DE LA EXPRESIONISM LA CONSTRUCTIVISM

MONA LISA

Eu eram cel care trimiteam telegrame din opt cuvinte:

„Paris. Luvru. Mona Lisa. Sunt îndrăgostit de tine”.

Lingându-mi în spectru de curcubeu buzele

pe cornişa genelor obrajilor ei de atlaz

scoasei din ramă doar

unul trupul de morsă.

Cu mare grijă, ca pocnitura între degete,

el e tăinuit în coşul inimii

sub fundul dublu.

CARNEA DE VITĂ A BUZELOR

1

Se despletiră genele, ca un stejar.

Prin laguna pieptului tău

Alunecă gondola buzelor mele

Stăvilite de zăgazul cuvintelor.

Neascultătoare cuvinte: pe buze făceau tumbe

Ca nişte căţei orbi.

Precum Novalis, încasez lovituri

Cu vergelele cuvintelor.

2

Cu pantofiorii buzelor lipăit-am

Pe duşumeaua pieptului dumitale.

Dragostea o voi scoate ca pe un dinte,

Inima o voi spoi.

Buzele pocneau precum castanietele,

Gura dumitale-nchisă strâns

Ardea ca un primus.

Cu baioneta genelor înţeapă, mai înţeapă.

Iar în minte – cuvinte de cine ştie unde: „...spirit, mus...”

ON NE SE BAIGNE JAMAIS DEUX FOIS DANS LE MÊME FLEUVE…

16.XII.1994

Dar de ce să vorbim noi de ţâfnoşii de duzină, când umbrele uriaşilor ne luminează memoria?! Ca să revin la periplul nostru de acum trei săptămâni, păi, dragă fost student, ar fi jenant să nu-ţi aminteşti că la Efes, pe unde te-a dus şansa, a locuit şi celebrul Heraclit; că tocmai aici, între pruncia sa, începând cu anul 540 î. e. n., şi senectutea sa, încheiată în 480 î. e. n, a rostit el, numai că în greaca veche: „On ne se baigne jamais deux fois dans le même fleuve”, unul din  adagiile culese din fragmentara sa doctrină (s-au pierdut multe din cele scrise de Heraclit) destul de ermetică, în care se pune accentul pe  conflictul ireductibil dintre Fiinţă şi devenire ca irezistibil lanţ de transformări. Pentru că tot el a zis – nu? – că totul curge, totul se transformă. 

17.XII.

În comuna Cârligele, la vreo 14 kilometri de Focşani. Căminul cultural. Drumul Hoţilor, Hotelul Butoaielor. Taraf de ţigani bine organizaţi, cu respect pentru ceea ce fac prin vocaţie.

27.XII.

Acum trei zile, luni, au fost decernate premiile Uniunii Scriitorilor, unul din ele revenindu-i volumului „Spunerea de sine”. Alţi colegi întru 200 de lei (valoarea premiului!): Serafim Saka, Em. Galaicu-Păun, Dum. Crudu (acesta pentru debut). 

Carnavalul de la emisiunea cu personalităţile anului 1994, în care am fost implicaţi şi noi, câţiva scriitori, sâmbăta trecută, la polar-boreal în neîncălzitul restaurant „La izvor”. Veselie mare la masa la care stăteau Mihai Cimpoi, Aurel Scobioală, Arcadie Suceveanu şi Nelli Raţuc. Mai trist la masa noastră, cu Vasile Vasilache, Mihai Bădicheanu şi Valentina Brâncoveanu. La un moment dat, a intervenit o pană de filmare şi noi, ca nenorocoşii, trebuie să ne prezentăm şi a doua zi la polul nord de la Bariera Sculeni, să ne producem în showul anului care a fost şi a celui care vine… Tristeţi şi primitivism de suburbie chişinăuiană…

CU GENUNCHII PE ZARURI şi SURDINA IMNULUI

Leo Butnaru. Cu genunchii pe zaruri (poeme). Buc., „Tracus Arte”, 2014, 488 p.

Pe 19 noiembrie curent, cartea a fost lansată la „Gaudeamus”, avându-i de prezentatori competenţi şi generoşi pe Ion Bogdan Lefter, Mircea V. Ciobanu, Ştefan Hostiuc.

*

Tatiana Veciorka (Tolstaia), Surdina imnului (poeme). Traducere Leo Butnaru. Ed. „Charmides”, 2014, 140 p.

Tatiana Veciorka (Tolstaia; 1892 – 1965) a făcut parte din „Sindicatul futuriştilor” ruşi, colegi fiindu-i I. Terentev, I. Zdanevici, Iu. Marr, A. Ciacikov. Semnează frecvent în publicaţiile literare periodice din Rusia şi Transcaucazia. Dacă primele volume de versuri, „Tandreţe neajutorată” (sub formă de manuscris) şi „Magnolii” (ambele apărute la Tbilisi în 1918), îi sunt marcate de influenţa Annei Ahmatova, în cea de-a treia carte, „Ispita afişelor” (Baku, 1920), este evidentă orientarea spre futurism. Volumul tradus în limba română e o antologie reprezentativă.

POEME DIN

Şah

Bruma răstigneşte fluturii pe geam.

Lumea e mai simplă, retuşată-n brun.

Vântu-i starea pură de nitam-nisam.

Vinul nu-i cuminte, însă e mai bun.

Frunzele pe drum – pomelnic cu amici,

Rude de prin sate ori de prin oraş,

Scriitori ce-au fost până mai ieri pe-aici

Şi păreau uitaţi de-a Styxului luntraş.

Ce concluzii oare s-ar mai potrivi

Pe etern tipar de viaţă şi de moarte?

Nu-i răspuns pentru „A fi sau a nu fi?”…

Disperarea noastră –  bucuria lor

Este o rocadă de făclii în noapte

Când şahist e chiar Supremul Jucător.

Dincolo de suprafaţă

Mai întâi – schimbarea la faţă

apoi a Domnului privire fierbinte

trece dincolo de suprafaţă

întâmplându-se şi

schimbarea la minte.

Abia-abia

Printre nori

abia-abia

chipul lui Dumnezeu se arăta

şi zicea:

„Ghici ghicitoarea mea”.

Dar ştii,

sigur că ştii, Doamne, – chiar asta o facem

de când lumea…

Cămaşa

Când mi se păruse că mă cam părăseşte norocul

am mers pe la celebre firme – Versace

Cardin Boss New Man Lacoste

Zara Escada etcetera

pentru ca pe toate uşile lor să văd acelaşi aviz:

„Nu recondiţionăm cămăşi în care v-aţi născut!”

Probabil

acestea nu mai sunt la modă…

AZI, LANSAREA LA USM A VOLUMULUI LUI RĂZVAN VONCU "O ISTORIE LITERARĂ A VINULUI ÎN ROMÂNIA"

Acum doi ani, când, de la o distanţă de câţiva kilometri, priveam peste hotarul (politic) al Armenia spre Muntele Ararat din Turcia (armenii îl consideră Muntele-Tată al neamului lor), sigur că îmi aminteam de ce citisem în Vechiul Testament: că în a şaptea lună de plutire pe apele Potopului, Arca lui Noe „s-a aşezat” pe Muntele Ararat şi înţeleptul, dar şi curajosul ei năier a început să crească fel de fel de plante, printre care şi viţa de vie, după care, din roadele acesteia, a făcut vin „care a fost atât de bun, încât s-a îmbătat” (Noe).

Iar în studiul său amplu sa „O istorie a vinului în România”, care va fi lansată azi, la ora 15, 00, la Uniunea Scriitorilor din Moldova, Răzvan Voncu porneşte de la „vinul sacru”, al împărtăşaniei, trecând prin spaţii vinicole, istorie a oenologiei, prin birourile şi cărţile multor scriitori români, pentru a trage concluzia că: „vârstele vinului coincid cu cele ale culturii şi civilizaţiei româneşti, deci şi cu cele ale literaturii”.

Aşadar, astăzi, la 15, 00, va avea loc lansarea cărţii. Sunt invitaţi toţi interesaţii, doritorii, iubitorii de vinuri alese, de literatură tare, foarte bună.

ÎNTRU COMUNIUNE

11.XII.1994

Iar ca cei care avem o anumită atribuţie la purtarea întru adevăr şi frumos a logosului, putem găsi semnificaţii prelungitoare de emoţii şi în cele ce spune spre sfârşitul Epistolei către Efeseni Apostolul Pavel (6-19): „Rugaţi-vă şi pentru mine, ca să mi se dea mie cuvânt, când voi deschide gura mea, să fac cunoscută cu îndrăzneală taina”…

Evident, în acel periplu, am fost mereu însoţiţi de pescăruşii a trei mări – Neagră, Marmara şi Egee. De data aceasta ei, pescăruşii, mi s-au părut mai… cuviincioşi, mai puţin obraznici, de cât i-am cunoscut altădată. Uneori însă, săgetau totuşi spre platourile cu resturi de mâncare, pe care cineva dintr-ai noştri le lăsau pe punte, până vin ospătarii să le adune. Deci, nici de data acesta pescăruşii nu m-au putut abate de la un gând mai vechi, deloc de duioşie, deloc de bucurie… Precum de-atâtea alte ori, şi de data aceasta am fost derutat de necurmata agitaţie a lor, de flămânzenia lor în amestec cu frica, de crizele lor nervoase, de blestemul lor tânguit şi nostalgia lor nealinată… Ce e cu destinele astea sperioase, mereu în alertă?

Drept răspuns, zadarnic am încercat să-mi reamintesc vreo legendă, vreo parabolă despre pescăruşi, despre albatroşi. Dar de „Albatrosul” lui Baudelaire îmi aminteam, precum şi de cel al lui Nicolae Labiş.

13.XII.

Odată ce recitesc, după mai bine de 20 de ani, „Caietele” lui Camus, să mai şi extrag ceva din ele, de altfel şi unele detalii pe care le subliniasem încă atunci, când, având vreo 20 şi ceva de ani,  nu părea să pricep prea mare lucru în subtilităţile unui angajament literar de perspectivă nestrămutată. La p. 66: „Simt nevoia să simt propria mea persoană în măsura în care ea este sentiment a ceea ce mă depăşeşte. Simt nevoia să scriu din când în când unele lucruri care parţial îmi scapă, dar care tocmai dovedesc tot ce este mai puternic decât mine în mine însumi”.

În clipa aceasta, în Cecenia mor oameni tineri, frumoşi, inimoşi, viguroşi. Dezmăţata asta de Rusie, târfa asta ekaterino-imperialistă a tăbărât peste muntenii Caucazului, la Groznîi e groaznic. Ce blestem pe capul popoarelor deşelata asta de curvă boreală, care îşi avortează viitorul în războaie!

ANTOLOGIE VELIMIR HLEBNIKOV

La Editura „Alfa”, Iaşi, e în curs de apariţia ampla antologie de poeme „Legea scrânciobului”  a protagonistului avangradei ruse Velimir Hlebnikov (1895 – 1922) în taducerea subsemnatului. Volumul va avea 440 de pagini.

Fragment din prefaţă

Poet vizionar, Hlebnikov se considera în stare să prevadă mersul istoriei, elaborând chiar şi o lege a generaţiilor. Spera ca, prin sinteze informaţionale, să apropie metodele ştiinţei de cele ale artei, spre a se ajunge la o neomitologie şi o supralimbă a omenirii (libere). Chiar dacă partea de utopie nu rămâne decât utopie, în toate calculele lui Hlebnikov impresionează, să zicem, o coincidenţă extraordinară: în anul 1912, poetul se întreba dacă „nu e cazul să aşteptăm, în 1917, căderea statului?” Reia ipoteza peste doi ani, publicând un registru cu datele prăbuşirii marilor imperii. În dreptul anului 1917, în loc de numele vreunui stat concret, menţiona doar: „Oarecare”. Ba mai mult, îi expediază lui A. Narîşkin, ministru în guvernul rus, această Schiţă asupra prezicerii viitorului în care, prin acea cădere din 1917, era vizată, bineînţeles, Rusia. (Într-o notiţă autobiografică renunţă la enigmaticul „oarecare”, precizând că a publicat şi placheta Magistrul şi discipolul – „dialog în care este determinat anul căderii Rusiei, 1917”. În acelaşi conext, să ne amintim că în romanul „Demonii”, 1871-1872, parcă şi Feodor Mihailovici Dostoievski ar fi anticipa, printr-o suită de aluzii şi simboluri, dezastrul Rusiei de după 1917.) În poemul Moscova, tu cine eşti? metropola rusă este numită „mondială complotistă” (să reţinem: textul datează din 1921, adică de după revoluţia din octombrie, când deja bolşevicii îşi dădeau pe faţă adevăratele intenţii!), în el întrevăzându-se, parcă, şi sângeroasa vânătoare stalinistă de vrăjitoare („duşmani ai poporului”): „Oare nu li se va cere/ Ştiinţelor de a-şi răstigni/ Pe tăiş de brici bărbaţii/ Înţelepţi, ce vor apune/ Peste cărţile bătrâne/ Cu elevii la un loc?” Peste un an, scrie: „Mâna o ridic spre a vă preveni/ Că vă pasc primejdii”. Aceste şi alte descoperiri sau doar excepţionale intuiţii, îi fac pe unii exeigeţi să-l situeze pe Velimir Hlebnikov în preajma remarcabililor filosofi sau, uneori, chiar să-l compare cu ei. Dar, spre o mai adecvată cumpănire şi stabilire de criterii, se cere a preciza că, în ansamblul ei, opera hlebnikoviană nu e, totuşi, una strict filosofică (sub aspectul exigenţei profesionale), însă ea se remarcă nu doar ca un fenomen unical al culturii ruse, ci şi al celei universale, nu de puţine ori fiind sincronă cu ideile filosofice ale începutului de secol XX, iar alte idei, ce aveau să domine finalul aceluiaşi veac, anticipându-le. Un exemplu edificator ni-l oferă poemul Ladomir (titlul e un neologism, în sensul de ordine mondială; am putea accepta chiar această noimă, pornind de la sinonimile... româneşti ale rusescului lad = mod, cale, metodă, modalitate, sistem, manieră, sens, spirit etc. care, prin deducţie generalizatoare, ne pot duce cu gândul la atât de untilizata astăzi  sintagmă  ordine mondială). Prin concepţia  ladomir-ului şi a celei de „mîslezema” (de la: mîsl’ = gând, idee; deci, în româneşte, ar fi: ideozemă, noţiune ce defineşte o unitate semantico-izomorfă afină cu ceea ce se înţelege,  astăzi, prin noosferă), în anii ’20 ai secolului trecut Hlebnikov întreprindea  tentativa de analiză a elitelor intelectuale, asemeni Societăţii preşedinţilor globului pământesc din proclamaţia cu acelaşi titlu. El  considera că astfel de organizaţii  acumulează cunoştinţe de un caracter novator, nevalorificate încă de  tradiţiile culturale ale entropiei mondiale şi care i-ar permite omenirii să facă un salt spre  cunoaşterea superioară, concluzionând că, într-un viitor nu prea îndepărtat, graţie accelerării ritmului existenţei şi creşterii extraordinare a cantităţii de  informaţii, ştiinţa propriu-zisă va deveni un privilegiu al elitelor intelectuale, care vor dispune exclusiv de cele mai sigure surse de elaborare, canale de transmitere şi mijloace de păstrare a informaţiei. Prin urmare, atare concepţii se înscriu în contextul noosferei şi pot fi tratate drept corespondenţe ale principiilor ce stau la baza noologiei contemporane. Cu toate că în alternanţa binelui sau răului, alias – superiorului sau josnicului, poetul vedea o lege a scrânciobului, conform căreia „stăpânirea pământului i-i menită ba omului, ba rinocerului”. Această idee-vers din 1912 e una din cele care avea să traseze un vector negativ-emblematic, să zic aşa, în perspectivele socio-politice mondiale. Oarecum, rinocerul lui Hlebnikov avea să-i anticipeze pe cei – ceva mai... jucăuşi! – ai lui Salvador Dalí care, în Jurnalul unui geniu, în 1953 visa să toarne un film într-o scenă a căruia, prin geamul unei case din piaţa romană Tavi, în bazinul fântânii arteziene sar şase rinoceri. Într-adevăr, de la un moment încolo, lumea prea începuse a fi bântuită de ideile ameninţătorilor rinoceri, expresia simbolico-ideologică sui generis având a o plăsmui magistral Eugen Ionescu în celebra lui piesă din 1959. (În poemul Menajeria, prima variantă a căruia datează din 1909, „în ochii săi alb-roşietici rinocerul poartă nestinsa furie a ţarului detronat, mai fiind şi unicul animal care nu-şi ascunde dispreţul faţă de oameni, de altfel ca şi pentru răscoala robilor. În el se tîinuieşte un nou Ivan cel Groaznic”. Ce... esenţializare, parcă, a unuia din posibilele mesaje implicite ale Rinocerilor  dramaturgului  româno-francez!)

Printre tezele şi ipotezele lui Velimir Hlebnikov este şi cea care lansează nobilul deziderat de-a ajunge să avem „o lume ca un poem”. E un postulat în lumina căruia versul nu mai e tratat doar ca fenomen pur estetic, el devenind element imanent, constituent al lumii. Atare particularităţi şi tendinţe îi asigură o perpetuă actualitate creaţiei lui Hlebnikov pe care contemporanii săi îl supranumiseră „minune care a ajuns până în zilele noastre”. I se mai spunea întemeietor al „unui întreg sistem periodic al cuvintelor” şi „Lobacevski al limbajului”, probabil şi din considerentul că în spiritul acestui autor al uneia dintre primele geometrii non-euclidiene şi-a elaborat tezele despre „filologia imaginară”, cuvântul autotelic şi verbocreaţie, ceea ce l-a situat – consideră anumiţi exegeţi – printre savanţii de renume mondial, ca W. Von Humboldt, A. Potebnea sau F. de Saussure.

Este protagonistul introducerii verslibrismului în poezia rusă, lucru înţeles şi apreciat la justă valoare de reputatul teoretician Iuri Tînianov care scria că deja a fost depăşită „epoca în care metrul, măsura sau rima, «muzicalitatea» ca înfrumuseţare puteau constitui o noutate; din contra (şi în aceasta constă semnificaţia esenţială a creaţiei lui Hlebnikov), noi am devenit foarte sensibili la muzica semnificaţiilor în vers, la acea ordine şi structură în care cuvintele sunt transfigurate”.

Astfel, în tripla-i ipostază de literat-savant-filosof, Velimir Hlebnikov, cel care avea ca ideal albina, tautologic numită (şi) muncitoare, este considerat, pe bună dreptate, un adevărat fenomen al modernismului rus şi – de ce nu? – un clasic al avangardismului artistic universal. Pentru că, dincolo de determinările etno-naţionale, localiste ale budetleanismului, viziunea sa, în sens de concepţie, şi chiar viziunile, în sens de percepţie a unor imagini tainice, care i se relevau în mod aproape providenţial, au un accentuat caracter novator în care, nu fără temei şi exemplificări demne de atenţie, anumiţi exegeţi întrevăd (şi... între-aud!) o protorezonanţă socioculturală a postmodernismului în filosofia şi arta finalului de secol trecut (XX).

  

Leo Butnaru                                          

(Îmi zic că lumea)

Din desagă

Pe duşumea se-mprăştie boarfele. Îmi zic

Că lumea nu-i decât

Un zâmbet strâmb,

Cald încă pe

Buzele spânzuratului.

                    

1908