vineri, 14 noiembrie 2014

ÎNTRU COMUNIUNE



11.XII.1994

Iar ca cei care avem o anumită atribuţie la purtarea întru adevăr şi frumos a logosului, putem găsi semnificaţii prelungitoare de emoţii şi în cele ce spune spre sfârşitul Epistolei către Efeseni Apostolul Pavel (6-19): „Rugaţi-vă şi pentru mine, ca să mi se dea mie cuvânt, când voi deschide gura mea, să fac cunoscută cu îndrăzneală taina”…

Evident, în acel periplu, am fost mereu însoţiţi de pescăruşii a trei mări – Neagră, Marmara şi Egee. De data aceasta ei, pescăruşii, mi s-au părut mai… cuviincioşi, mai puţin obraznici, de cât i-am cunoscut altădată. Uneori însă, săgetau totuşi spre platourile cu resturi de mâncare, pe care cineva dintr-ai noştri le lăsau pe punte, până vin ospătarii să le adune. Deci, nici de data acesta pescăruşii nu m-au putut abate de la un gând mai vechi, deloc de duioşie, deloc de bucurie… Precum de-atâtea alte ori, şi de data aceasta am fost derutat de necurmata agitaţie a lor, de flămânzenia lor în amestec cu frica, de crizele lor nervoase, de blestemul lor tânguit şi nostalgia lor nealinată… Ce e cu destinele astea sperioase, mereu în alertă?
Drept răspuns, zadarnic am încercat să-mi reamintesc vreo legendă, vreo parabolă despre pescăruşi, despre albatroşi. Dar de „Albatrosul” lui Baudelaire îmi aminteam, precum şi de cel al lui Nicolae Labiş.

13.XII.

Odată ce recitesc, după mai bine de 20 de ani, „Caietele” lui Camus, să mai şi extrag ceva din ele, de altfel şi unele detalii pe care le subliniasem încă atunci, când, având vreo 20 şi ceva de ani,  nu părea să pricep prea mare lucru în subtilităţile unui angajament literar de perspectivă nestrămutată. La p. 66: „Simt nevoia să simt propria mea persoană în măsura în care ea este sentiment a ceea ce mă depăşeşte. Simt nevoia să scriu din când în când unele lucruri care parţial îmi scapă, dar care tocmai dovedesc tot ce este mai puternic decât mine în mine însumi”.

În clipa aceasta, în Cecenia mor oameni tineri, frumoşi, inimoşi, viguroşi. Dezmăţata asta de Rusie, târfa asta ekaterino-imperialistă a tăbărât peste muntenii Caucazului, la Groznîi e groaznic. Ce blestem pe capul popoarelor deşelata asta de curvă boreală, care îşi avortează viitorul în războaie!


Cam ceea ce mă întrebau ei: Cu cine? Cu cine, odată ce opoziţia a ajuns atât de jos şi de lamentabilă, la fel de afaceristă şi mincinoasă ca şi tâlharii de comunişti, reveniţi în cuibarele lor de pidosnică politică? De lovit şi în unii, şi în ceilalţi. Dar cu cine rămâi în centru? Cu alţi inşi care, la rândul lor, se vor diviza în stânga şi în dreapta perfide? Însă problema rămâne. Iar ceea ce m-a făcut să scriu aceste rânduri este un singur rând citit la Camus, un rând important: „Intelectualul în faţa adeziunii.”

Dacă ar fi să mai invoc un detaliu frecvent observat în timpul călătoriei pe la ruinele străvechi – prezenţa pisicilor, ca şi cum ale nimănui, însă îngrijite şi întreţinute relativ îndestulător de ce se mai găseşte prin genţile şi buzunarele turiştilor. Pe Acropole, cele 4-5 rubedenii de-al tigrului, pisici adică, păreau să fie şi ele exponate, aranjate dincolo de funia îngrăditoare de spaţii, spre care vizitatorilor le este interzis accesul. Nae Prelipceanu o invită pe una dintre feline la joc, însă pisica îi dădu cu lăbuţa peste degetele sale de scriitor, după care, suficientă sieşi, se retrage sub o lespede ionică, unde mai stăteau la umbră câteva surate de-ale ei.
De pe Acropole, când românaşii de noi ne-am divizat în grupuleţe, răspândindu-ne în jos, spre Aeropag, Agora romană şi Muzeul Naţional, am cutreierat un timp împreună cu Nae Prelipceanu şi Denisa Comănescu, o altă perioadă – cu Petre Stoica şi Laurenţiu Ulici care, mai apoi, s-au repliat spre hotel. În schimb, la Muzeul Naţional ne-am întâlnit cu Octavian Paler, venise şi Victor Ivanovici, alţii, cu care am şi stat la o bere.

Prezenţa noastră printre şi emoţiile noastre în faţa efigiilor antichităţii ar putea fi comentat şi cu ceea ce scrie Camus în „Caiete”: „Cultură: strigătul oamenilor în faţa propriului lor destin”. Noi eram o tensionată şi adâncă muţenie… strigătoare!
Alte posibile, foarte fragmentate şi foarte întâmplător găsite, comentarii camusiene la periplul meu elen: „… vântul printre ruine sau moartea în soare”; „câtă stăruitoare şi tristă frumuseţe” (în special la Delfi).
Chiar dacă nu mai sunt destul de tânăr, oare acolo, în văluririle meridionale ale Greciei, nu avusesem şi eu senzaţia că „aderi mai uşor la un peisaj decât la un om”? Probabil, nu întocmai. Fiindcă mă simţeam oarecum mai aproape de, mai solidar cu cei cu care am cutreierat ceea ce am cutreierat.

Dacă nu am găsit nicicând important să fac muncă de sinoptician, ca să notez starea vremii, nu ştiu de ce găsesc niţel util (pentru… viitorimea care, sigur, va progresa!) să spun cam cât timp face o scrisoare între Suedia şi Chişinău: expediată pe 27.XI., cu ştampila Chişinău – 3.XII, deci 12 zile. Nu e chiar atât de mult, dacă iei în considerare faptul că încă nu avem o legătură avia directă cu fiordurile, cu fiorii şi runele scandinave.
(Apropo: descrierile stărilor vremii mi se păreau fireşti şi oarecât interesante în Jurnalul de la Arbore al lui Moş Toader Hrib.)

O-ho-ho! Iubite domnule Albert Camus, ce adevăruri pentru totdeauna spuneai în august 1937: „Ori de câte ori aud un discurs politic sau îi citesc pe cei care ne conduc mă cutremur la gândul că de ani de zile nu aud nimic în care să vibreze un sunet omenesc. Veşnic aceleaşi cuvinte spunând aceleaşi minciuni. Şi faptul că oamenii le acceptă, că mânia poporului n-a sfărâmat încă fantoşele, îmi dovedeşte că oamenii nu acordă nicio importanţă conducerii lor, şi că se joacă, da, se joacă într-adevăr cu o întreagă parte din viaţa lor şi din interesele aşa-zis vitale”.

Printre ruinele Pergamului cineva întreabă şi tot el răspunde – cam câţi ani ţine, ca să fie lizibilă, cerneala şi câţi – pasta pixului. Pasta avea, pare-se, prioritate, durând cam la 80 de ani, pe când cerneala – doar vreo 50. Cine ştie… Ruinele scrisului, în caligrafii bizare, în manuscrise fragile…

A! la Atena – foarte multe pisici şi motociclete. Motociclete – legiuni, nu alta, parcate oriunde.
Momente în care comportamentul unei pisici te-ar face să crezi că patrupeda aceasta nu este deloc lipsită de  vocaţia fericirii.

14.XII.

Cinismul ruşilor se hotărniceşte cu demenţa, cu sălbăticia. Blindate, aviaţie etc. împotriva unui pumn de ceceni peste măsură de viteji. Precum de foarte multe ori, opinia publică mondială, în persoanele şefilor de state, este laşă, perfidă şi amorală. Tace. Lasă jandarmul în destrăbălarea sa milităroasă, imperialistă. Însă viitorul în Cecenia va fi cel răzbunător al mâniei de astăzi. Ruşii iar şi iar îşi omoară flăcăii… Muierile lor, comme d'abitude, vor fi utilizate de toţi ceilalţi… Ce stupizenie şi cu ruşii ăştia…

Recitesc Epistolele Apostolului Pavel, pentru a mă dumeri că nu e pusă multă originalitate sau inventivitate în formula lui Noica „dimpreună-a-fi”, deoarece, în traducere românească, în Sfânta Scriptură deloc de puţine ori se întâlnesc noţiuni compuse ca: împreunălucrător, împreunăslujitor etc. Vede-se, apreciindu-ne pe noi, umilii păcătuind prin scris, exegeţii nu prea studiază cărţile vechi, găsindu-ne calităţi acolo, unde alţii au fost primii, lăsători de pilduiri.

Pe corabia „Renaşterea lumii”, aveam cabina numărul 16 pe nivelul „Venus”. Apoi am trecut cu Andrei pe puntea „Grande salone”. Mai erau nivelele: Dyonisos şi Nereus, despre această zeitate cunoscând, atunci, pe mare… aproape nimic. Acum, după consultarea unor texte, ştiu că e vorba de un zeu marin pre-olimpian, tatăl Nereidelor, adică – a 50 de fete!! Înţelept, proteic, bonom, bătrân venerabil, purtător de sceptru şi trident, pe care Hesiod l-a numit „sincer şi făţiş”. Protector al corăbierilor, de la „panoul său de comandă”. Aflat în locuinţa sa, care nu era decât o grotă din adâncul-adânc al Mării Egee.

(Aici se încheie prezentul Caiet, început, adică, pe 26 martie 1993 şi închis după ceva mai bine de 20 de luni, pe 14 decembrie 1994.)

14.XII.

Luat din stoc şi pus pe masă acest Caiet (nou) care cine poate şti câte zile şi în câte luni şi ani va suporta înţepăturile peniţei chinezeşti (stiloul) şi alunecarea rotitoare a bilei ce dozează şi lasă conturul de pastă din pix. Să fie într-un ceas bun care, în acest moment, e matinalul 8,14.

Nu pare lipsită completamente de temei presupunerea că Nichita Stănescu ar fi putut să se arate extrem de atent la unele inflexiuni stilistice şi la unele sugestii pe cât ale formei/ formelor, pe atât ale ideilor ce umplu aceste cavităţi, de genul următoarelor extrase evanghelice din Întâia Epistolă a Sf. Apostol Pavel către Corinteni (12-15, 16, 17): „Dacă piciorul ar zice: Fiindcă nu sunt mână nu sunt din trup, – pentru aceasta nu este ea din trup?
Şi urechea dacă ar zice: Fiindcă nu sunt ochi, nu fac parte din trup, – pentru aceasta nu este ea din trup?
Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Şi dacă ar fi tot auz, unde ar fi mirosul?”
În modalităţile stilistice ce ţin de inversii şi rocade imprevizibile de noţiuni, Stănescu pare a fi şi ucenicul Sfântului Apostol.

16.XII.

Mâine, la 8,00, pornim spre Focşani, unde se vor ţine Saloanele Dragosloveni. Încă acum o lună, pe când mă pregăteam să plec la Atena, Traian Olteanu mă întrebase dacă venim. Nu, am zis atunci, coincide… Şi iată că îmi telefonează Mitică Pricop, invitându-mă la respectivele manifestări.  „Dar n-au avut deja loc?”, mă interesez cam mirat. „Nu”, aud, după care aflu că ce presupuneam: s-au cam ambiţionat băieţii, tandemul Olteanu – Muscalu, pe de o parte, Pricop – Panait – Fotea, pe de altă parte. Primii că – o să vedeţi voi, fără noi nu veţi izbuti; ceilalţi – ba o să vă arătăm noi că ne descurcăm şi fără voi! Mă rog, ambiţii d’ale noastre şi d’ale carnavalului. Însă am înţeles că vor participa cu toţii, ceea ce ar fi foarte bine, că doar nu avem noi ce împărţi…

Posibil ca inspectoratul pentru cultură (Pricop zice că ar putea deveni şef acolo) să-mi achiziţioneze mai multe exemplare din „Spunerea de sine” pentru bibliotecile din judeţ. Am fost pe la departamentul controlului vamal, de unde am luat o ţidulă de liberă trecere la Leuşeni. M-a ajutat Cornel Staicov, iar şef la relaţii e un domn Fusu, rudă cu părintele Ţepordei. Hioară lipsea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu