Fragment din prefaţă
Poet vizionar, Hlebnikov se
considera în stare să prevadă mersul istoriei, elaborând chiar şi o lege a
generaţiilor. Spera ca, prin sinteze informaţionale, să apropie metodele
ştiinţei de cele ale artei, spre a se ajunge la o neomitologie şi o supralimbă
a omenirii (libere). Chiar dacă partea de utopie nu rămâne decât utopie, în
toate calculele lui Hlebnikov impresionează, să zicem, o coincidenţă
extraordinară: în anul 1912, poetul se întreba dacă „nu e cazul să aşteptăm, în
1917, căderea statului?” Reia ipoteza peste doi ani, publicând un registru cu
datele prăbuşirii marilor imperii. În dreptul anului 1917, în loc de numele
vreunui stat concret, menţiona doar: „Oarecare”. Ba mai mult, îi expediază lui
A. Narîşkin, ministru în guvernul rus, această Schiţă asupra prezicerii
viitorului în care, prin acea cădere din 1917, era vizată, bineînţeles,
Rusia. (Într-o notiţă autobiografică renunţă la enigmaticul „oarecare”,
precizând că a publicat şi placheta Magistrul şi discipolul – „dialog în
care este determinat anul căderii Rusiei, 1917” . În acelaşi conext, să ne amintim că în
romanul „Demonii”, 1871-1872, parcă şi Feodor Mihailovici Dostoievski ar fi
anticipa, printr-o suită de aluzii şi simboluri, dezastrul Rusiei de după
1917.) În poemul Moscova, tu cine eşti? metropola rusă este numită
„mondială complotistă” (să reţinem: textul datează din 1921, adică de după
revoluţia din octombrie, când deja bolşevicii îşi dădeau pe faţă adevăratele
intenţii!), în el întrevăzându-se, parcă, şi sângeroasa vânătoare stalinistă de
vrăjitoare („duşmani ai poporului”): „Oare nu li se va cere/ Ştiinţelor de a-şi
răstigni/ Pe tăiş de brici bărbaţii/ Înţelepţi, ce vor apune/ Peste cărţile
bătrâne/ Cu elevii la un loc?” Peste un an, scrie: „Mâna o ridic spre a vă
preveni/ Că vă pasc primejdii”. Aceste şi alte descoperiri sau doar
excepţionale intuiţii, îi fac pe unii exeigeţi să-l situeze pe Velimir
Hlebnikov în preajma remarcabililor filosofi sau, uneori, chiar să-l compare cu
ei. Dar, spre o mai adecvată cumpănire şi stabilire de criterii, se cere a
preciza că, în ansamblul ei, opera hlebnikoviană nu e, totuşi, una strict
filosofică (sub aspectul exigenţei profesionale), însă ea se remarcă nu doar ca
un fenomen unical al culturii ruse, ci şi al celei universale, nu de puţine ori
fiind sincronă cu ideile filosofice ale începutului de secol XX, iar alte idei,
ce aveau să domine finalul aceluiaşi veac, anticipându-le. Un exemplu
edificator ni-l oferă poemul Ladomir (titlul e un neologism, în sensul
de ordine mondială; am putea accepta chiar această noimă, pornind de la
sinonimile... româneşti ale rusescului lad = mod, cale, metodă,
modalitate, sistem, manieră, sens, spirit etc. care, prin deducţie
generalizatoare, ne pot duce cu gândul la atât de untilizata astăzi sintagmă ordine mondială). Prin concepţia ladomir-ului şi a celei de „mîslezema”
(de la: mîsl’ = gând, idee; deci, în româneşte, ar fi: ideozemă,
noţiune ce defineşte o unitate semantico-izomorfă afină cu ceea ce se
înţelege, astăzi, prin noosferă),
în anii ’20 ai secolului trecut Hlebnikov întreprindea tentativa de analiză a elitelor intelectuale,
asemeni Societăţii preşedinţilor globului pământesc din proclamaţia cu
acelaşi titlu. El considera că astfel de
organizaţii acumulează cunoştinţe de un
caracter novator, nevalorificate încă de
tradiţiile culturale ale entropiei mondiale şi care i-ar permite
omenirii să facă un salt spre
cunoaşterea superioară, concluzionând că, într-un viitor nu prea
îndepărtat, graţie accelerării ritmului existenţei şi creşterii extraordinare a
cantităţii de informaţii, ştiinţa
propriu-zisă va deveni un privilegiu al elitelor intelectuale, care vor dispune
exclusiv de cele mai sigure surse de elaborare, canale de transmitere şi
mijloace de păstrare a informaţiei. Prin urmare, atare concepţii se înscriu în
contextul noosferei şi pot fi tratate drept corespondenţe ale principiilor ce
stau la baza noologiei contemporane. Cu toate că în alternanţa binelui sau
răului, alias – superiorului sau josnicului, poetul vedea o lege a
scrânciobului, conform căreia „stăpânirea pământului i-i menită ba omului,
ba rinocerului”. Această idee-vers din 1912 e una din cele care avea să traseze
un vector negativ-emblematic, să zic aşa, în perspectivele
socio-politice mondiale. Oarecum, rinocerul lui Hlebnikov avea să-i
anticipeze pe cei – ceva mai... jucăuşi! – ai lui Salvador Dalí care, în Jurnalul
unui geniu, în 1953 visa să toarne un film într-o scenă a căruia, prin
geamul unei case din piaţa romană Tavi, în bazinul fântânii arteziene sar şase
rinoceri. Într-adevăr, de la un moment încolo, lumea prea începuse a fi
bântuită de ideile ameninţătorilor rinoceri, expresia simbolico-ideologică sui generis având a o plăsmui magistral
Eugen Ionescu în celebra lui piesă din 1959. (În poemul Menajeria, prima
variantă a căruia datează din 1909, „în ochii săi alb-roşietici rinocerul
poartă nestinsa furie a ţarului detronat, mai fiind şi unicul animal care nu-şi
ascunde dispreţul faţă de oameni, de altfel ca şi pentru răscoala robilor. În
el se tîinuieşte un nou Ivan cel Groaznic”. Ce... esenţializare, parcă, a unuia
din posibilele mesaje implicite ale Rinocerilor dramaturgului
româno-francez!)
Printre tezele şi ipotezele lui Velimir Hlebnikov este
şi cea care lansează nobilul deziderat de-a ajunge să avem „o lume ca un poem”.
E un postulat în lumina căruia versul nu mai e tratat doar ca fenomen pur
estetic, el devenind element imanent, constituent al lumii. Atare
particularităţi şi tendinţe îi asigură o perpetuă actualitate creaţiei lui
Hlebnikov pe care contemporanii săi îl supranumiseră „minune care a ajuns până
în zilele noastre”. I se mai spunea întemeietor al „unui întreg sistem periodic
al cuvintelor” şi „Lobacevski al limbajului”, probabil şi din considerentul că
în spiritul acestui autor al uneia dintre primele geometrii non-euclidiene şi-a
elaborat tezele despre „filologia imaginară”, cuvântul autotelic şi
verbocreaţie, ceea ce l-a situat – consideră anumiţi exegeţi – printre savanţii
de renume mondial, ca W. Von Humboldt, A. Potebnea sau F. de Saussure.
Este protagonistul introducerii verslibrismului în
poezia rusă, lucru înţeles şi apreciat la justă valoare de reputatul
teoretician Iuri Tînianov care scria că deja a fost depăşită „epoca în care
metrul, măsura sau rima, «muzicalitatea» ca înfrumuseţare puteau constitui o
noutate; din contra (şi în aceasta constă semnificaţia esenţială a creaţiei lui
Hlebnikov), noi am devenit foarte sensibili la muzica semnificaţiilor în vers,
la acea ordine şi structură în care cuvintele sunt transfigurate”.
Astfel, în tripla-i ipostază de literat-savant-filosof,
Velimir Hlebnikov, cel care avea ca ideal albina, tautologic numită (şi)
muncitoare, este considerat, pe bună dreptate, un adevărat fenomen al
modernismului rus şi – de ce nu? – un clasic al avangardismului artistic
universal. Pentru că, dincolo de determinările etno-naţionale, localiste ale budetleanismului,
viziunea sa, în sens de concepţie, şi chiar viziunile, în sens de percepţie a
unor imagini tainice, care i se relevau în mod aproape providenţial, au un
accentuat caracter novator în care, nu fără temei şi exemplificări demne de
atenţie, anumiţi exegeţi întrevăd (şi... între-aud!) o protorezonanţă
socioculturală a postmodernismului în filosofia şi arta finalului de secol
trecut (XX).
Leo Butnaru
(Îmi zic că lumea)
Din desagă
Pe duşumea se-mprăştie boarfele. Îmi zic
Că lumea nu-i decât
Un zâmbet strâmb,
Cald încă pe
Buzele spânzuratului.
1908
Din Crimeea
(al
inimii ritm în liber înscris)
Turci fără turcoaice,
Mici trucuri de inşi mereu sclivisiţi – chiştoace
Împrăştiate pe ţărm,
Până departe.
Eu îmi ocrotesc
Peştişorii
În palmele
Împreunate.
Zâmbetele
Nu şi le pot reţine blonzii
Osmani1.
Uneori fac ghiduşii – li-i a joc.
Dintre degete, las şi eu un chiştoc...
În acest golf marea piroteşte de-a binelea.
Adorm marinarii
În a năvoadelor răsfirare.
Cerul
În stânga... În chipul femeii
Aţi putea depista umbra seninului?
Pescarii nu sunt în stare:
Înclinându-se, ei plasează plase.
Muncitorul întreabă: „De unde să ştiu?”
Ca un ciurlan se rostogoleşte un căţelan.
Şi, aplecându-mă să ridic o pietricea,
Simt că trebuie să întind mâna mai ceva.
Sub îndrumarea mamei sale
Duduiţa deprinde să arunce piatra în bulboane.
Prin plutitoare azururi, prin senin
Vântul seamănă dulcie
Mireasmă de măslin
Menită, cândva, de-un oarecare zeu
Să fie floarea lui Odiseu.
Şi, până încolţesc, zâmbind, boabele glumelor,
Din mânuţe
De cocuţe
Se prelinge, vălurat, o ploiţă peste raţele ce se îndepărtează.
Marea cu supramăsură
Vântură aurul de amiază.
Ah! în atare răstimpuri noi cam suntem credincioşi,
Cu toţii tineri părându-ne.
Şi prindem a crede că nu e nimic imposibil de imaginat,
Că exact în aceste clipe
Marea se plimbă printre noi,
Înveşmântată în albastrimi inexpresive.
Ziua-i ca o tulpină de arbore retezat, prelingându-şi seva
Printr-o închipuire de vad.
Plaja e vatră încinsă.
Drumul şerpuieşte prin nisipiş.
În cuprinsul văzului – un căţelandru, pietriş.
Exclamaţii: „Mămică, măicuţă!”
Cineva flutură din mânuţă.
Vipia mă toropeşte.
Sleieşte şi marea.
Strălucesc funduleţele unor micuţe şipuri de votcă...
Pasărea
Se tot roteşte
În zbor lin. Rotocoale-n senin...
Ah, amice-fârtat!
M-am cam săturat nisipurile să le străbat!
Iar copilaşul
Ridicându-şi spre soare faţa
Strigă: „Ţaţa!”
Şi acest scrâşnet de nisip sub picioare!
Tristă umoare.
O, acest nor prins în năvodul clipitelor!
Şi ţipătul vulturilor, nevăzuţilor!
De aici, se vede departe-n orizontul apelor.
Pe unde cu ochi imaterial trecură norii,
Eu caligrafiez „V” şi „D”.
Iniţialele cui? Nu sunt ale mele.
Ale mele sunt: „V” şi „I”.
Pe un stei ce răzbate din apă
Şopârla
Alunecă
Precum o umbră –
Înduioşată fire
De gingaşă năpârlire.
De aici marea se pare
Învolburată de palme bătătorite clătite-n sineală.
Ziua-ziulica! din nou dinainte-mi apare
Ca un copleş bondoc,
Frământându-se pe loc
Cu mâinile în buzunare.
Dar vârtejul duce cântul departe
Şi clare sunt pâclele montane.
Linişte deplină. Nimeni nu spune nimic.
Bălaiele chipuri ale osmanilor s-au dizolvat
În pâlpâirea apusului încenuşat.
O, acest asfinţit limpede!
Purpura sa revărsată pe versant!
Şi jertfele sale triste –
Eu şi culorile unei dimineţi decedate.
Peste aceste câmpuri,
În care timpurile boabele şi le-au semănat,
Privesc turnuri înalte,
Neîngenuncheate!
Unde-a fost meleagul zeilor şi
Sudica patrie a fecioarelor pământene,
Acolo se vând brânzeturi în dughene.
Pe unde trecuse zeul – necontrafăcut, ci adevărat,
Acolo stau stivuite lăzi goale.
Şi adresându-mă norilor,
Şi scoţându-mi pălăria,
Şi lăsând puţin piciorul în urmă,
Gânguresc – cu ei între noi nu ne cunoaştem –
Cu limba peltică, nesigură, de copil:
„Dacă umila mea presupunere are temei
Că auriile prăjituri pe care le gustaţi,
În timp ce, râzând, băsneaţi despre dragoste,
Nu sunt decât o podoabă firească a familiei ’mneavoastră,
Nu cred ca domniile voastre să nu mă fi anunţat
Că vă plac prăjiturile
Şi cucuvaia pitică
Şi dacă la materia „limba rusă”
Aţi trecut sau ba conjugarea verbului „a iubi”. Dar prunele?”
Vântul, semănându-şi cântul,
Se zburătăci spre zările-i natale.
Eu doar mă înnemuresc2.
Numai atât.
„Şi, în afară de asta, învăţătorul vă mai pune nota doi?”
Vechea amintire înţeapă.
Şi dantelele sunt triste.
Şi tristeţea de cândva
Îşi insinuează visu-n slova „Rusi”3...
„V-ar plăcea să arătaţi limba?”
1908, sf. de an
__________________
1. Remarca lui V. Hlebnikov: „Nu de puţine
ori, se întâlnesc turci blonzi”.
2. În original: bessmertnoveiu, de
la bessmetrie – nemurire, unul din derivatele „verbocreate” de poet.
3. Forma arhaică a substantivului
Rusia.
(Stăpânirea pământului i-i
menită)
Legea scrânciobului cere
Să ai încălţări ba mari, ba strâmte.
Uneori noaptea, alteori ziua te-arăţi îngăduitor,
În timp ce stăpânirea pământului i-i menită ba omului, ba
rinocerului.
1912
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu