește sfântul
Cum citește un sfânt?
Întâi
de la privirea lui
se aprinde primul cuvânt
care
cu flăcăruia sa
luminează următorul cuvânt
ce se aprinde și el
în continuare de rând
luminând
și aprinzând
al treilea cuvânt
ce-l luminează
și-l incendiază pe următorul...
Anume așa citește un sfânt
cuvânt cu cuvânt
ce se aprind
pe următorul cuvânt luminând
aprinzând...
Anume așa – luminează
aprinde
arde
cuvânt după cuvânt
fără a lăsa urme
scrum de sens
mai rarefiat
mai dens
încât
nimeni nu știe ce a citit
totuși
un sfânt...
Origini
Spre limba maternă venim
din limba paternă – Tăcerea
Dumnezeiască…
* * *
Doamne Dumnezeule Atoatecreator
dacă din întâmplare
îți place cumva vreun oarecare poem
de-al oricărui pământean (sau
subpământean...)
Te implorăm – ia și versurile lui drept
infim
nevrednic
umil
dar prea sincer drept de autor în contul
de-a pururi neprețuitei
Faceri a Lumii.
Prolog
Poetul dintr-o provincie românească
sau pur și simplu poetul care
ca și mulți dintre domniile voastre a uitat cam tot
ce a învățat la școala generală a lui Socrate
cel știutor în neștiință – astăzi brusc
fără vreun motiv special
poetul dintr-o provincie europeană sau
pur și simplu poetul
și-a amintit că în geometrie
curba transcendentală este cea
în calculul căreia se introduce infinitul. Atât.
Doar atât. Încolo
ziua poetului a continuat a se desfășura
într-un mod obișnuit
și anume
renegând imaginile clinice ale melancoliei deoarece
primăvara e totuși dumnezeiască pentru
sufletul nostru doritor de viață și
nu are nimic în comun cu
grețoasele imagini sistematizate ale lui Freud
și pentru că Mântuitorul totdeauna vine de la periferie
pe același drum în praful căruia
piciorușele vrăbiilor lasă cruciulițe de urme
perechi perechi de cruciulițe.
Pregeneză
Dintâi – Dumnezeu?
Dintâi – Libertatea?
Dintâi – Cosmosul
lumea?
În toate
Ante-Începutul în care
toate astea
s-au născut reciproc
atunci
la începutul începuturilor
Dumnezeu
din sine însuși pe sine născându-se
sta prunc-pruncuț cocon-coconaș în
poala propriei sale umbre
alburii...
Prima clipă a genezei
După ce Dumnezeu din Sine se Autonăscuse
în pre-clipa Genezei
deja în clipa următoare se maturiză
apoi a stat și a cugetat
să facă cerul
pământul, lumea
și săptămâna – obligatoriu și săptămâna
spre a se putea odihni în
a șasea și a șaptea zi
astfel respectând apriori doleanțele
viitoarelor sindicate: 40 de ore
muncă pe săptămână.
Scrisul vertical
Totdeauna am scris de la stânga la dreapta
nicicând n-am încercat vreun vers
scris in-
vers.
Însă odată am fost surprins
cum un poem îmi porni să urce în rânduri verticale;
chiar așa – mi se ducea scrisul de jos în sus
iar când m-am dezmetecit din uluială
mi-am zis
că acesta ar fi cel mai firesc mod de a scrie despre Dumnezeu
sau că ar fi niște mici scărițe la cer
spre Isus.
Cristelniță
până la afundarea pruncului
în apa tihnită a cristelniței se oglindesc
îngerii din cupola bisericii.
Prima
Prima amintire?...
Mai curând – prima senzație
păstrată-percutată vag de memorie:
gâdilatul ciudat
provocat de barba aspră prin care
rătăcea mânuța-mi de prunc agitat
în vreme ce preotul mă cobora
spre cristelniță…
Psalm-monostih
Și m-am gândit să-i zic: Întemeietorul de întemeieri.
Lut
...Geneza fiind
abso-
LUTUL
pe care l-a frământat
între degete
DUMNEZEU...
Marca
Sticlă adusă de valuri la țărmul
Potopului
hiperoceanului oceanului oceanelor.
Drept mesaj
încleiată pe dinăuntru sticlei – marca lui Noe…
Doar Unul Dumnezeu ar putea-o găsi…
Clasa întâi, 1955
Zece ani de la război.
Ocupație.
Colhoz.
Sat chinuit.
Săracă
biată școală.
Învățătorii se rugau de Dumnezeu
să prefacă apa în vin
învățăceii de noi îl rugam s-o prefacă
în cerneală.
Printre ruine, dimineața
Spre chindie
vipera ridică capul
dintre ruine.
Ar fi un sacrilegiu să spun
că în ochii ei
Soarele lui Dumnezeu
aprinde candele?
după slavonul model
cu numele prenumele patronimul
(dostoievski feodor mihailovici)
unicul singurul neperechele
ar fi
Dumnezeu Dumnezeu Dumnezeuovici...
În interior...
– Ce mai face pruncul
acolo
în interiorul mamei?
– Ai avut în vedere în
interiorul lui Dumnezeu?
Sancta simplicitas
1
cambula
cu ambii ochi pe un singur obraz
pare a fi cea dintâi creație divină
Dumnezeu concepând-o pe când
era copil
(sau
egiptean...)
2
afluxul apei pe pământ depinde
de refluxul (cernut) al norilor din cer
afluxul norilor în cer depinde
de refluxul (vaporos) al apei pe pământ
atât de simplu s-a putut gândi doar
Dumnezeu
când era copil...
Zâmbetul
copilăria? –
zâmbetul
sosiei lui Hristos
în care și-nceputul-geneză
și sfârșitul-moarte
e luminos
Nucă pe masa de Paști
E neobișnuit să vezi craniul nucii pe masa de Paști?...
Nuca miejii căreia se zice că ar semăna creierului uman?...
Eu unul găsesc absolut firească prezența nucii pe masa de Paști
cred că e necesar ca nuca să fie sfințită odată cu pasca ouăle roșii
șoldișorul de miel
pentru că nuca e una din infinitele metamorfoze ale Graalului
tocmai ea seamănă cel mai convingător potirului sfânt
acesta fiind dovada că lumea deschisă a sânge
se grăbește să se închidă.
Iată de ce și nuca mereu seamănă a toate
dar mai ales Graalului seamănă
sfânt potir căutat de creștinul care
nu dorește să bea din el
ci
să-și adauge propriul sânge
sângelui de
Colindând coloniile romane
tânărul Hristos fredona pasaje din Iliada și Odiseea
era imposibil să nu le cunoască pe dinafară
dar mai ales pe dinăuntru)
la câte vreun popas
cu vreun vârf de ram cu vreun vreasc
pe colbul mesopamian încondeind X-uri Y-greci
și alte necunoscute din teoriile lui Pitagora
(...„spaima” tuturora...) – semizeu ce viețuise
cu câteva secole (peste cinci) mai înainte...
Odată
junele Isus luă aminte în mod deosebit
la mitul cu oul orfic pe care
într-un dens asfințit de soare agitat
chiar avu a-l vedea cum se împurpurează a
dramatică întâia prevestire pascală de neevitat...
...Și rosti Ioan-gură-de-aur...
În biblicele vremuri se-ntâmplă
că, oprindu-se din blânde predici
Ioan-gură-de-aur se întoarse
către crângul de măslini în floare
și-ascultând măiastra triluire
izbucni-n suspine de uimire
zicând cu o lumească slăbiciune:
– Ah, sfințite șipote de vrajă
Ioane și icoane-a păsărimii!
Ah, privighetori-gură-de-aur!...
Apoi, ca în Biblie...
Mai înainte de a cânta cocoșul,
Matei, 26/75
1
– ...și când va cânta cocoșii
a treia oară, –
începuse a spune Hristos, între-
rup de un
apostol nerăbdător ce zise
precipitat:
– Doamne
învață-mă și pe mine a număra!...
2
Lângă focuri generoase, dar
și lângă ruguri pedepsitoare
de obicei se adună opinia publică. O vreme
eremiții, încăpățânații (alții – descăpățânați...), personalitățile
să zicem
se mai țin cât se mai țin deoparte
sau chiar
cât mai departe de foc ce poate deveni rug, dar
în friguroasele nopți ale istorieireligieipoliticii
se apropie totuși de flacără, de tăciunii aprinși
renunțând la
solitudine, caracter, personalitate.
Apoi
Vexațiune
Acaț cu ghimpi siniștri, ruginii
ca niște cuie-agonizând năuce;
în vântul vinețiilor chindii
mi se-arătară-asupra ta, pe sus,
desculți picioare, trase spăimântos
spre cer, prin raze palide, caduce –
și-ncremenii la gând că-a fost Isus
cărui ghimpii tăi îi amintiră
de cuiele canonului pe cruce.
Note
în caietele de inginerie antropologică ale
Domnului Dumnezeul Nostru
probabil că există și următoarea notă (una
din primele – de la rodajul Adamului de humă):
„Genunchiul înalță
îngenuncherea umilește
materia
deci – și pe Mine
dar fără aceasta nu se poate”
Întâia rană
Ea nu sângera. Din oarecare pripeală sau
lipsă de experiență
Creatorul o lăsă pe humă pe când
încă nu suflase asupra ta și deci tu încă
nu erai însuflețit
însă nici însângerat (aici
cu sensul de alimentat cu serul vieții).
Încă nu existau copite ce te-ar putea strivi
fulgere ce te-ar putea lovi
gheare ce te-ar putea sfâșia sau doar
mărindu-ți enorm ușoara rană lăsată din neatenție de
unghia dumnezeiască
rană abia schițată pe huma jilăvită de sputa Lui. Adică
erai pe calea de a fi dus la bun sfârșit
de a fi adus pe lume (ca și cum pustie încă)
de a fi dus la capăt
și de la acel capăt începeau anume
concomitent
trecutul prezentul „viitorul”
și întâiul dor adamic de nemurire.
Curios – primul gest reflex al humei tale înzilite
fu datul din coate! acest zvâcnet primordial
alertând și sângele-ți ce – cu întâia-i picătură – apăru pe
abia sesizabila zgârietură lăsată de unghia divină pe
huma-ți măslinie.
În vreme ce modela deja altceva – un înger
care instinctiv repetă și el primul tău gest
Domnul zise:
Îngere tinere
nu da din coate ci
dă din aripi din aripi!...
Visând dimpreună cu Dumnezeu
...Vise ridicate la rang de lumină
noi v-am râvnit dimpreună cu Dumnezeu care ne-a mărturisit
că nu poate visa dacă nu e conectat la prezența omului
de aceea tot stă cu fața în peisajele de aburi ale apelor
în peisajele de pulbere ale înaltului
anume astfel întreținându-și starea de visare
pleoapele sale fantastice fiind ca niște vele de caravelă
naufragiul căreia înseamnă supărarea Domnului Dumnezeu și
îmbarcarea Poetului (în loc de Noe) pe potopul de lacrimi
în amestec – de bucurie și durere – ale lumii cu
toate lăcomiile ei întru bine întru rău
întru viață întru moarte întru taină și – sigur –
întru ce va mai spune Dumnezeu căruia îi aparține
primul și ultimul cuvânt Ce Totdeauna Este...
Nenumăratul
„Și totuși e curios
cam câte sunt?”
se întrebă Dumnezeu
în gând.
„Eu le-am creat
dar să le număr – uite
am uita”
de data aceasta
de asemenea în gând
Creatorul a precizat
a nuanțat
după care își chemă stolurile de îngeri
și le-a expediat pe pământ
la număratul firele de nisip
atâtea câte sunt
în toate pustiurile ei
Terrei.
Și iată că prin Gobi
Sahara Kalahari
Taklimakan
Karakum Victoria
Sonoran
adică
prin pustiu asiat american
african australian
și probabil vreunul
nițel european
mari sau doar măricele
și pe unde și câte
or mai fi ele
contabilii amatori ai cerului
îngerii
numără transcifricele fire de nisip
și mărunt-mărunțele pietricele
pentru ca
în fine
unul dintre ei
îngerii
cel mai mare se vede
contabilul-șef cum ar veni
să facă totalul
număratului îndelung
și să strige spre cer:
„Doamne
nu ajung
două fire!”...
Ochii
Corni golași.
Mulți.
În rânduri. O
așa-zisă fâșie de protecție.
Corni golași
însă doldora de păstăi arcuite
mari-coapte-întunecate. Pe
fundalul cerului – o sumedenie de
păstăi arcuite
ca un sodom de sprâncene
peste o spuzeală de ochi albaștri
plasați asimetric
și care
ne privesc din Eternitate...
Dincolo
Dincolo de puterea văzului nostru
dincolo de răzbaterea auzului nostru
pasărea ce zboară hăt!
pe sub pieptul Mântuitorului
aproape că atingând cu aripa-i
pieptul Domnului-Dumnezeu; dincolo
unde
poate că și sufletul lui Dosoftei
cântă întrebător: Cine este
Doamne-Sfinte
decât tine mai-nainte?
Sieși
Dixi! adică
am zis: Dumnezeu
ne creează
și ne livrează
Lui Însuși
ca și cum
pe gratis.
Privirea Lui
ca
sub
o
lu-
pă
în bătaia soarelui
creștetul
prinde a mă frige
presupun că
privirea lui Dumnezeu
e strict perpendiculară
Respirația lui Dumnezeu
sporește
presiunea atmosferică.
……………………….
Curios lucru –
când Dumnezeu trebăluiește
te miri ce
fredonează și El ceva
așa
ca noi?
La muncă
la orizont
o stare-așezare de nori
ce creează impresia că
Dumnezeu și-ar sufleca mânecile
Gândul
iată
sau – uite
o parte din cosmos
aerul – o parte
din atmosfera pământului
niște raze de soare
niște fuioare de întuneric
sau de nori
taina lumii
în complicitate și complacere cu
cea a luminii
misterul universului
gândul
și încă ceva – cam
din categoria aceasta anume – a
indefinitului
ezotericului
extra-intra-umanului
dar totuși
oarecum altfel?... – așadar
toate astea ar putea fi considerate
bogăție națională?... –
universul
văzduhul
ceva din soare
din noapte
norul
misterul universului
gândul
nu nu –
școlărește vorbind
astea nu pot fi considerate
bogăție națională
(BN)...
poate că doar
gândul
acesta poate fi considerat
bogăție națională...
Și printre degetele lui Dumnezeu
și așa
încet îndelung
prin fața ochilor mei
și printre degetele lui Dumnezeu
se perindaseră mătăniile geamurilor de vagoane
înseși mătăniile vagoanelor – multe – se perindaseră –
eu mă rugam să nu pleci
iar Dumnezeu
îmi număra rugăciunile gândite
Poate chiar spre viziune…
un înger săpând de zor
din adâncimea înaltă a cerului
spre adâncimea joasă a cerului – adică
dinspre tăriile lui Dumnezeu
spre punctul nostru de vedere
sau poate chiar spre viziunea noastră;
îngerul pe sine însuși dezgropându-se
din anonimatul albastru
Un înger
pră-
bu-
șit
încă nu e un înger
CĂ-
ZUT!
Psalmodierea îngerului
„La Începutul începuturilor, din
gura lui Dumnezeu ieșise cerul lumii
Domnul rămânând fără cerul gurii
în locul căruia a crescut
a tot crescut
și crește mereu
infinitul” – psalmodiază
ca și cum în neștire
un
biet înger ce se isprăvește cu gura
plină de poezie...
În al zecelea cer
Nu doar cele nouă ceruri dantești –
în al zecelea cer se află poezia – în
cerul gurii lui Dumnezeu...
Deși logica demonstrează contrariul
Doamne Dumnezeule eu precum știi
om spornic în drumul spre moarte
umilul tău rob iată-mă scriind stângaci
cu mâna mea dreaptă
cu mâna mea de bază cu
vioara întâi a muncilor pe care Tu mă ajuți să le fac
cu mâna mea dreaptă iată-mă scriind stângaci un fel de
delațiune (Te rog nu o îngădui Doamne
nu mă ajuta!) o delațiune asupra
fratelui meu Friedrich Nietzsche care
avu nefericitul curaj să spună
„Dumnezeu e mort!”
în vreme ce eu presupuneam
sau propuneam (urma
să aleagă cititorul complicele) că
la început a fost Umbra Lui Dumnezeu
apoi
Dumnezeu propriu-zis deoarece
la început a fost Cuvântul
și Cuvântul era de
vărul meu de-al doilea zicând „Vorbe vorbe!” (alias
„Verbe verbe!”) și
Shakespeare spuse „Așa e
domnule prinț al Danemarcei pentru că
vine vorba sau vine moartea de tine
Hamlete” și eu
le dădusem dreptate amândurora
fiindcă veni vorba după care veni tăcerea
în genere pentru că vine o vreme când
vremea nu mai vine pentru
unul alde mine – om precum știi
spornic în drumul spre Moarte adică
oM cu M mare
și totuși crezând că fratele meu Friedrich Nietzsche
(„Niet!” ar zice rusul în loc de Nietzsche;
numai atât – „Niet!”) nu avu dreptate
când spuse că „Dumnezeu este mort!”
eu întrebându-mă – cum? Să stea scheletul Domnului
ca un os în gâtlejul Universului?! Nu
sigur că Nietzsche nu avu dreptate
barem și din considerentul că de fapt
uitarea Lumii îi atribuie
o falsă întâietate ca atare acea
iresponsabilitate abruptă-trăsnet pornind
de la un alt frate sau doar confrate al meu
de
„Auziți clopotele? Îngenuncheați. Ele înalță rugăciuni
către un Dumnezeu pe moarte” – țin minte că
citisem aceasta în vreme ce treceam
dinspre Târgu Ocna spre Târgu Frumos și de acolo spre
Târgu Poesis pentru că în genere în Moldova
sunt foarte multe târguri care merită scrise cu majusculă
respectându-se și unul din principiile postmodernismului. Și
odată ce veni vorba de Târgu Poesis
îți mulțumesc Doamne că ne-ai lăsat Biblia
din fericire
nu poate fi act justițiar
și probă de adevăr
după el – poemul – totdeauna venind Tăcerea –
zic
repetând a permanenta oară că Tăcerea
ar fi cum ar veni imposibilitatea
revenirii cuvântului care
va fi și el
„La început a fost Cuvântul” în
prea adânca Tăcere (dacă ascult foarte atent)
părându-mi-se că deslușesc cum în Univers
parcă s-ar auzi un Creier gâfâind... din care motiv
încă o dată îți mulțumesc Doamne
că mi-ai dat poemul care
din fericire
nu poate fi act justițiar
și probă de adevăr...
înțeles
eu
încă nu eram născut
(pe 25 august 1900)
când Nietzsche muri
între
mine
și
DUMNEZEU
+
(plus)
un
minuscul
Isus
răstignit
pe
semnul
p l u s
parcă
Sieși
adunându-se
(plus)
+
De paște, de înviere
Uneori
în Săptămâna Patimilor
când mă rog la icoane
când îmi fac cruce
mă surprind că
în sinea mea
fredonez ceva vesel
Doamne iartă-mă
că doar și cântecul
e tot de
Absența negativului
1
Când
în ardoarea rugăciunilor
bigotul atinge extazul
în aura gândurilor sale
cu infraroșu
l-ai putea fotografia
pe Dumnezeu...
2
Însuși El fiind creator de claritate
probabil în cazul Său distribuția luminii
nu poate fi (și) inversă în
raport cu cea reală;
vreau să spun că
probabil
fotografia lui Dumnezeu
nu are negativ
În bătaia vântului
Vântul rotind elicele
produce energie electrică
vântul bătând drapelele
produce astenie politică…
(O prietenii mei unii captivi
respectabilei gratuitate de atașați culturali
pe lângă ambasadele plictisului universal…)
În bătaia lui – și tu
aripă de înger – anume
lumânare bătută de vânt
și niciodată de Dumnezeul nostru Savaot
care uneori
decade până la condiția de SAVAOm…
Adamism rusesc
...iar când Dumnezeu isprăvi
din coasta robului
acestuia
să i-o dăruiască pe Eva,
Adam a zis.
– Doamne Părinte Atoatecreator,
mai ia-mi,
mai rupe-mi câteva coaste,
de asemenea modelându-le... Chî, chî...
– Și ce-ai dori tu să fac
din ele?...
– O matrioșkă, Doamne...
– O, rusule nesățios!
a zis mirat Dumnezeu,
astfel
botezând unul
dintre popoare...
Omul
de infinite ori – ca infinitul –
mai mult în interior
(în conștiință
fantezie
memorie..................................
................................................)
se află
decât în afară
în lume
Dumnezeule-Stăpâne
au presupun eu oare corect că prin om
de fapt ai creat
un lucru în sine?
Grație Ție
Doamne
să nu te gândești cumva
a-ți asuma cine știe ce
neplăcută responsabilitate de
sinistru protocol:
grație Ție
eu trăiesc benevol
și nesilit de nimeni
chiar dacă
de la viață la moarte n-ar fi decât un
pas... –
Ba și mai puțin: doar
străvezimea
foiței de Biblie...
Acolo
...acolo
spre vârful jertfelnic al Everstului unde
rugăciunea ți-o poate auzi doar piatra
nu și Dumnezeu
...acolo
în Muntele Munților
pe piscul lui sublim și geros unde
Dumnezeu și Piatra își aud mutual
rugăciunile
Noi, atlantidinezii
... pentru că norii sunt oceane plutitoare
când se coboară pe pământ
îngerii își pun acvalangul
sau
chiar scafandrul
iar când revin la ceruri
Dumnezeu îi întreabă: Ce
mai fac ăia din Atlantida?
Raport (între... și...)
am îngenuncheat
aici direct
în port
rugându-mă
puterilor astrale
din cer se aude sec:
„Aport!”
și iată-mă val
gudurându-mă
la picioarele Sale
Îndrăznesc să presupun
Doamne
îndrăznesc să presupun
că cel căruia îi stau toate în putere
nu are cum ști ce ar fi ăla
pesimismul
așadar
această anticreație
e o creație ilegală
pur omenească (adică
presupun –
fără consimțământul Tău
Doamne)
Părinții noștri ajuns-au, obosiți,
până-n albăstrimea Porților de Sus –
Intrărilor Cerești,
unde n-ai să vezi prea mulți din isprăviți.
Cineva-ntrebă, din paznici sau prelați:
– De unde-ați fi?
– Din Basarabia...
– Ce mult a-ți suferit..., zise
și-o feri:
– Intrați,
fiți binecuvântați...
Motive întru unison
I
după Cuvântul
apăruseră îndată și
o mulțime de motive
de a Tăcea
am recitit Scripturile
constatând
că nu s-au împuținat deloc
motivele despre care
aș putea tăcea
ci doar motivele din care
aș putea să tac
toate acestea
creând impresia de psalm în care
esența psalmului se remarcă
precum un alt psalm
în lumea aceasta (și cealaltă) în care
unica dilemă e
însăși dilema.
de unul singur
Universul poate tăcea
la unison
Cum să aflu eu?...
Cum să aflu eu?
Cum să aflu eu?
Cum să aflu eu?...
În fine
se aude o voce:
– Ce anume?
Ah, iată, vorbi Însuși Domnul-Dumnezeu
eu umilul dorind de fapt să aflu
de ce tăcea Bunul Domnul-Dumnezeu...
„Omul e împăratul naturii!...”
Pardon... tovarășe Miciurin
să (sub)înțelegem că Dumnezeu
i-ar fi locțiitorul?...
Trompetistul cerului
Stă trompetistul cerului
în față cu două pupitre – pe ele
cu partituri muzicale.
Una ar suna cam așa:
Tra-ta-ta-ta-ta-a-a-ra!
Cealaltă – invers
și sugrumat-asfixiat parcă ar suna:
Ar-a-a-at-at-at-at-art...
Lucru ce nu pare atât de ciudat
când afli că primele
sunt notele semnalului de
Deșteptare
alias – Înviere
celelalte firește –
ale semnalului de Stingere...
va fi iarna de apoi
și eu
ca și acum
peregrin prin poezie
din vreme în vreme oprindu-mă
spre a mă încălzi la barba vreunui apostol ca
la un soare de scrum
Pentru ziua ce vine
mulțumesc, Doamne,
și pentru această noapte
și iartă-mi cutezanța de a spera
că ai mai putea să mă cruți...
(...amânându-mă...)
pentru
a-ți putea mulțumi și pentru ziua
ce are a veni... Amin!
Atât de naiv
Omul e atât de neștiutor,
dar mai ales – hazliu
sau poate – iresponsabil
încât
poate spune orice,
spre exemplu:
nemurire.
Unul din epitafe
începând
sau terminându-se cu
„plecat prematur dintre...”
...sub o atare
dureroasă constatare – „plecat prematur” –
mi-a fost dat să văd o alta
caligrafiată cu cretă:
„Ce-ați avut în vedere?...”
Semnat:
DUMNEZEU.
În patrafire de cauciuc
(Cernobîl)
De profundis clamavi ad te, Domine!
De jur-împrejurul-(înjurul!) stațiilor atomice avariate
pe varul pereților transpare
conturul gri al șoarecilor care (mai) viețuiesc
în murii monumentelor de arhitectură. Chiar și
prin fierobeton răzbat siluetele vecinilor de bloc,
unii
în indiscrete poziții de cuplu luat cu dragostea
alții
surprinși în (indis)poziții de cadavru.
Radiația
developează până și voluptatea morbidă a declasării
și mișcările tenebroase ale materiei sufletești. Totul e
un orizont nihilocentric al disperaților
etern nelămuriți în ideea despre idee, în
ființarea verbului a fi și desființarea verbului a muri. Lume
disperată și terorizată de ideea fixă despre ideea în
mișcare sau repaos, intuită încă de la naștere când
ne dăm obștescul început, concomitent dându-ne deja și
ceva din obștescul sfârșit din
de-a pururi (și) ziua cea de mâine golită de
vremelniciile ambițiilor omenești. Dimineața
în Valea Plângerii, buciumul sună cu jale, îi răspunde
cu disperare cavalul/calvarul trezit de dinamica șovăielnică a
zefirului din care a rămas doar numele sonor, nu
și romantismul, poezia sau mirajul dragostei. Chiar dacă
se întâmplă ca unii să aibă norocul revenirii din
Valea Plângerii pe Culmile Cântecului – și aici aud
tânguioasa dinamică primar-eolină a zefirului de-Apocalipsă
murmurată a prohod de patriarhi în patrafire de
cauciuc. În bătaia radiației sau poate chiar a
binefăcătoarei lumini – la
picioarele noastre umbrele freamătă
para-arghezian: – Niciodată primăvara nu fu mai radioasă
sufletului nostru radiat de moarte în
vremuri când în textualism năpârlesc ghilimelele, când
maeștrii de virgule (ne-cântăreți) rămân șomeri și când
poeții au (unii) (alții nu au)
nevoie de o nouă î n c o l o n a r e v e r t e b r a l ă
această dihotomie întâmplându-se din
motivul că este aproape același lucru să
ți se dea un loc între cuvinte, printre cuvinte sau
în cuvinte –
pretutindeni tăcerea e cea mai mare și
totuși
din adâncuri striga-vom către tine, Doamne!
Un chip
În imensitatea orizontului transpare un chip
parcă
privind îngândurat lumea...
Apoi
dumnezeu își scoate monoclul roz...
Și totuși acesta e omul...
Pricepându-se intuitiv că Apocalipsa se amână
și lumea rămâne
originara Erată divină tolerată sau doar
provizoriu amnistiată de însăși Divinitatea
în
Sida Sodoma și Gomora zilelor noastre
fac/re-fac dragoste prihănitoare
aversul cu aversiunea reversul cu perversiunea
uzul cu abuzul
polul nord cu un biet pol născut gata devalorizat
opusul vectorial cu opusul muzical
Muza cu Hurmuza...
Dar
numai dragostea adevărată se cunună sub
bolta vestitei capele unde
primordiala frunză formală acoperă rușinea sixtină a
mamei noastre Eva cea care
niciodată nu a fost prunc ci doar coastă a fost după
Adam tatăl nostru (adjunct) cel fără ombilic
om făcut și nu zămislit născut care nici el
nu a fost prunc ci
doar humă și coastă-Mumă-Evă a fost în
mâinile Tatălui-Tată ceresc.
Apoi
sub sixtina boltă sau
sub oricare boltă bizantină sau gotică unde
o gotcă își țipă disperarea de femeiușcă a
cocoșului-de-munte unul
de celălalt despărțiți fiind este adus întru botez pruncul natural și
totdeauna simbolic care
în acest general vivirism existențialist atât de francez
e neam definitiv cu Dumnezeu
și rudă prin alianță cu mielul
pruncul la fel de ușor de zămislit precum
s-ar aprinde o candelă ce întristează și mai mult
omul căruia mereu i se pare că
cineva îi întoarce spatele dar care
conștient fiind de Erata divină a lumii tolerată sau numai
provizoriu amnistiată de însăși Divinitatea
găsește că din când în când e bine a ferice revelație
să exclame aproape cu naturalețe:
Doamne Tu
Cel ce ești ca lumina
chiar atunci când îmi întorci spatele de fapt
tot fața Ta mi-o arăți!!!
Patronim
Oul orfic
Cu gândul
Prezumția nevinovăției
Când a murit Nietzsche...
bine-
În sine
Vis cu părinții
care a fost la început
II
III
Cum?
O întrebare restantă
Anticipând căldura necesară
Ce ați avut în vedere?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu