11.XII.1994
Iar ca cei care avem o
anumită atribuţie la purtarea întru adevăr şi frumos a logosului, putem găsi
semnificaţii prelungitoare de emoţii şi în cele ce spune spre sfârşitul Epistolei către Efeseni Apostolul Pavel
(6-19): „Rugaţi-vă şi pentru mine, ca să mi se dea mie cuvânt, când voi
deschide gura mea, să fac cunoscută cu îndrăzneală taina”…
Evident, în acel periplu,
am fost mereu însoţiţi de pescăruşii a trei mări – Neagră, Marmara şi Egee. De
data aceasta ei, pescăruşii, mi s-au părut mai… cuviincioşi, mai puţin
obraznici, de cât i-am cunoscut altădată. Uneori însă, săgetau totuşi spre
platourile cu resturi de mâncare, pe care cineva dintr-ai noştri le lăsau pe
punte, până vin ospătarii să le adune. Deci, nici de data acesta pescăruşii nu
m-au putut abate de la un gând mai vechi, deloc de duioşie, deloc de bucurie…
Precum de-atâtea alte ori, şi de data aceasta am fost derutat de necurmata
agitaţie a lor, de flămânzenia lor în amestec cu frica, de crizele lor
nervoase, de blestemul lor tânguit şi nostalgia lor nealinată… Ce e cu
destinele astea sperioase, mereu în alertă?
Drept răspuns, zadarnic am
încercat să-mi reamintesc vreo legendă, vreo parabolă despre pescăruşi, despre
albatroşi. Dar de „Albatrosul” lui Baudelaire îmi aminteam, precum şi de cel al
lui Nicolae Labiş.
13.XII.
Odată ce recitesc, după mai
bine de 20 de ani, „Caietele” lui Camus, să mai şi extrag ceva din ele, de
altfel şi unele detalii pe care le subliniasem încă atunci, când, având vreo 20
şi ceva de ani, nu părea să pricep prea
mare lucru în subtilităţile unui angajament literar de perspectivă
nestrămutată. La p. 66: „Simt nevoia să simt propria mea persoană în măsura în
care ea este sentiment a ceea ce mă depăşeşte. Simt nevoia să scriu din când în
când unele lucruri care parţial îmi scapă, dar care tocmai dovedesc tot ce este
mai puternic decât mine în mine însumi”.
În clipa aceasta, în
Cecenia mor oameni tineri, frumoşi, inimoşi, viguroşi. Dezmăţata asta de Rusie,
târfa asta ekaterino-imperialistă a tăbărât peste muntenii Caucazului, la Groznîi e groaznic. Ce
blestem pe capul popoarelor deşelata asta de curvă boreală, care îşi avortează
viitorul în războaie!
Cam ceea ce mă întrebau ei:
Cu cine? Cu cine, odată ce opoziţia a ajuns atât de jos şi de lamentabilă, la
fel de afaceristă şi mincinoasă ca şi tâlharii de comunişti, reveniţi în
cuibarele lor de pidosnică politică? De lovit şi în unii, şi în ceilalţi. Dar
cu cine rămâi în centru? Cu alţi inşi care, la rândul lor, se vor diviza în
stânga şi în dreapta perfide? Însă problema rămâne. Iar ceea ce m-a făcut să
scriu aceste rânduri este un singur rând citit la Camus , un rând important:
„Intelectualul în faţa adeziunii.”
Dacă ar fi să mai invoc un
detaliu frecvent observat în timpul călătoriei pe la ruinele străvechi –
prezenţa pisicilor, ca şi cum ale nimănui, însă îngrijite şi întreţinute
relativ îndestulător de ce se mai găseşte prin genţile şi buzunarele
turiştilor. Pe Acropole, cele 4-5 rubedenii de-al tigrului, pisici adică,
păreau să fie şi ele exponate, aranjate dincolo de funia îngrăditoare de
spaţii, spre care vizitatorilor le este interzis accesul. Nae Prelipceanu o
invită pe una dintre feline la joc, însă pisica îi dădu cu lăbuţa peste
degetele sale de scriitor, după care, suficientă sieşi, se retrage sub o
lespede ionică, unde mai stăteau la umbră câteva surate de-ale ei.
De pe Acropole, când
românaşii de noi ne-am divizat în grupuleţe, răspândindu-ne în jos, spre
Aeropag, Agora romană şi Muzeul Naţional, am cutreierat un timp împreună cu Nae
Prelipceanu şi Denisa Comănescu, o altă perioadă – cu Petre Stoica şi Laurenţiu
Ulici care, mai apoi, s-au repliat spre hotel. În schimb, la Muzeul Naţional
Prezenţa noastră printre şi
emoţiile noastre în faţa efigiilor antichităţii ar putea fi comentat şi cu ceea
ce scrie Camus în „Caiete”: „Cultură: strigătul oamenilor în faţa propriului
lor destin”. Noi eram o tensionată şi adâncă muţenie… strigătoare!
Alte posibile, foarte
fragmentate şi foarte întâmplător găsite, comentarii camusiene la periplul meu
elen: „… vântul printre ruine sau moartea în soare”; „câtă stăruitoare şi
tristă frumuseţe” (în special la
Delfi ).
Chiar dacă nu mai sunt
destul de tânăr, oare acolo, în văluririle meridionale ale Greciei, nu avusesem
şi eu senzaţia că „aderi mai uşor la un peisaj decât la un om”? Probabil, nu
întocmai. Fiindcă mă simţeam oarecum mai aproape de, mai solidar cu cei cu care
am cutreierat ceea ce am cutreierat.
Dacă nu am găsit nicicând
important să fac muncă de sinoptician, ca să notez starea vremii, nu ştiu de ce
găsesc niţel util (pentru… viitorimea care, sigur, va progresa!) să spun cam
cât timp face o scrisoare între Suedia şi Chişinău: expediată pe 27.XI., cu
ştampila Chişinău – 3.XII, deci 12 zile. Nu e chiar atât de mult, dacă iei în
considerare faptul că încă nu avem o legătură avia directă cu fiordurile, cu
fiorii şi runele scandinave.
(Apropo: descrierile
stărilor vremii mi se păreau fireşti şi oarecât interesante în Jurnalul de la Arbore al lui Moş
Toader Hrib.)
O-ho-ho! Iubite domnule
Albert Camus, ce adevăruri pentru totdeauna spuneai în august 1937: „Ori de
câte ori aud un discurs politic sau îi citesc pe cei care ne conduc mă cutremur
la gândul că de ani de zile nu aud nimic în care să vibreze un sunet omenesc.
Veşnic aceleaşi cuvinte spunând aceleaşi minciuni. Şi faptul că oamenii le
acceptă, că mânia poporului n-a sfărâmat încă fantoşele, îmi dovedeşte că
oamenii nu acordă nicio importanţă conducerii lor, şi că se joacă, da, se joacă
într-adevăr cu o întreagă parte din viaţa lor şi din interesele aşa-zis
vitale”.
Printre ruinele Pergamului
cineva întreabă şi tot el răspunde – cam câţi ani ţine, ca să fie lizibilă,
cerneala şi câţi – pasta pixului. Pasta avea, pare-se, prioritate, durând cam
la 80 de ani, pe când cerneala – doar vreo 50. Cine ştie… Ruinele scrisului, în
caligrafii bizare, în manuscrise fragile…
A! la Atena – foarte multe pisici
şi motociclete. Motociclete – legiuni, nu alta, parcate oriunde.
Momente în care
comportamentul unei pisici te-ar face să crezi că patrupeda aceasta nu este
deloc lipsită de vocaţia fericirii.
14.XII.
Cinismul ruşilor se
hotărniceşte cu demenţa, cu sălbăticia. Blindate, aviaţie etc. împotriva unui
pumn de ceceni peste măsură de viteji. Precum de foarte multe ori, opinia
publică mondială, în persoanele şefilor de state, este laşă, perfidă şi
amorală. Tace. Lasă jandarmul în destrăbălarea sa milităroasă, imperialistă.
Însă viitorul în Cecenia va fi cel răzbunător al mâniei de astăzi. Ruşii iar şi
iar îşi omoară flăcăii… Muierile lor, comme d'abitude, vor fi utilizate de toţi ceilalţi… Ce
stupizenie şi cu ruşii ăştia…
Recitesc Epistolele Apostolului Pavel, pentru a
mă dumeri că nu e pusă multă originalitate sau inventivitate în formula lui
Noica „dimpreună-a-fi”, deoarece, în traducere românească, în Sfânta Scriptură
deloc de puţine ori se întâlnesc noţiuni compuse ca: împreunălucrător,
împreunăslujitor etc. Vede-se, apreciindu-ne pe noi, umilii păcătuind prin
scris, exegeţii nu prea studiază cărţile vechi, găsindu-ne calităţi acolo, unde
alţii au fost primii, lăsători de pilduiri.
Pe corabia „Renaşterea lumii”,
aveam cabina numărul 16 pe nivelul „Venus”. Apoi am trecut cu Andrei pe puntea
„Grande salone”. Mai erau nivelele: Dyonisos şi Nereus, despre această zeitate
cunoscând, atunci, pe mare… aproape nimic. Acum, după consultarea unor texte,
ştiu că e vorba de un zeu marin pre-olimpian, tatăl Nereidelor, adică – a 50 de
fete!! Înţelept, proteic, bonom, bătrân venerabil, purtător de sceptru şi
trident, pe care Hesiod l-a numit „sincer şi făţiş”. Protector al corăbierilor,
de la „panoul său de comandă”. Aflat în locuinţa sa, care nu era decât o grotă
din adâncul-adânc al Mării Egee.
(Aici se încheie prezentul Caiet, început, adică, pe 26 martie 1993
şi închis după ceva mai bine de 20 de luni, pe 14 decembrie 1994.)
14.XII.
Luat din stoc şi pus pe
masă acest Caiet (nou) care cine
poate şti câte zile şi în câte luni şi ani va suporta înţepăturile peniţei
chinezeşti (stiloul) şi alunecarea rotitoare a bilei ce dozează şi lasă
conturul de pastă din pix. Să fie într-un ceas bun care, în acest moment, e
matinalul 8,14.
Nu pare lipsită
completamente de temei presupunerea că Nichita Stănescu ar fi putut să se arate
extrem de atent la unele inflexiuni stilistice şi la unele sugestii pe cât ale
formei/ formelor, pe atât ale ideilor ce umplu aceste cavităţi, de genul
următoarelor extrase evanghelice din Întâia
Epistolă a Sf. Apostol Pavel către Corinteni (12-15, 16, 17): „Dacă
piciorul ar zice: Fiindcă nu sunt mână nu sunt din trup, – pentru aceasta nu
este ea din trup?
Şi urechea dacă ar zice:
Fiindcă nu sunt ochi, nu fac parte din trup, – pentru aceasta nu este ea din
trup?
Dacă tot trupul ar fi ochi,
unde ar fi auzul? Şi dacă ar fi tot auz, unde ar fi mirosul?”
În modalităţile stilistice
ce ţin de inversii şi rocade imprevizibile de noţiuni, Stănescu pare a fi şi ucenicul
Sfântului Apostol.
16.XII.
Mâine, la 8,00, pornim spre
Focşani, unde se vor ţine Saloanele Dragosloveni. Încă acum o lună, pe când mă
pregăteam să plec la Atena ,
Traian Olteanu mă întrebase dacă venim. Nu, am zis atunci, coincide… Şi iată că
îmi telefonează Mitică Pricop, invitându-mă la respectivele manifestări. „Dar n-au avut deja loc?”, mă interesez cam
mirat. „Nu”, aud, după care aflu că ce presupuneam: s-au cam ambiţionat
băieţii, tandemul Olteanu – Muscalu, pe de o parte, Pricop – Panait – Fotea, pe
de altă parte. Primii că – o să vedeţi voi, fără noi nu veţi izbuti; ceilalţi –
ba o să vă arătăm noi că ne descurcăm şi fără voi! Mă rog, ambiţii d’ale
noastre şi d’ale carnavalului. Însă am înţeles că vor participa cu toţii, ceea
ce ar fi foarte bine, că doar nu avem noi ce împărţi…
Posibil ca inspectoratul
pentru cultură (Pricop zice că ar putea deveni şef acolo) să-mi achiziţioneze
mai multe exemplare din „Spunerea de sine” pentru bibliotecile din judeţ. Am
fost pe la departamentul controlului vamal, de unde am luat o ţidulă de liberă
trecere la Leuşeni. M-a
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu