9.II.1993
De la
Băcău , două telefoane. Sergiu Adam cu problema editării în
comun – SPS şi US – a revistei „Ateneu”. Noi să asigurăm hârtia. Am fi oare în
stare? Am vorbit şi cu Cimpoi. Variantă: să vină Adam şi cu Donea să tratăm
aici, la faţa locului, inclusiv posibilitatea obţinerii hârtiei (mai) ieftine.
Geo Popa mă pune la curent că l-a telefonat
Serafim Saka, spunându-i despre caseta cu spectacolul. Geo merge la Iaşi să ia caseta şi să-i
lase lui Serafim pentru mine un pachet cu cărţi. Sunt curios ce bunătăţi îmi
expediază. Îmi solicită o colaborare pentru revista Centrului Internaţional de
Cultură Bacău. Să vedem ce pot oferi.
Vorbesc la telefon cu Ioanid Romanescu – era la
editura „Princeps”, unde eu îl căutam pe dl Baghiu. Zice că el îmi va fi
necruţătorul redactor al cărţii. Să fac posibilul de a putea să o editeze la Chişinău , unde tipografia
e mai ieftină. Apoi, să am grijă de versurile pe care i le-a prezentat Holban
la „LA”, etc.
La un moment dat, mă întreabă dacă mai sunt
„lideri literari”. A-A-A. Au fost. Mai mult în postură de lideri
conjuncturişti. Poate că vor putea să revină. Dar în nişte condiţii egale, cam
necruţătoare: literatura e chestiune de valoare, originalitate şi noutate. De
intelect superior. Nu mai e (şi de) ridicatul mâinii în piaţă, pentru ca să se
afle de eşti sau nu scriitor mare. Literatura e mai mult intimitate şi
nemulţumire discretă, dramatică, decât satisfacere de orgoliu în ropot de
aplauze şi vociferări anestetice. Deci, a fi lider conjunctural şi a fi,
totuşi, cineva în literatură sunt rectitudini care nu se suprapun… Nu sunt toţi
în stare să se menţină la capitolul notabilitate
literară, ci scapătă în registrul de contabilitate/
statistică al istoriei literaturii…
Citesc pe alese (p. început, mă opresc la nume de
autori cunoscuţi mie, direct şi din lecturi) din „Prima verba” (III, 1977–1979)
a lui Laurenţiu Ulici, amintindu-mi că, în ianuarie, La Bucureşti , l-am întrebat
dacă, în procesul muncii sale, foloseşte notele, fişierul. Laurenţiu răspunse:
„Niciodată. Totdeauna m-am bizuit pe memorie. Puteam memoriza, ca printr-o
metodă fotografică, pagini întregi… Ce-i drept, deja memoria cam prinde a mi se
subţia… Probabil, de aici încolo o să recurg şi la fişe”. Trebuie să mai
amintesc că memoria sa e şi a unui foarte bun şahist.
Două nume care pun probleme de rostire corectă (de
obicei, cei mai mulţi le spun altfel): Duiliu
(Zamfirescu) şi (Radu) Săplăcan. Apoi
un nume neobişnuit, dar care nu pune probleme de corectitudine fenetică: Grid
Modorcea. Primul, în amintita carte a lui Ulici este ortografiat: Duiuliu. Aşa ar fi mai uşor de
memorizat: Du+Iuliu (Cezar, Maniu etc.)
Dar de ce nu ne-ar plăcea şi varianta incorectă, dar atât de poetică: Dui+Uliu?
Un uliu ascuns într-un prenume!
Aşadar, pe cine cunosc personal (sau: şi personal)
din „Prima verba” a luin Ulici? Virgil Mihaiu, Ştefan Agopian, Mircea Nedelciu,
Al. Dobrescu, Nic. Fruntelată (fugitiv, foarte), Mircea Goga, Dumitru Pricop,
Ion Roşu, C. D. Zeletin, Apostol Gurău, Grid Modorcea, Traian Olteanu, Teodor
Parapiru, Ioan Adam, Petru Creţia… Diferiţi ca vârstă, dar, în principiu, la
vremea debuturilor (1977-1979) fiindu-mi colegi de generaţie: eu am editat
prima carte în 1976.
Şi-aici, afirmaţia hazlie a lui Cimpoi, la B-ca din Huşi, că eu aş face
parte din factura talentatei generaţii a Anei Blandiana, Nic. Stănescu etc. de
unde sau – de ce a luat-o şi pe asta? M-ar fi onorat, dar… suntem pe alte
paliere cronologice. I-am zis după întâlnirea cu publicul: „Dle Cimpoi, să mai
fi avut un pahar-două la purtător, mă duceaţi şi mă plasaţi în generaţia lui
Fănuş Neagu”. Mihai doar râde binevoitor, nu are un răspuns.
15.II.1993
„LA” şi-a sfinţit sediul. Prezenţi – un preot nu
prea Cicerone, Păduraru, locţiitorul la Mitropolia Basarabiei
Un alt adagiu memorabil: după câteva pahare de
cabernet excelent, Dinu Mihail se adresează cu subtext: „Dle Crăciun, a câta oară
descoperiţi Basarabia?” Mircea Blajinu îi aminteşte lui Druc că, la sud,
găgăuzii îşi fac din nou de cap şi dacă Mircea şi-a păstrat uniforma aia
militară de pomină, poate e necesar să se posteze iar în fruntea ciomăgarilor…
Mda, dur la Druc …
Se discută mult şi necruţător despre cel „ales de
popor”. Moşanu ne spune că, pe când veniseră luptătorii de la Coşniţa , cerându-i respectivului
demisia, acesta, cu faţa „consternată şi îndobitocită”, bătea cu pumnul în
masă, ameninţând că el îl cheamă pe… Lebed, să le arate acesta cum să se
răzvrătească ei, să-i facă praf… Apoi, ziarul „Komsomolskaia pravda” publică
nişte obliciri grave la adresa feciorului său, implicat în nişte afaceri
valutare, hoţomăneşti, internaţionale, în parteneriat cu alţi fecioraşi de acelaşi „rang”– al lui Şulşkevici,
belorusul, şi Akaev, kîrgîzul… Uite, dom’le, cum se (re)găsesc, în cârdăşie,
fără pic de ruşine!...Afacerişti ordinari…
M-am întreţinut într-o discuţie de durată cu G..
Ca totdeauna, îi întoarce spatele consoartei, pretextând că este ocupat, că vine mai pe urmă, pentru ca,
de fapt, să nu se apropie de ea seara întreagă… Ah, ce ură îndelungată şi
incurabilă…
La un moment dat, Busuioc îi spune lui Vieru că
s-a cam grăbit, binecuvântându-l în „LA” pe Lucinschi şi dându-i nişte sfaturi.
Eu zic: „Păi, să nu zică pe urmă Lucinschi că Gr. V. nu i-a spus, nu l-a
prevenit…”
Lectură la zi – „Pitoresc şi melancolie” de Andrei
Pleşu, pe care, la 22.10.92, lăsase acest autograf: „Lui Leo Butnaru,
pitorescul şi melancolia lui Andrei Pleşu”.
16.II.1993
Ieri seară, am mers la ateliere, să-i dau lui A.
Burac câteva poeme pentru o antologie ce are a apărea în SUA şi un grupaj
pentru „Columna”, unde e angajat. La ateliere – Polul Nord. De câteva zile le-a
fost sistată căldura, plasticienii având o restanţă de plată de peste 5
milioane. Mai vârstnicii, G. Sainciuc, V. Cojocaru dau vina pe cei mai tineri,
din conducerea UAP, care, cică, au acaparat posturi, însă fără a face faţă
obligaţiunilor. Dar de unde ar lua ei, mă rog, milioanele pentru încălzire? Dacă
maeştrii, notorietăţile cele pline de regalii se simt în stare să schimbe situaţia
în bine, de ce n-o fac, fără a pretinde şi preşedinţie UAP, şi secretărie etc.?
La o adică, votul a fost liber, nu?
Aşa, ca din senin, mă invită dl Vasile Cojocaru
să-i vizitez atelierul. Îmi expune câteva lucrări (în special, mi-a plăcut o
floare a soarelui – natură moartă – lucrată într-o tonalitate adumbrită până la
întunecat, ca de coacere sau ca de procedeu căutat intenţionat),
plângându-mi-se că, de frig, nu se usucă vopseaua pe pânză, că a intrat în
rândul celor care anul acesta vor avea expoziţii personale etc.
Iar ca poantă generalizatoare ar veni cea din
următoarea anecdotă.
Telefonează cineva.
– Alo!
– Alo!
– Bună ziua!
– Bună ziua! Cum trăieşti?
– Mersi, bine.
– Vai, mă iertaţi, se vede că
am greşit numărul! (Pune receptorul.)
19.II.1993
Din generozitatea lui Geo Popa şi prin bunăvoinţa
lui Serafim Saka, via Bacău-Iaşi-Chişinău, ajunge la mine un lot de cărţi de la
editura „Humanitas”, aproape toate sau chiar toate de valoare: Noica – „Eseuri
de duminică”, Radu Preda – „Jurnal cu Petre Ţuţea”, Eliade – „Alchimia
asiatică”, Liiceanu – „Cearta cu filozofia”, Eliade – „Pataňjali şi Yoga”,
Alain Finkielkraut – „Înfrângerea gândirii”, „Convrobiri cu La Monde ”
(întrebări pentru sfârşit de mileniu), Glucksmann – „Prostia”… Dă, Doamne, timp
şi neoboseala vederii! Azi-mâine termin „Pitoresc şi melancolie” de Pleşu, dar
am câte ceva din „eseurile de duminică”.
Am făcut şi un alt lucru bun, necesar, scoţând din
„paragina” primei variante două eseuri din „Şlefuitorul de lentile”, scrise
încă în august 1991 – cel cu raportul scriitor
– rege şi „Manuscrisele”. În total, o dactilogramă de 56 de pagini. Caut
timp, dar mai ales dispoziţia propice pentru a le citi după maşină. Dar şi mai
important e să „desţelenesc” din manuscris alte două eseuri – cel despre inspiraţie
şi, altul, – despre deprinderea meseriei de literat. Cu ele, volumul
„Şlefuitorul de lentile” ar fi aproape de contur final.
Cea mai scurtă elegie, şi unica pe care am
studiat-o la universitate, în genere prima elegie pe care am cunoscut-o, probabil,
în viaţa mea abia trecută de nubilitate: Sic
transit gloria mundi… Eu aş pune acest monostih-elegie la deschiderea
tuturor antologiilor de pure elegii… Cu toate că noi, cei fără griji
sfâşietoare, nedându-ne seama că aveam a face de fapt cu o elegie, ba chiar cu
una-matrice, model, în studenţie transformam dictonul în parodie, traducând
prin: „Aşa trece Gligore munţii”…
Dar, repet: aici e, de-a valma, mama şi tatăl
elegiilor, elegia sui generis într-un singur vers: Sic transit gloria mundi…
22.II.1993
A. Strâmbeanu îmi povesteşte: „După ce a fost ales
Snegur preşedinte, stăteam la el în apartament şi beam votcă. Aşa, cu paharele
în mână, ne-am apropiat de geam, auzind cum, în piaţă, mulţimea scanda: «Mircea
Snegur şi poporul!» Atunci eu i-am spus – ţi-o jur că chiar aşa i-am spus:
«Mircea Ionovici, auzi cum te aclamă şi te susţine poporul? Doamne fereşte să faci un pas greşit, tot
ăştia au să strige în loc de: «M. S. şi poporul!» – «Mircea Snegur trădătorul!»
El, şeful, aburit de votcă, mi-a răspuns cu o solemnitate tâmpă: «Andrei, eu
ştiu, dar poporul niciodată nu va avea motiv să strige aşa ceva». Şi iată, acum
două duminici, nu i-au înconjurat reşedinţa, scandând: «Mircea Snegur
trădătorul!»? Şi să vezi, au să-l dea jos”…
Apoi Strâmbeanu, care era prezent la înscăunări şi
descăunări, inclusiv la cele ale lui Eremei, îmi spune că, la vreo două ore
după cea a fost înscăunat ca speacker Lucinschi, îl telefonează pe acesta şi, cică,
discută ei cam timp de-o oră. Strâmbeanu îi dă sfaturi, să bage de seamă să n-o
păţească precum Snegur. Să fie patriot, pentru că i s-a acordat ultima şansă să
rămână în istorie. De bine să rămână. Însă numai dacă va demonstra că e un bun
român… „Ştii ce mi-a spus Lucinschi? Că el o să le demonstreze gălăgioşilor că
e un bun român. Chiar are două mătuşi la Sibiu şi va pleca să se întâlnească cu ele, să se
dea reportajul la TVM ”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu