21 martie: ZIUA MONDIALĂ A POEZIEI

Leo BUTNARU

Regula generală

Poezie

dulce-amară

pe nimeni nu l-ai făcut

cu adevărat fericit

ci doar

(mulţam şi pentru atât)

mai puţin nefericit

l-ai făcut.

(8.III.1988)

Vocativ

                        Hermes, pies i gviazda.

                                      Zbignev Herbert

                              

În timp ce gândeam că e dificil să fii Hermes

să ai aripi la picioare

ceva mai sus de călcâie lângă oul-gleznei

unul din inconveniente simţindu-l chiar la

cea mai banală trecere printr-o

mahala oarecare unde

cine ştie ce javră jigărită

te-ar putea încolţi de zeieştile-ţi atribute

în timpul ăsta de abatere mitologică

îi văd pe ăia cu Pegaşii

văd legiunea lor care alcătuieşte cavaleria uşoară a

poeziei

şi pe ceilalţi îi remarc - pe

infanteriştii Parnasului

pe teluricii pedestraşi jertfitori în

numele unei victorii care-i interesează

pe atât de puţinii patrioţi

ai Universului. În timp ce mă gândeam la

Hermes Trismegistos

în variabila sa ipostază de

ocrotitor al scrisului şi purtător de veşti

şi cum Hermes cu aripi de laur la tâmple  nu se arăta

nu se arăta nu se arăta! mi-am zis

să aflu vestea care mă interesează de la cavaleriştii sau

pedestraşii Poeziei

strigându-le: „Hei! Care dintre domniile voastre ştie

ce mai face Nichita Stănescu?!”

                                                      Şi mi-a răspuns

întrebând la rându-i

un infanterist arătos: „Care anume?”

„Cel blond ca un înger”, am precizat. “A-a! Păi el

e îngerul de pază al lui Vergiliu. L-am auzit cum

pe când trecea prin nişte cercuri infernale

i se adresă latinului: Tu călăuz

tu domn şi tu maestru”.

(10.IV.1994)

Poemul de identificare

a propriului său protector

                                N-am uitat nici de (…)

                               Sfântul Pafnutie, Sfântul Ioan Scărarul,

                               Sfântul Sisoie, Sfântul Ermolaie,

                               Sfântul Terapont…

                                                                    Ştefan Baciu

Sfinte Terapont ocrotitor al

poeziei terra-pontice-euxine a poeţilor români

te implor să n-o faci de oaie

precum Sfântul Ermolaie

care a uitat că i s-a dat în cerească grijă

politica aceasta carpatină ce miroase a

laptele caprelor nărăvaşe din Bucegi după care

căprarul aleargă forfotind de înjurături cu

dumnecaţi şi papuceii diverselor divinităţi.

Sfinte Terapont reazem al

poeţilor români din Terra-pont-euxină

pari a fi unica sanctitate ce ştie că poezia

este zona de tropice a acestor suflete care

rând pe rând nu cred să înveţe a muri vreodată

zona abundenţelor de tot felul – cu

jungle de semnificaţii cu

îndoieli luxuriante

uneori dadaiste şi

lianele desperărilor din care maimuţe clinice

încovrigesc ştreanguri

arătându-ni-le cu subînţelesuri. Dar

poeţii rezistă  tentaţiilor macabre

unii dintre ei – o ştii prea bine

Bunule Sfinte Terapont – chiar

din unealta supliciului bahic şi-au făcut

pahar pentru candelă

reîntorcându-se la psalmii poeziei care

în egală măsură merg spre zeu şi

spre om efemer – acesta

stârpitor de singurătate prin harul ctitoritului

oarecum mai norocos decât zeii noştri de tranziţie la

ei înşişi

nepreocupaţi de evoluţie ci de

statornicie cică preocupaţi drept clişeu multiplicat la

xeroxul albastru al Cerului. Auzi-mi ruga

şi iartă-mă pre mine maculatul că

te-am decretat Sfinte drept părinte proteguitor al

merituoasei dar nedreptăţitei Poezii Române în care

îndrăznesc să cred că se află şi inima mea cum

în mijlocul unei uriaşe rodii una din seminţe se află între

două elipse împurpurate… însângerate…

(14.IX.1996)

Acces

Un permanent acces spre ceva inaccesibil – Poezia

ca un plin ce caută alt plin

în sine însăşi

ca propria sa re-întâmplare

ca propria sa re-splendoare.

Poezie! Poezie! strigai

pentru a face legătură între

haoticul miracol al pre-naşterii şi

miracolul de apoi

al nopţii nopţilor

al morţii morţilor.

Poezie, poezie! strigai a doua oară

după care

Dumnezeu vorbi o singură dată

şi eu de un milion de ori ascultai

de fiecare dată rămânând

în unicul spaţiu al Adevărului

mereu în mine şi totdeauna

deloc lesne de priceput

                                     Poezie...

(11-12.VI.1998)

Ea şi coperta a IV-a

Din cărţile mele

poezia i se adresează lumii:

„Sunt aici împreună

cu cobaiul meu”, zice

scoţând degetul printre file

                                            şi

arătând spre poza mea

de pe coperta a IV-a.

(20.VIII.2005)

Pasărea raiului

Ministerul culturii globului pământesc

a anunţat campania de răspândire a

poeziei la sat...

Să fim realişti:

                        pentru ţăran

pasărea-paradisului e

cocoşul din zeamă...

(VIII.2005)

CENZ DE VÂRSTĂ

Ieri, în şedinţa de consiliu (lărgită) a(l) Uniunii Scriitorilor din  Moldova, am propus modificarea unui articol din statut: cenzul de vârstă, care să prevadă că preşedinte poate fi ales orice membru al USM care nu a depăşit vârsta de – propuneam – 66 sau 68 de ani. Efim Tarlapan a zis: 65.  Propunerea 65 (votată de… trei ori, totdeauna – da!... O precauţie a actualei conduceri a USM, nu care cumva să iasă vorbe, să fie clar, adică, chiar şi orbosurzilor anti-post-moderni…) a trecut cu o abţinere:  (iniţial) A. B. (la a doua şi a treia votare nu a mai insistat) şi o exclamaţie isterică-muierică a… anonimei X... Conform statutului, odată aprobat în consiliu, modificările nu se mai discută la Adunarea generală, ci se votează. Adunarea va avea loc în ziua (noaptea?) de 30 martie.

 P.S. Motivaţia cenzului la literaţi? Una simplă şi convingătoare: după 60 (65…) de ani, un scriitor adevărat nu mai are ce vâna posturi, ci să-şi caute, onest şi panoramic  (nu, Doamne, fereşte! paranoic…) de propria operă. Plus că în RSSM şi RM,  preşedinţii, „tineri” şi „bătrâni”, au fost lamentabili, nefăcând nimic util pentru USM. Ci din contră. Exemplu? Casa/Complexul edilitar de Creaţie de la Peresecina ajuns(ă) ruină înspăimântătoare, pe ea cu numărul telefonului celular al fostului preşedinte şi specificarea: „De vânzare”. La darea în exploatare, Complexul (excepţional, modern!) fusese evaluată la 6 milioane de ruble (cotaţia, pe atunci: 80 de copeici…  dolarul).

Din revista "Timpul", nr. 2, 2012

O ANTOLOGIE CUTREMURĂTOARE

de Liviu Antonesei

Spre sfîrşitul anului trecut, Leo Butnaru ne-a oferit o carte atroce, cutremurătoare, o antologie a suferinţei paroxistice a poeţilor «în vremuri secetoase», secetoase dar însetate de sînge: Avangarda – Jertfa Gulagului (Poeţi sub teroarea comunistă), excepţionalul poet de la Chişinău Leo Butnaru, dovedindu-ne o dată mai mult că nu este numai unul din cei mai importanţi „optzecişti” de peste Prut, ci şi unul din cei mai buni traducători în româneşte din literatura rusă, dar şi din alte literaturi slave, de la ucraineană la sârbo-croată. A tradus, între alţii, pe Maiakovski şi Velimar Hlebnikov, ambii „sinucişi” în împrejurări neelucidate, pe Viaceslav Kuprianov şi Ivan Ahmetiev etc. Cu volumul de faţă, Leo Butnaru îşi încheie proiectul dedicat avangardei, iniţiat cu cele două volume, de peste nouă sute de pagini laolaltă, care cuprind ample şi semificative selecţii din poezia, proza şi teatrul avangardiste ruse, volume apărute în urmă cu cinci ani tot la Iaşi. 

Leo Butnaru încheie, acum, un proiect, dar aş putea spune că, într-un fel, îl şi încununează. Sînt reuniţi în cele circa trei sute cincizeci de pagini ale antologiei 52 de poeţi sovietici care au cunoscut în modul cel mai direct şi brutal „teroarea comunistă” – poeţi împuşcaţi de NKVD fără judecată, poeţi dispăruţi în măruntaiele Gulagului, uneori fără a se cunoaşte precis măcar anul morţii, dacă nu circumstanţele exacte, poeţi închişi, eliberaţi şi reabilitaţi, apoi închişi din nou şi asasinaţi, poeţi care s-au sinucis sub presiunea terorii şi poeţi care „au fost sinucişi”. Câteva din numele cele mai mari: Anna Ahmatova, Ossip Mandelstam, Nikolai Gumilov, Marina Ţvetaeva, Daniil Harms, Boris Pasternak. Sigur, cel din urmă, nu a fost nici închis, nici asasinat, însă, după publicarea în străinătate a romanului „Doctor Jivago” (1957, deci după destalinizarea lui Hruşciov!) şi, mai ales, după acordarea Premiului Nobel pentru Literatură (1958), este victima unei campanii denigratoare uriaşe în presa sovietică, este exclus din Uniunea Scriitorilor, izolat şi anchetat, ameninţat cu un proces pentru „trădare de patrie”!  Premiul avea să fie primit, abia în 1989, după treizeci şi unu de ani, de către fiul său!

Cu ce s-au făcut vinovaţi aceşti 52 de poeţi – cărora li se adaugă alte sute, mii de victime din lumea artistică în ansamblul său! – , ce au făcut ei atît de grav şi atît periculos pentru ordinea sovietică de au meritat întemniţarea, ostracizarea, tortura, moartea? Mai întîi, ei sunt vinovaţi pentru simplul fapt că au scris poezii. În al doilea rînd, pentru că au crezut că libertatea este valoare supremă pentru orice om, cu atît mai mult pentru un artist. Şi au plătit poezia cu viaţa, poezia lor devenind astfel similară cu o condamnare la moarte. Platon se mulţumea să-i alunge – şi doar în scris, nu în fapte! – pe poeţi din cetate. Dar Platon a trăit în –  încă! – blînda lume a antichităţii. Libertatea ca inamic al ordinii, libertatea gîndului şi a expresiei drept crime de neiertat sînt, din păcate, nişte invenţii de-ale noastre, de-ale modernităţii. Nu că n-ar fi existat Inchiziţia, de pildă, dar aceea nu lucra la proporţii statistice atât de copleşitoare precum totalitarismele moderne, fie ele de factură fascistă, fie de obedienţă comunistă.

Şi, totuşi, la sfîrşitul lecturii, nu eşti deprimat ci, printr-un ciudat proces de răsturnare, mai degrabă împuternicit. Îţi dai seama că poetul adevărat este un virus al libertăţii, că el poate fi torturat, ucis, umilit, închis, dar nu poate fi aneantizat. Poate că nu există o metaforă mai puternică a libertăţii poetului, indiferent de condiţiile exterioare ale vieţuirii sale, decît imaginea lui Ossip Mandelştam, în ultimele luni dinaintea sfârşitului, scrijelindu-şi poeziile pe scoarţa mestecenilor din lagărul siberian. Acel Mandeştam care, în 1922, lucid, scrisese cuvintele acestea premonitorii: „Veacul meu, fiara mea…”. Da, un veac-fiară pentru sute de milioane de oameni, pentru foarte mulţi dintre ei fiind fiara ultimă, fiara de la „capătul tunelului”… Mulţumim Leo Butnaru, antologia ta îi va împuternici pe mulţi! În ceea ce priveşte travaliul benedictin de traducere din avangarda rusă, se poate spune că finis coronat opus.

Trebuie ramintit că, printr-o tragică ironie a sorţii, poeţii avangardişti ruşi au fost de la bun început nişte aliaţi ai revoluţiei bolşevice. De altfel, cîţiva ani după „marele octombrie”, bolşevicii au fost destul de abili să-şi atragă poeţii, scriitorii şi intelectualii, permiţînd nişte confruntări şi dezbateri de idei şi o eflorescenţă de curente literare şi orientări culturale de un nivel niciodată atins în Rusia pînă atunci. După cîţiva ani, a venit „îngheţul”. Trei date importante, trei „morţi ciudate” marchează procesul de criogenizare culturală: Hlebnikov (1922), Esenin (1925) şi Maikovski (1930). În 1929, cînd începe primul plan cincinal, acesta cuprinde şi arta, bolşevicii anunţînd că nu mai sînt dispuşi să accepte altceva în afara artei proletare. În 1932, este constituită  Asociaţia Scriitorilor Proletari, iar la primul congres al scriitorilor sovietici, sinistrul Jdanov anunţă că realismul socialist este singura doctrină admisă în URSS. Un „îngheţ” care durează pînă în 1956, cînd Hruşciov denunţă „excesele staliniste”. Dar „dezgheţul” nu doar că nu a fost complet, dar nici n-a durat decît pînă la debarcarea lui Hruşciov, fiind urmat de cenuşiul cultural şi ideologic al stagnării brejneviste, în care o bună parte a artei, inclusiv a poeziei – să ne gîndim la Brodsky, de pildă – avea să apară mai ales ca literatură dizidentă, în samizdat sau în străinătate. Pînă şi Soljeniţîn, care apucase să publice în vremea „dezgheţului”, avea să fie expulzat în 1974, după publicarea în străinătate a Arhipelagului Gulag, cea mai importantă enciclopedie a terorii sovietice, şi acordarea Premiului Nobel. Şi a urmat explozia literară şi artistică iniţiată odată cu glasnosti-ul gorbaciovist, care continuă de un sfert de secol deja!

MANIFESTUL CA METAFORĂ

Acum un an, publicam în revista „Vatra” o antologie din 54 de manifeste ale avangardei ruse. În prefaţă, remarcam un lucru curios şi anume, că, uneori, teoria despre literatură alunecă ea însăşi în… literatură. Mai multe texte ale manifestelor, de cum sunt „extrase” din reţeaua ideatică a fantezistelor teoretizări, vădesc calităţi metaforice, poetice, fiind citite cu plăcerea pe care ţi-o produce literatura propriu-zisă, captivantă, ingenioasă, provocatoare, ce declanşează şi împrospătează recepţia. Adică, o şi remodelează, o face mai tolerantă la diversitate şi – de ce nu? – combativitate.  Spre exemplu, acest manifest al… Nimicniciştilor, în ruseşte – Nicevoki, grup moscovit de literaţi care a existat cam pe durata a doi ani (1920-1921), fiind, parcă, o percuţie de ecou, în inevitabilă stingere, a celebrei grupări europene a dadaiştilor. Era, deci, pe timpul când nucleul dadaist se resorbea în mai influenta, deja, partidă a suprarealiştilor.

„Nimicniciştii” ruşi au reuşit să publice două almanahuri nu prea voluminoase – „Vouă” şi „Lada câinilor” (sau: câinească), ambele apărute la editura „Hobo” din Moscova, în 1920 şi 1921.

Deci, propun unul din manifestele Nimicniciştilor, care mai curând aduce a literatură pură, decât a teorie… dură.

l.b.

Revista "Lada câinelui"

MANIFEST DE LA NICEVOKI (NIMICNICIŞTI)

Lugubru-prelung dăinuie în văzduh dangătele de îngropăciune ale clopotului de aramă. Pe drumul vieţii, acoperit de praf şi presărat cu mărăcini, în tristul dangăt se leagănă sinistrul dric al morţii, pe care se află trupul cadaveric, uscat, fără vlagă al poeziei, întins în coşciugul înjghebat în pripă şi eliberat conform unui cupon de larg consum. În urma dricului, împleticindu-se, şontâcăind, rumegându-şi în tăcere lacrimile, vin brumaţii bătrânei, veteranii şi invalizii poeziei, mătăhăind, mătăhăind din tremurătoarele membre senile, slăbite, iar din urmă morfolesc din picioare cei mai impertinenţi dintre impertinenţii poeziei care a şi murit deja: futuriştii de toate soiurile, imagiştii, expresioniştii – grupuri, grupuleţe, grupuşoare-grămăjoare.

Şi doar din depărtare privim la astea toate noi, nimicniciştii, care am diagnosticat paralizia şi am constatat cu o exactitate matematică deznodământul letal.

O, mare poet, gigant şi titan, ultim luptător din fosta armată a glorioşilor, Vadim Şerşenevici, bucură-te şi transmite-ţi bucuria prietenului tău Mariengof, autorul înalt-apreciatei „Magdalene”, şopteşte-i la ureche lui Esenin că nici tu şi nici urmaşii tăi nu va trebui (să procedaţi) cum:

Vadim Şerşenevici în faţa gloatei şterse, precum atletul,
Greutatea de-o sută de puduri a capului meu o ridică.

Vouă, celor care aţi scris volumul de poieze „Noi”, vă înmânăm manifestul nostru. Citiţi-l şi iscăliţi-l.

Sumbrul cortegiu al morţii s-a oprit la marginea mormântului proaspăt săpat, iar bulgării umezi de humă lovesc răsunător şi tâmp în capacul de plop al epocilor. Eterul absoarbe sunetele şi le înghite, iar Viaţa, dată de soare, îşi revarsă razele vitalităţii peste minunatul spaţiu tridimensional.

Din partea nimicniciştilor, prezidiul:

M. Agababov, A. Ranov, L. Suharebski

(1920)

CÂND SPUI… MOLDOVA SAU BASARABIA (?)

(Glosări răzleţe despre 1812 – 2012)

Când spui Basarabia, apare – brusc! – umbra cortinei de fier. A primei cortine de fier, pe care o instalase, la Prut, Rusia ţaristă, în blestematul an 1812. A doua oară, cortina de fier a fost înstăpânită deja de URSS, declarată succesoarea de drept a nedreptului imperiu rus, precum astăzi Rusia este succesoare (de drept) a strâmbei URSS.

Această rocadă nefastă aminteşte mereu de cortina de fier.

Şi trebuie să ne revoltăm când, de la o vreme, sau cam de acum circa două secole, dar mai ales în ultimul timp, uneori parcă din… bune intenţii, patrioţii, totdeauna din rea intenţie – hoţii abuză, iresponsabil(i), de rocada greşită: Moldova – Basarabia, după care în locul reginei/ regelui pe tabla de şah a istoriei apare Basarabia care, de fapt, nu a fost gândită decât ca un simplu pion pe tabla de schimb şi împilări a imperiului rus.

Numai că noi (cu şi fără ghilimele, acest: noi) continuăm să perpetuăm abuzul, dându-i prioritate Basarabiei(-cal troian) în faţa Moldovei lui Ştefan.

Dacă s-ar trezi Domnitorul din mormântul său de la Mănăstirea Putna şi i-ar vorbi cineva despre… Basarabia, Ştefan nu ar şti ce i se spune, la ce se face referinţă-tendinţă şi – de ce! Cronicarii noştri, Ureche, Neculce, Costin, habar nu ar avea de Basarabia, la auzul acestui nume strângând din umeri şi strângându-şi dezamăgiţi penele de scris, depăşiţi de atare confuzii. Domnitorul şi cronicarii nu ar putea să-şi imagineze că cetăţile din Est, de la Nistru, se află în… Basarabia.

Şi nu doar Domnitorul, nu doar cronicarii noştri, ci nici vecinii, leşii şi ungurii, însăşi ruşii de până la 1812, nici Dimitrie şi Antioh Cantemir nu ar fi priceput ce e cu această… ţară, Basarabia.

Când se spune Basarabia, această „nevinovată” noţiune înseamnă resemnare, uitare, parcă renunţare.

Când spui Moldova, acest nume din legenda cu Dragoş maramureşeanul se lipeşte indivizibil de Ţară, prelungeşte România spre hotarele ei fireşti, pământeşti şi cereşti.

Prin urmare, spuneţi şi scrieţi Moldova, pentru că, astfel, spuneţi şi scrieţi, implicit, România. Pentru că, dacă vă imaginaţi că spuneţi întreg adevărul, ceva fundamental, – Basarabia, de fapt, de asemenea implicit, în imaginaţia istoriei (nu o singură dată – bolnavă) parcă aţi trasa, involuntar, un hotar între ce a fost până la şi după primele decenii ale secolului nouăsprezece moldo-românesc. O delimitare ca o înstrăinare. De parcă partea aceasta de Moldovă ar fi avut ceva predestinat legat de ruşi, „consimţind” să fie ruptă din integritatea ei, ce tot Moldova se numeşte, ajunsă, firesc şi binecuvântat, parte a unităţii româneşti.

Să nu uităm că cel care venise cu intenţii de aliat s-a înstăpânit neamânat aici, în Moldova pruto-nistreană, ca necruţător cuceritor.

Când spui Moldova, acest pământ, cu cealaltă jumătate a sa, de asemenea Moldova numită in integrum, este cuprins sub nimb românesc, iar când Moldovei din stânga Prutului i se spune Basarabia, parcă i se slăbesc legăturile cu Ţara.

Apoi, când se spune Basarabia, parcă nici Cernăuţiul, Hotinul, Nordul Bucovinei nu mai au nimic cu noi, cu Moldova, cu România a căror părţi componente au fost, singulare sau plurale.

Deci, să nu abuzăm de nefireasca, totuşi, noţiune Basarabia, când ea, imaginat şi istoriceşte, e ceva supradimensionat: un clin de pământ dinspre marea (care ne-a fost şi ea furată)… înclină să dea „lăbărţat” peste toate celelalte hotare naţionale, din sud şi din nord, pentru ca să anihileze – cel puţin, aceasta a fost tendinţa impusă! – numele adevărat al acestor teritorii – Moldova, România.

Crede cineva, inclusiv de la Bucureşti, că Basarabia sună mai frumos (ca să nu mai vorbim de… adevărat!) decât Moldova? Din contră, – sună nu numai neadecvat, ci şi neadevărat, atunci când este „revărsat” neîntemeiat peste cuprinsul său real – ca istorie şi teritoriu.

Când spui Moldova, te gândeşti, dar şi visezi, la România. Când spui Basarabia, îţi aminteşti, precum e ne-cazul, de Rusia.

Plus la toate, este curios că, astăzi, ruşii folosesc mai frecvent denumirea Moldova/ Moldavia, decât Basarabia. Mai frecvent decât însăşi românii care ţin, greu de înţeles de ce, anume la impusa-impostoarea noţiune Basarabia. Această supralicitare „basarabeană” spune ceva despre şubrezenia conştiinţei şi memoriei carpatine, nu?...

Leo Butnaru

POEŢII - JERTFE ALE TOTALITARISMULUI

LEO BUTNARU NE OFERĂ O CARTE CUTREMURĂTOARE,

O ANTOLOGIE A SUFERINŢEI PAROXISTICE

A POEŢILOR «ÎN VREMURI SECETOASE».

                       de Liviu Antonesei

Se spune că atunci când te afli în oarece suferinţă e bine să-ţi îndrepţi atenţia către lecturile uşoare, de delectare, eventual umoristice. În ultima săptămână, aflându-mă într-o asemenea situaţie, nu am ascultat deloc acest sfat - am parcurs numai lecturi grele, chiar dure. Pe principiul, dacă tot eşti o scurtă bucată de timp numai cu tine, mai bine să te gândeşti la cele esenţiale decât la toate prostiile cotidianului. Între altele, am citit şi recitit adesea cutremurătoarea antologie „Avangarda – Jertfa Gulagului (Poeţi sub teroarea comunistă)", operă realizată de excepţionalul poet de la Chişinău Leo Butnaru, unul dintre cei mai buni traducători în româneşte din literatura rusă, dar şi din alte literaturi slave, de la ucraineană la sârbo-croată. A tradus, între alţii, pe Maiakovski şi pe Velimar Hlebnikov, ambii „sinucişi" în împrejurări neelucidate, Viaceslav Kuprianov, Ivan Ahmetiev etc. Cu acest volum, Leo îşi încheie proiectul dedicat avangardei ruse, început cu cele două volume, de aproape o mie de pagini, dedicate poeziei, prozei şi teatrului, apărute acum cinci ani tot la Iaşi.

Leo Butnaru încheie, acum, un proiect, dar îl şi încununează. Sunt reuniţi în cele circa trei sute cincizeci de pagini 52 de poeţi sovietici care au cunoscut în modul cel mai direct şi brutal „teroarea comunistă"- poeţi împuşcaţi de NKVD fără judecată, poeţi dispăruţi în măruntaiele Gulagului, uneori fără a se cunoaşte precis anul morţii, poeţi închişi, eliberaţi şi reabilitaţi, apoi închişi din nou şi asasinaţi, poeţi care s-au sinucis sub presiunea terorii şi poeţi care „au fost sinucişi".

Câteva dintre numele mari: Anna Ahmatova, Osip Mandelştam, Nikolai Gumilov, Marina Ţvetaeva, Daniil Harms, Boris Pasternak. Sigur, cel din urmă nu a fost nici închis, nici asasinat, însă, după publicarea în străinătate a romanului „Doctor Jivago" (1957, deci după destalinizarea lui Hruşciov!) şi, mai ales, după acordarea Premiului Nobel pentru Literatură (1958), este victima unei campanii denigratoare uriaşe în presa sovietică, este exclus din Uniunea Scriitorilor, izolat şi anchetat. Premiul avea să fie primit, abia în 1989, de fiul său!

Cu ce s-au făcut vinovaţi aceşti 52 de poeţi - cărora li se adaugă alte sute, mii de victime din lumea artistică în ansamblu! -, ce au făcut ei atât de grav şi periculos pentru ordinea sovietică de au meritat întemniţarea, ostracizarea, moartea? Mai întâi, au scris poezii. În al doilea rând, au crezut că libertatea este valoare supremă pentru orice om, cu atât mai mult pentru un artist. Şi au plătit poezia cu viaţa, poezia devenind astfel o condamnare la moarte. Platon se mulţumea să-i alunge - în scris, nu în fapte! – pe poeţi din cetate. Dar Platon a trăit în, încă, blânda Antichitate! Libertatea ca inamic al ordinii, libertatea gândului şi a expresiei drept crime sunt, din păcate, nişte invenţii de-ale noastre, de-ale modernităţii. Nu că n-ar fi existat Inchiziţia, de pildă, dar aceea nu lucra la proporţii statistice atât de copleşitoare precum totalitarismele moderne, fie ele de factură fascistă, fie de obedienţă comunistă.

Şi, totuşi, la sfârşitul lecturii, nu eşti deprimat, ci mai degrabă împuternicit. Îţi dai seama că poetul adevărat este un virus al libertăţii, că el poate fi torturat, ucis, însă nu aneantizat. Poate că nu există o metaforă mai puternică a libertăţii poetului, indiferent de condiţiile exterioare, decât imaginea lui Mandelştam, în ultimele luni dinaintea sfârşitului, scrijelindu-şi poeziile pe coaja mestecenilor din lagăr. Acel Mandelştam, care, în 1922, lucid, scrisese cuvintele acestea premonitorii: „Veacul meu, fiara mea...". Da, un veac-fiară pentru sute de milioane de oameni, pentru foarte mulţi dintre ei fiind fiara ultimă, fiara de la „capătul tunelului"... Mulţumim Leo Butnaru, antologia ta îi va împuternici pe mulţi!

Adevărul, 27 februarie

FRECVENTAREA BLOGULUI - 26 DE LUNI (statistică selectivă)

România   – 20.863

Moldova   – 10.970

Rusia   – 1.852

Statele Unite ale Americii   – 1.707

Franţa    – 1.127

Germania   – 733

Italia   – 249

Spania   – 142

Olanda   – 139

Ucraina    – 122

 

DOUĂ POEME... ACVATICE

Incursiuni istorice

asta-i Istoria

domnilor Hugo şi Dreyfus – de la J'accuse

la jacuzzi

încât retro-gândeşti că şi Marat

confuzul deputat

putea fi asasinat anume în jacuzzi

dacă atare gen de baie ar fi existat pe timpul său

dar aşa

primul tribun-trâmbiţaş al terorii avea să cadă

într-o simplisimă cadă

în elementar

ciubăr de stejar

de parcă i-ar fi fost predestinat

un mormânt acvatic

înspumat

altfel spus

asta-i Istoria

aceasta e – uneori – marea

sau chiar oceanul revoluţiilor – simpla cadă

înspumată în care

fireşte

totul se termină

în coadă de peşte…

Capitalism sălbatic. Telefoane mobile

 (pe cât de grotesc, pe atât de real)

Undeva lângă Moscova…

Dimineaţă mută

pe mal de mlaştină

sau baltă

               cu apa stătută.

Undeva lângă Moscova…

Sau poate lângă Sankt-Petersburg…

Dimineaţă mută…

                              Dar

dintr-odată

păpurişul bălţii prinde a ţârâi

cu telefoane celulare – din

buzunarele oligarhilor lichidaţi

                          noaptea trecută…

20.II.2012

O NUANŢARE

Ieri, postasem pe facebook o imagine cu soarele în apus, pe 17 februarie curent. Asta a intrigat mai multă lume, vizitatorii sau – cum să le zicem? – apreciatorii apăsând frecvent pe indicaţia „Îmi place”.

În fine, banal, dar adevărat vorbind, nu e meritul celui care a fotografiat, ci al Mamei Natură… Însă, abia după postare, mi-am dat seama că dimensiunile „reduse” ale fenomenului cosmic (posibil, fascinant, predispunând la diverse gânduri, trezind sugestii caleidoscopice etc.) „înghesuit”, „condensat”, precum se vede el în  plasarea pe facebook, ar putea să facă a nu se reţine un detaliu care mie unuia îmi pare uluitor. Iată de ce readuc aici, pe blog, imaginea ajustată – i-am extras „miezul”, – dar mărită, pentru a se putea vedea cum, în bătaia soarelui (ce mai are doar vreo jumătate de prăjină până să ajungă în… culcuşul său sau, astronomiceşte vorbind – dincolo de orizon, în alte ţări), crengile/ lemnul copacilor parcă ar fi de jar, străbătute ca şi cum de purpuriul intens, fierbinte al astrului de iarnă.

Chişinău, vedere de la Ciocana

Din revista "Luceafărul", 2/ 2012

 

 

 OCHIUL DIN CUB

                        de Andrea Hedeş

Imaginaţi-vă lexicul precum un cub Rubik. Există un mecanism central, limbajul, care „furnizează structura pe care sunt montate (...) şi în jurul căruia se rotesc” (sursa Wikipedia –  Cubul Rubik) cuvintele. Un joc puzzle, un cub pe care poetul îl asamblează, demontează şi reasamblează fără dificultate, rotindu-l, distribuind combinaţii de culori, de configuraţii, universuri, orbite... Acest lucru îl face Leo Butnaru în volumul de versuri apărut în 2011 la Editura Vinea, Jefuindu-l pe Picasso, articulând acest material impalpabil într-o gimnastică spectaculoasă şi provocatoare.

Leo Butnaru nu îşi propune să rămână doar la măiestria şi luciditatea unui joc intelectual cu materia primă a poeziei, cuvintele. O glisare spre infinitul ei spaţiu intim este facilitată de ciclul Păuni la distanţă de 33 de ani, care, precum o picătură de concentré, poate fi cheia potrivită acestui univers şi cheia de boltă a poemului pretext al acestui volum, Un jaf. Şi aşa cum „Coada pianului lucitor lăcuită oglindeşte/ coada păunului cocoţat pe creasta pianului cu coadă”, tot astfel evantaiul celor cinci poeme se răsfrânge în suava picurare a piesei The peacocks (trio Bill Evans, bass: Eddie Gómez, baterie: Eliot Zigmund), ridicând însă peste linia amintirii, melancoliei şi visării torsiunea, tensiunea, tremoloul privirii într-un dincolo spre care cântecul cu totul particular al păunului, vehicul cu valenţe aproape psihopompe, îşi afirmă unica certitudine „ţipătul neagreabil dar/ desăvârşit al păunului – desăvârşit fiindcă/ oricine înţelege ce exprimă:/ singurătate şi trufie”. Deşi versurile sale desenează „păunii Dobrogei păunii/ Crimeei”, poetul vede mai mult decât realitatea „păunului răsăritean şi moale” al lui Ion Barbu ori „hieratismul îmblânzit (...) văzut din profil şi alcătuit din linii curbe” al celebrului păun din absida centrală de la San Vitale (vezi Mircea Muthu „Alchimia mileniului”), deoarece aici, în ciclul Păuni, găsim privirea în­spre dincolo, înspre altceva. Ţipătul păunului are valoare de dispozitiv declanşator al transei hipnotice, „dar brusc ţipătul”, el facilitând dan­sul şamanic al spiritului în alte sfere, universuri, prin deschiderea ochiului magic al celui ce vede, Poetul. Acest act de magie rituală duce la o baptisma de imagini: „căci cei 1000 de ochi/ (adică şi libertatea)... strămutaţi pe... coada păunului de către Hera, mahăra zeie a Panteonului”, se deschid în mânuitorul de lumi, precum „albastrul ce îşi caută privirea”, după cum însuşi poetul citează din Celan. Această răsfirare simbolică de privire, de ochi ce caută, se răsfrânge peste întreg vo­lumul, făcând ca jocul cu lexicul să devină un zgomot alb peste care se aleargă ochii ce văd enorm: Spiegel im Spiegel, Peste graniţă, Uneori, chipul libertăţii, Turnul şi ferestrele din gând, Pericolul necesar... – o identitate înrudită zodiacal cu fantasticii Ochi călători şi orbitoarele Pene de păun ale lui Ion Ţuculescu.

„Ca sunet, vocea este elementul cel mai sensibil al materiei perceptibile », scrie Mircea Muthu în aceeaşi Alchimie a mileniului, citându-l pe Barthes, „corpul (...) este matricea ei. Estetica a înaintat cu paşi mărunţi, dar necesari pentru circumscrierea vocii ca forţă arhetipală (...). ...vocea primordială există, se prelungeşte sub formă de intarsiuri în reprezentarea artistică şi nu numai. Urmele acesteia sunt mai mult sau mai puţin vizibile, oricum deductibile printr-un efort anamnetic (...)”, afirmă Mircea Muthu. Astfel, apare „forte-păunul-natură ţipătoare”, sunetul, vocea, ţipătul ca personaj liric: „Dar – brusc! – erupse/ ţipătul păunilor... Al celui din Crimeea/ şi al acestuia din Euxin; stridente/ ţipetele puternice, cam sinistre; sigur că ţipetele mieunate ale păunilor răzbat/ barem până la mijlocul mării/ ciocnindu-se acolo ca/ o curată nedumerire/ peste jocul delfinilor; ţipă mieunat păunii Dobrogei păunii/ Crimeei; ţipătul păunilor e benefic pentru a ocroti lumea/ pentru a o descânta cu mieunat păsăresc-pisicesc/ şi cu podoaba penetului rotitor în bătaia lunii/ încât îţi trebuie ceva spirit de imaginaţie (şi aici/ ar putea avea o contribuţie serioasă japonezii) chiar/ şi atunci când o vezi aievea...”.    Versuri bântuite de ţipătul păunilor ca un leac amar.

Jefuindu-l pe Picasso este volumul unei duble spirale: jocul agil cu ceea ce este complicatul mecanism al limbii şi luminile acute, atent polizate, ale unor lumi aflate, după o expresie a lui Mircea Oliv, „în punctul sofianic al înnoirii”.

Corespondenţă, corespondenţe...

Primesc de la Ruse, din Bulgaria, un minunat eseu al prietenului Ognean Stamboliev, ataşat cu atâta sdragoste de literatura română, de scriitorii ei. Găzduiesc cu plăcere acest text care, sunt sigur, va interesa cititorii.

                               L.B.

RUDENIE PRIN ALEGERE

                                                     

 de Ognean STAMBOLIEV

Sunt unele persoane, care inca mai insista, ca traducerea este copilul vitreg al literaturii, ca este o arta ingrata, secundara. Multe sunt definitiile pentru traducere si traducatori. La mijlocul secolului al nouasprezecelea Balzac i-a numit “caii de posta, care se schimba de la o statie la alta”. O suta de ani dupa el, poetul, beletristul si traducatorul mexican Octavio Paz a definit traducerea ca “moneda de aur in schimbul spiritual intre popoare”. Imaginati-va ca nu ar fi existat acesti “cai” sau aceasta “moneda de aur” cat de saraci spiritual am fi fost...

Multe cuvinte de lauda au fost spuse si scrise, despre arta traducerii. Inca in secolul al saisprezecelea, marele poet francez Joachin Du Bellay a teoretizat asupra acestei arte ingrate si prost platite. Insa, traducerea are si contestatari. Italienii au un proverb: “Il traduttore e sempre un traditore” /Traducatorul intotdeauna este un tradator/, iar francezii spun, ca traducerea e ca femeia: “daca e frumoasa, e infidela, daca este fidela, nu e frumoasa...”

 Da, traducerea este un lucru dificil. Aici voi cita inca o fraza interesanta, cu care poate nu vom fi de acord, dar in care exista si o parte de adevar. Romanticul german  Friedrich Schlegel scria intr-un articol al sau, urmatoarele: „Traducerea artistica este o lupta mortala in doi. In lupta aceasta este invins sau cel, care traduce, sau acela, care este tradus!”

FRAGMENTE DE PE DRUMURILE LUMII

Din
Jurnal
de Armenia
      
de Leo Butnaru

20 octombrie 2011

Rar mi s-a întâmplat sau poate încă nu mi s-a întâmplat până acum ca, într-o singură zi, să văd şi să aflu atâtea despre o capitală de ţară, precum a fost să mi se prilejuiască ieri la Erevan. L-am zărit, elipsoidal-panoramic, din avion, apoi mi s-a deschis – cu Araratul pe dreapta! – în plină lumină a soarelui de dimineaţă, care mi s-a părut nespus de intens aici, la o mie de metri peste nivelul mării. Centrul – frumos, ctitorit recent, dar temeinic – l-am văzut la amiază înnorat, apoi într-o burniţă alpină prietenoasă, aş zice. (Ghevorg Ghilanţ îmi spuse că timpul pe aici e cam schimbăcios, „haşurat” de ploi scurte şi eu presupun că Erevanul ar fi o Londră munteană, ceea ce place colegilor mei armeni. Chiar dacă nu e chiar aşa, comparaţia putând fi amendată.) Apoi, spre chindie, cerul s-a mai limpezit, iar noi, făcând semi-turul Pieţei Republicii, am intrat în Muzeul de Istorie. A urmat turul nocturn (tot pentru întâia dată întâmplându-mi-se aşa ceva) al Erevanului, urcuşul pe înaltele sale culmi, deschiderea panoramei electro-cromatice din diverse locuri şi unghiuri. Ce prăpastie se deschide, Doamne, undeva în perimetrul columnei înălţate pentru a consemna 50 de ani de la formarea URSS! Nu, aici nu e nicio diversiune retro-politică, ci doar strângerea la lingurică produsă de cutezanţa de a încerca să te apleci puţin peste parapet, ca să vezi abisul ce se cască. Deloc prevederi speciale de siguranţă, ci doar simple tăblii cu rugămintea să nu urci pe parapet, pentru că e periculos, e… abis şi – s-a zis! Iar după cina de la cafeneaua La Bohème – o promenadă à pied (odată ce suntem între însemne şi accente franţuzeşti) pe Strada de Nord, pietonală, spre centrul cu joc de ape, lumini, culori şi bliţuri.

Vezi textul integral:
http://www.romlit.ro/jurnal_de_armenia

Din sens opus

 Leo BUTNARU                                                                             
                              
                         DE MÂNĂ CU CEL APROPIAT *

                                ...am nevoie de mâini întinse către mine.            
                 Fr. Nietzsche, „Aşa grăit-a Zarathustra”

Nr. 12, 2011

Dacă, în pofida lenei oblomoviene pe care am moştenit-o încă de la răposatul lagăr socialist, ar fi să întemeiez vreo nouă concepţie, oarecum filosofică, mă gândesc să o axez pe necesitatea profundei conştientizări a faptului că omul trebuie să ajungă cel din urmă, pentru ca, mai apoi, biblic-garantat, vechi-testamentar, să devină cel dintâi odată şi pentru totdeauna. Iar aceasta nu ar însemna decât renunţarea la un oarece scop anume; abandonarea dorinţei avide de a deveni, obligator, – învingător, anume în baza preceptului că poţi ajunge primul, numai după ce ai fost, catastrofal (şi... catastrofat), ultimul.

Aşa o fi. Şi aşa, adică, ar putea să fie. Dar, în genere, fără niciun dar, în sens de ofrandă, – pur şi simplu, trebuie să urăşti tot ceea ce vezi, de jur-împrejur, din interiorul tău, din al altora, al tuturora – vezi modul la hurtă de a se manifesta al societăţii – acesta şi este „interiorul” lumii pe care trebuie să-l urăşti. Şi să urăşti, până într-un micron, astă lume copleşită de trivialitate. Cotidiană. Nictemer. 24 din 24. De ore. Şi – de ori.  Într-o oră. 24 de ori. Lucruri şi noţiuni ce se exclud mutual, crunt, reciproc şi reci-porc.

FILOSOFIA – O ŢARĂ A TUTUROR?

Nu o dată, am fost întrebat dacă, în fapt, cosmogramele pe care le public în revista Contrafort ar fi, în mod special, o esenţializare sau poate nişte simplisime glosări pe teme de filosofie. Probabil, interlocutorii mei au fost oarecum seduşi (dar nu induşi în eroare, sper!) de rădăcina esenţă sau esenţial din care ar (fi putut) deriva alt substantiv: esenţializare, fără a-şi pune problema de ce, la o adică, noţiunea de esenţializare nu este înregistrată nici în DEX-ul editat în 1975, nici în cel apărut în 1998. În ambele volume, sunt explicate, în formulă identică, doar s.f. esenţă, şi adj. esenţial, în ediţia secundă fiind introdus şi s.f. esenţialitate.

Dar, stop! găsim, totuşi, esenţializare(a) undeva la mijloc, între 1975 şi 1998, în Dicţionarul de sinonime al limbii române, apărut în anul 1982, care înregistrează şi verbul (a) esenţializa şi adjectivul esenţializat.

Numai că şi de data aceasta cei curioşi ar avea motivul să se arate nedumeriţi, pentru că explicaţiile noţiunilor în cauză nu sunt cele pe care, în mod firesc şi... deductiv, le presupuneau dânşii, ci unele... estetizante, deoarece termenii au, respectiv, următoarele sinonimii: stilizare, a stiliza, stilizat.

Ei bine, sub aspect de stilizare doar, nu şi de esenţializare, – eu poate că aş fi putut face ceva, fie şi din motivul că nu toţi filosofii, în special cei de la Chişinău, stau prea bine cu... stilizarea frazei, să zicem. Poate că, pentru a spune, cu jumătate de gură, un „da” abia auzit, m-aş fi lăsat ispitit de-a accepta esenţializarea ca stilizare în baza unei constatări făcute de Nikolai Berdiaev în eseul „Sensul creaţiei”: „Istoricii filosofiei simt că obiectul lor se aseamănă mai mult cu istoria literaturii decât cu istoria ştiinţei, ei transformă acest obiect într-o istorie a dezvoltării spirituale a umanităţii, îl leagă de istoria generală a culturii”.

Numai că, într-o anumită măsură, trebuie să fac, totuşi, abstracţie de estetică şi literatură, pentru a nu mă preface că nu înţeleg ce aveau în vedere convorbitorii mei, când se interesau de esenţializare (pe teme de filosofie). Aşa e: dânşii ajungeau la esenţializare pornind de la esenţă („Ceea ce exprimă principalul şi stabilul din obiecte şi din fenomene” etc.) şi esenţial („Care constituie partea cea mai importantă a unei probleme... de prim ordin, fundamental, principial”). Bineînţeles, ar fi aici oarecare diferenţă între esenţializare ca... stilizare (ceva de suprafaţă, nu?) şi esenţializare drept ceea ce aveau în vedere interlocutorii, gândindu-se la (ce mai spune DEX-ul referitor la esenţă) „ceea ce poate fi cunoscut numai trecând de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzând în adâncul lor cu ajutorul gândirii”. Iată aici, din atare punct de apreciere, ar fi trebuit să recunosc că, pentru un literat, e destul de greu şi mai totdeauna peste puterile sale să esenţializeze pe baza operei lui... (transcrieţi la liberă alegere numele a zeci şi zeci de mari filosofi din istoria civilizaţiilor...). Aşadar, în ceea ce mă priveşte, în nepretenţioasele  cosmograme nu avansez atât probleme analitice, cât propun anumite sugestii de metafizică şi oarecare consideraţii eseistice, în care e prezent, cred, şi un suflu poetic al argumentaţiei.

În ceea ce priveşte, însă, filosofia propriu-zisă, ca ştiinţă, în estimările ei teoretice s-a insinuat deja destul scepticism, motiv din care, după cum observa Anton Dumitriu, în secolele de la urmă „filosofia s-a transformat cel mai adesea într-o speculaţie abstractă, posibilă oricui, fără o precizare de obiect, constând din consideraţii particulare, astfel că personajele de roman „fac filosofie” în jurul oricărui gen de probleme”. Să exemplificăm: un personaj al lui Celine din „Moartea pe credit” spune, monologând: „N-am să mă apuc eu acum să număr stelele! 1, 2, 3, 4! Nu cred că-mi este chiar totul permis! Că am dreptul să limitez! Să corectez! Să cos la loc!... Cine-mi dă acest drept? Cumva infinitul? Viaţa lucrurilor? Nu-i firesc, băiatule!... Eu mă simt bine în Univers! Îl las aşa cum l-am găsit! Nu eu am să-l rectific! Nu!... Universul e la el acasă! Eu îl înţeleg! El mă înţelege! E lângă mine, când îl chem! Dacă nu am nevoie de el, îi dau pace!... O chestiune de cosmogonie! Nu dau eu ordine!... Nici tu! Nu există ordine!”

Pornind de la ideea că, de la un timp încolo, filosofia nu se mai bazează pe vreun sistem bine articulat, închegat cap-coadă, ci ea, cândva divina filosofie, n-a ajuns decât o philosophia garrula, adică a lui „a vorbi”, reiese că şi respectivul personaj din „Moartea pe credit” filosofează în felul său şi poate că în conformitate cu esenţa latinei noţiuni garrula care înseamnă – pardon! – flecară, vorbăreaţă. Anton Dumitriu mai spune: „Disciplina (filosofia) însăşi a devenit o speculaţie interesată să poată părea originală, măcar prin interpretările ei expresive, ceea ce i-a dat dreptul lui Bertrand Russell să califice filosofia drept o ţară a nimănui. Noi am spune o ţară a tuturor, unde fiecare îşi îngăduie să spună ceva”. Pentru că el (...nimănuiul...) admite, de fapt, pe oricine în iluzoriile şi ademenitoarele tărâmuri ale philosophia garrula sau, oarecum mai sobru vorbind/ scriind (spre a ne îndepărta de relativ descalificantul adjectiv care-n traducere românească înseamnă flecară, vorbăreaţă) – îl ademeneşte pe acel oricine spre ispititoarele necuprinsuri ale filosofiei lui dico-dixi-tum-ěre care presupune şi următoarea pluralitate semantică: a zice, a zice da, a spune, a arăta, a afirma, a susţine, a asigura că este aşa, a povesti, a anunţa, a... preveni... a da cuiva nume etc. (!!) Atâtea verbe, propuneri, presupuneri, îndemnuri de a face – de ce nu? – filosofie! Filosofie care, indiscutabil, revendică un efort de viziune, ca metamorfozare şi esenţializare (!) prin moşire ideatică (de la Socrate... vorbire!), a nestinsei curiozităţi umane hălăduind la contingenţa celor două planuri, ale relativului şi eternului. Filosofia ca formă de expansiune a curiozităţii, a cunoştinţei noastre în condiţia ei de idee-gândire întrebând şi întrebându-se a infinita oară despre misterul existenţei universale, despre Timp şi Spaţiu. Fireşte, aceste interogaţii şi eventualele, mereu parţialele răspunsuri pe care le presupun nu-ţi garantează nicidecum o stare de beatitudine (de care vorbea Sf. Augustin), însă conturează ceva mai clar imaginea acelui adam elyon (om suprem) înţeleasă ca întreg şi parte a Atotîntregului.