marți, 11 martie 2014

DE ZIUA LUI LIVIU DAMIAN (13 martie 1935 – 20 iulie 1986)

                                         
                                                       F r a g m e n t e

24.VII.1986. Luni, pe la ora 9,00, la studioul „Moldova-film”, Anatol Codru mi-a dat trista veste: s-a stins taica Liviu. Zicea că ieri, la 12,00. Pe urmă aflu – la 17,45.
Leo Butnaru şi Liviu Damian.
Iulie 1976, Mihăileni/ Râşcani
Când am venit la Uniunea Scriitorilor, în cabinetul secretarului – lume angajată în organizarea funeraliilor: Vodă, Vieru, Hadârcă, Ciubaşenco, Prohin, Botezatu etc. La ora 16,00, i-au depus corpul neînsufleţit în hol. Lume de pe lume. Mare sfâşiere de inimă. Am atâtea amintiri cu Damian, însă încă nu e timpul (şi în lipsa acestuia, adică) să le aştern pe hârtie. A doua zi, două autobuze au plecat la Leadoveni-Strâmba: acolo i-a fost voia poetului să fie înmormântat. Eu rămân să fac pagina comemorativă Liviu Damian. Au scris M. I. Ciubotaru, Vangheli, Zegrea, Tărâţeanu, Stici, I. Vieru, Hadârcă. Ne rămân texte şi pentru numărul viitor de revistă: Romanciuc, M. Gh. Ciubotaru, Gheorghiţă, Uncuţă…
Svetlana, dactilografa redacţiei, intră în birou lăcrimând: „Mai sunt materiale despre Liviu Damian? Eu nu mai pot dactilografia… La fiecare alineat, mă tot iau lacrimile, nu văd literele”…
Colegii care au fost la înmormântare îmi povesteau de cei doi cocori care prinseră a se roti, ca din senin, peste groapa deschisă în aşteptarea coborârii trupului poetului, peste lumea prezentă la funeralii, peste cimitirul satului, dar şi peste satul viu…
Însă alte secvenţe de jurnal cu Damian le voi face publice când le va veni timpul. (L.B. – Jurnal).
Multe momente memorabile le găsim în însuşi scrisul lui Taica Liviu, cum era numit de colegi; Taica – o esenţializare a felului de a se manifesta, de a se potrivi cu lumea, pentru că Liviu Damian rămâne a fi unul dintre scriitorii sui generis egografi, chiar dacă elementele concrete ale destinului său, în rezultatul sintezelor artistice şi, pur şi simplu, din respect faţă de legităţile artei, ajung la generalizări care îi vizează sau, dacă le punem sub semnul implacabil al temporalului, îi viza pe cei mulţi. De o vibraţie estetică exemplară, deschisă sensibilităţii cititorului-ascultătorului (pentru că ele au şi o pulsaţie retorică „voită, dorită” de autorul care ţine să capteze aderenţa publicului căruia i se adresează) prin mesaje şi sonorităţi clare, nu o dată – răspicate, cu note dramatice apropiindu-se de grav, de tragic existenţial, acestea înfruntate sau doar suportate cu bărbăţie şi luciditate de om, de autor. – Astea le spuneam în cuvântul însoţitor al plachetei „Melcul şi steaua”, pe care i-am îngrijit-o în colecţia „Poezii de duminică” şi apărută în 1996, la Editura Uniunii Scriitorilor (din Moldova). Era o colecţie „de urgenţă”, concepută, în 1991, ca modalitate de a le oferi profesorilor, studenţilor, liceenilor mostre din creaţia celor mai importanţi poeţi români, până aveau să vină, peste un timp, ediţiile „pline”. Cele 35-40 de poeme ce alcătuiau cărţuliile respective apăreau în fantasticul (astăzi!) tiraj de 10 mii de exemplare care – din nou incredibil, astăzi! – se epuizau în timp-record.

vineri, 7 martie 2014

FEBRUARIE 1993




9.II.1993

De la Băcău, două telefoane. Sergiu Adam cu problema editării în comun – SPS şi US – a revistei „Ateneu”. Noi să asigurăm hârtia. Am fi oare în stare? Am vorbit şi cu Cimpoi. Variantă: să vină Adam şi cu Donea să tratăm aici, la faţa locului, inclusiv posibilitatea obţinerii hârtiei (mai) ieftine.
Geo Popa mă pune la curent că l-a telefonat Serafim Saka, spunându-i despre caseta cu spectacolul. Geo merge la Iaşi să ia caseta şi să-i lase lui Serafim pentru mine un pachet cu cărţi. Sunt curios ce bunătăţi îmi expediază. Îmi solicită o colaborare pentru revista Centrului Internaţional de Cultură Bacău. Să vedem ce pot oferi.

Vorbesc la telefon cu Ioanid Romanescu – era la editura „Princeps”, unde eu îl căutam pe dl Baghiu. Zice că el îmi va fi necruţătorul redactor al cărţii. Să fac posibilul de a putea să o editeze la Chişinău, unde tipografia e mai ieftină. Apoi, să am grijă de versurile pe care i le-a prezentat Holban la „LA”, etc.
La un moment dat, mă întreabă dacă mai sunt „lideri literari”. A-A-A. Au fost. Mai mult în postură de lideri conjuncturişti. Poate că vor putea să revină. Dar în nişte condiţii egale, cam necruţătoare: literatura e chestiune de valoare, originalitate şi noutate. De intelect superior. Nu mai e (şi de) ridicatul mâinii în piaţă, pentru ca să se afle de eşti sau nu scriitor mare. Literatura e mai mult intimitate şi nemulţumire discretă, dramatică, decât satisfacere de orgoliu în ropot de aplauze şi vociferări anestetice. Deci, a fi lider conjunctural şi a fi, totuşi, cineva în literatură sunt rectitudini care nu se suprapun… Nu sunt toţi în stare să se menţină la capitolul notabilitate literară, ci scapătă în registrul de contabilitate/ statistică al istoriei literaturii…

luni, 3 martie 2014

MARINETTI ÎN RUSIA


PRIMA VIZITĂ: 1914

În toamna anului 1942, Filippo Tomasso Marinetti, întemeietorul futurismului italian, dar şi european, soseşte pe Frontul de la Stalingrad pentru a inspecta Armata a 4-a a ţării sale, prinsă în conflagraţia mondială. Avea 62 de ani şi era secretarul Academiei Italiene, el, cel care, în manifestele de juneţe, înfiera această instituţie drept ceva depăşit, elitist-împăunată, neactuală: „Noi vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice soi…” (punctul 8 din „Manifestul futurismului”, 1909). După ce declară clericalismului catolic că însuşi Isus Hristos a fost un futurist, în 1929 Marinetti acceptă propunerea (duce)lui Musolini să devină membru al Academiei, chiar dacă detesta academicienii. Prin urmare, la acest punct-convingere cedase, îmbrăcând roba nemuritorilor, pe care, provizoriu, o schimbase pe uniforma militară. S-au păstrat mai multe imagini ale lui Marinetti din Rusia – citindu-şi versurile într-un vagon de tren, în izbe ţărăneşti, printre ruşii cu care discuta. Da, pe Frontul de la Stalingrad venise apologetul războiului. Să ne amintim şi alte postulate din „Manifestul futurismului”, publicat în 1909 în cotidianul francez „Le Figaro”:
„1. Noi vrem să cântăm dragostea pentru primejdie, obişnuinţa energiei şi a curajului.              2. Curajul, îndrăzneala, rebeliunea vor fi elementele esenţiale ale poeziei noastre. (…)
7. Nu există frumuseţe decât în luptă. Nicio operă fără caracter agresiv nu poate fi o capodoperă. Poezia trebuie concepută ca un asalt violent împotriva forţelor necunoscute. (…)
9. Noi vrem să glorificăm războiul – unica igienă a lumii, militarismul, patriotismul, gestul distrugător al anarhiştilor, ideile frumoase pentru care se moare…” [Peste ceva mai puţin de o lună, ziarul petersburghez „Vecer” („Seara”), din 18 martie, informa cititorul rus despre manifestul lui Marinetti publicat în Franţa.]
Sau în „Să ucidem clarul de lună” (1909): „La guerra?...Ebbene, sì: essa è la nostra unica speranza, la nostra ragione di vivere, la nostra sola volontà!...Sì, la guerra! Contro di voi, che morite troppo lentamente, e contro tutti i morti che ingombrano le nostre strade!...
Sì, i nostri nervi esigono la guerra e disprezzano la donna, poiché noi temiamo che braccia supplici s'intreccino alle nostre ginocchia, la mattina della partenza!...”
Prezenţa Primului Futurist pe fronturi pornise în 1911, când, la izbucnirea războiului  italo-turc, Marinetti pleacă în Libia pe post de corespondent de război al unui ziar francez, după care şi-a publicat reportajele în cartea „Lupta pentru Tripoli”.
Dat fiind că futuriştii glorificau militarismul naţional, ei pledează frenetic pentru intrarea Italiei în război de partea Antantei contra Austriei, pentru a obţine dominaţia deplină în arealul Mării Adriatice. Astfel că au fost deloc neimportante manifestările şi pledoariile futuriştilor care au făcut ca, în mai 1915, Italia să intre în luptă.  
Marinetti şi mai mulţi colegi întru futurism pleacă voluntari pe front, de unde unii nu se vor mai întoarce. Spre deosebire de futuriştii ruşi, cei din Italia se implicaseră activ în Primul Război Mondial, de menţionat fiind din nou că o făceau voluntar, fără ordin de chemare la arme. Colegii lor ruşi nu demonstrau nici pic de entuziasm faţă de conflagraţii, unii din ei chiar căutând diverse căi de a evita recrutarea.
Marinetti la a doua vizită în Rusia, 1942
Aşadar, anul 1942. Marinetti, academicianul, rămas în continuare apologetul eroismului metodico e quotidiano, pe Frontul de la Stalingrad. Aceasta însă era deja a doua vizită a genialului futurist în Rusia, ceea ce stimulase diverse presupuneri fanteziste cantonate, uneori, în legende deloc fondate, precum versiunea unor cercetători prost informaţi, care spuneau că, chipurile, la sfârşitul lunii noiembrie a anului 1942, sexagenarul futurist intempestiv căzuse prizonier, fiind expediat în oraşul Azbest din Ural, unde i s-au şi pierdut urmele. Alţii scriau că ar fi fost grav rănit lângă Stalingrad, murind în 1944. Nimic mai puţin adevărat, ceea ce se va dovedi în finalul prezentei naraţiuni eseistice.  
Până acolo însă, să pornim metodic, cronologic, revenind la prima vizită a lui Filippo Tomasso Marinetti în Rusia, ce avusese loc în ianuarie 1914, despre care presa vremii, dar şi memoriile unor actanţi ruşi au lăsat mărturii demne de toată atenţia şi pe potriva ingeniozităţii debordante a întemeietorului futurismului european.

Ziarul "Nov'" oglindeşte vizita lui Marinetti, 1914
În câteva fraze de intermezzo-prolog ar fi de menţionat că, chiar de la apariţia futurismului în Italia, jurnaliştii ruşi nu scăpau din vedere nici declaraţiile de întemeiere a acestei mişcări reînnoitoare, nici pe autorul ei. Trecuse mai puţin de o lună de când Marinetti îşi publicase manifestul în „Le Figaro” (20 februarie 1909), când unele ziare din Sankt-Petersburg relatează despre acest eveniment. Revista „Apollon”, apărută pe lume în acelaşi an cu futurismul, îl are printre corespondenţii de peste hotare pe poetul Paulo Buzzi, confrate de acţiune artistică al lui Marinetti. În 1912, revistele „Soiuz molodioji” („Uniunea tineretului”) şi „Maski” („Măşti”) prezintă în traducere unele din manifestele futuriştilor de pe Peninsula Apenină. În legătură cu viitoarea vizită a lui Marinetti în Rusia, poetul şi teoreticianul Vadim Şerşenevici publică în ediţie aparte unele din cele mai importante manifeste ale futurismului italian, cu un an înainte, tot el, lansându-şi cartea „Futurismul fără mască”, subintitulată „Introducţie compilativă”. În ajunul vizitei Primului Futurist în Rusia, la Sankt-Petersburg apare volumul lui Ghenrih Tasteven „Futurismul. (Calea spre un nou simbolism)”, în care sunt inserate de asemenea principalele manifeste marinettiste. Mai puţin „politicos” era titlul cărţii lui Aleksandr Zakrajevski, „Cavalerii demenţei (Futuriştii)”, editată la Kiev.
Aşadar, în ianuarie 1914, Filippto Tomasso Marinetti soseşte în Rusia, de aici încolo evenimentul amplificându-se şi având o rezonanţă socio-culturală incredibilă. De cum italianul  coboară pe peronul gării Aleksandrovskaia din Moscova, o parte a presei exultă: „Chiar de la prima privire el predispune la simpatie. O faţă energică, vie, extrem de frumoasă. Ochii săi negri şi adânci privesc ironic şi vioi interlocutorul. Marinetti este plin de foc, arde tot; e vâlvătaie. Mişcări impulsive, iuţi. În timp ce Tasteven îl salută, el se întoarce mereu dintr-o parte în alta, priveşte publicul, soarbe feţele celor din preajmă (…)
– Sunt bucuros să vin în Rusia… Despre Rusia aveam o părere deformată cu desăvârşire. Credeam că o să ajung într-o ţară a zăpezilor, însă acum văd că aceasta e un vulcan acoperit de un strat subţire de cenuşă, gata-gata să erupă…”

vineri, 28 februarie 2014

PAGINI DE CÂNDVA



28.I.1993

Zadarnic ne măgulim că am putea avea vreun raport (de dăinuire) cu eternitatea. Pentru om, ca eu singular, veşnicia este în genere exclusă. Eu-l e de cea mai infimă durată. Noi-ul, ca neam, ca popor, e mai aproape de o atemporalitate, adică de un provizorat de foarte, foarte (fie) lungă durată. Însă această atemporalitate nicidecum nu e o „suprapunere” cu Eternitatea; (totuşi) provizoratul ei, oricât de extins, nu înseamnă prezenţă infinită. Infinitul temporal nu există nici  chiar pentru un neam, un popor; nici chiar pentru umanitate. Şi noi-ul ca popor, şi noi-ul şi toţi, toţi ceilalţi, ca umanitate, ca civilizaţie terestră nu este de-a pururi. Poate fi de o prezenţă atemporală, dar nu de o durată absolută. Iar de eu-l meu, al tău, al lui, luat aparte, ce să mai vorbim?!… Eu-l este efemerida duratei cosmice. Şi nici nu poate fi altceva, când – numaidecât – dispar neamuri, popoare, civilizaţii, planete pe care a fost prohibită viaţa…

duminică, 23 februarie 2014

PORTRETE


       În această dimineaţă, primesc de la colega Irina Nechit următorul mesaj: „Aş vrea să te rog să participi la un sondaj pe care îl pregătesc pentru ziarul «Jurnal de Chişinău». Te rog să răspunzi la o singură întrebare: Cum depăşeşti stresul din ziua de 8 martie?”

         Până să mă dumiresc în vederea unui posibil răspuns, prezint aici o galerie de portrete ale soţiei Zenovia, realizate de remarcabili artişti plastici. Primele două, în ulei, de Eleonora Romanescu; cel în acuarelă şi cele în creion color – de Elena Bontea; cel în peniţă – de Glebus Sainciuc. Implicit, ar fi şi acesta un început de răspuns…











vineri, 21 februarie 2014

DE ACUM DOUĂ DECENII



18.I.1993

V. Spinei propune ca următoarele „Caiete de cultură” să le dedicăm lui Constantin Brâncuşi. Voi scrie argumentul. Îl vreau ca pe o parabolă, ca pe o metaforă – datele concrete vor fi inserate în alte texte. Nu ştiu dacă e cazul să recitesc monografia lui Giganey Geist despre marele sculptor. În principiu, cunosc destule repere (sugestive) pentru a încropi cele 2-3 pagini ale argumentului. Rămâne să găsesc formula şi formularea miezoasă, suculentă a frazelor. Cred că voi reuşi.
Oricum, fie şi pe sărite, voi răsfoi lucrarea lui Geist. Aseară, am consultat „Dicţionarul de artă modernă” al lui Constantin Prut (fireşte, la capitolul care mă interesează). Întâmplător, găsesc unele materiale şi în revista „Crinul satelor”, reînfiinţată în Stolojani-Gorj de societatea cultural-ştiinţifică „Jaleşul” şi pe care fondatorii au avut amabilitatea să mi-o expedieze, solicitând şi colaborarea autorilor basarabeni. Deci, referitor la autorul „Coloanei fără sfârşit”, aici sunt inserate articolele: „Ecroşeul – model de colaborare între profesorul D. Gerota şi studentul C. Brâncuşi” (grup de autori) şi eseul lui Al. Davidescu „Constantin Brâncuşi”; de asemenea, o scrisoare din 17 mai 1904, pe care  tânărul Brâncuşi i-o expediază preşedintelui Societăţii Studiului Mediului din Bucureşti cu rugămintea să i se achiziţioneze un „écroché” cu chipul lui Antinous (Hermes).

M. B. pleacă la ţară ca să-şi aducă bătrânul tată la oraş. Când să iasă din sat, un grup de enoriaşi opresc maşina şi prind a scotoci prin bagaje, recuperând câteva cărţi bisericeşti. „Măcar pe astea să nu ne le furi, ca pe icoanele cu care te-au prins la vama de la Leuşeni”, zic sătenii mustrător către hrăpăreţul fiu de duhovnic… (Cazul de la Leuşeni a fost aplanat chiar cu concursul procurorului general, în el fiind implicat şi Tocuşor, care târguia cu baloturi de hârtie. Nu mai ştiu ce s-a făcut cu acele icoane – confiscate, returnate „stăpânului”?...)

duminică, 16 februarie 2014

PLUS...



10.I.1993
           
Alte reacţii la premiul pentru poezie al revistei „Luceafărul”. Aşadar, unii au reţinut faptul că televiziunea bucureşteană nu a specificat faptul că Leo Butnaru e din Basarabia. Alţii, din contră, se întrebă de ce „Actualităţile” nu au specificat că sunt basarabean. În concepţia lor, oare ce ar fi însemnat o atare concretizare – sporire a prestigiului sau diminuarea lui? Pe unii îi prind la al doilea gând. Ăştia sunt ipocriţii…
Aflând ce-a aflat, A. zice că eu voi fi primul scriitor… milionar. Asta e: din rea intenţie, poţi da de înţeles, colegule, că la Bucureşti se acordă premii în valoare de un milion şi ceva de lei… Ce să-ţi fac? Nu e pentru prima oară când te surprind cu aluzii bifurcare desprinse de pe limbă de şarpe… 
Alţii au şi presupus-evaluat suma premiului între… 100 şi 200 de mii de lei. Mici legende de precupeţe…

Am transcris de pe bandă  interviul cu Cezar Baltag. Interesant şi bun de a-mi înfrumuseţa această zi de duminică oarecum adumbrită de ciondăneli inutile, chiar prosteşti, şi din partea mea… Când dracul(a!) mă voi învăţa minte, întru a mă stăpâni şi a evita provocările stupide?!