1. Despre posibila
contaminare
Pe Viktor Erofeev l-am văzut – nu am făcut cunoştinţă cu el – la
sfârşit de octombrie 1996, în oraşul francez Die, unde se ţinea Festivalul Est-Vest,
invitatul-protagonist al căruia era Republica Moldova. În timp ce dialogam cu
Paul Goma – în unul din holurile clădirii în care se ţineau întrunirile
teoretice, destul de polemice, – eu aducând din vreme în vreme câte o pereche
de cafele, după care reporneam reportofonul, ce avea să înregistreze cam o oră
şi jumătate din discuţia a doi pruto-nistreni născuţi în judeţul Orhei, la o
crono-distanţă de 14 ani, întâmplându-se apariţiile noastre pe lume. (Unde mai
punem că eu am absolvit şcoala medie din comuna Ciocâlteni, unde se născuse, la
1909, Eufimie, tatăl viitorului scriitor-disident.) În timp ce Paul Goma se
destăinuia, provocat de chestionarul meu, parte – schiţat în ajun, eu trăgeam
din vreme în vreme cu ochiul spre terenul de fotbal, unde scriitorii ruşi, în
amestec cu alţii, jucau fotbal cu cei unguri, ca adversari, şi aceştia în
amestec ad hoc cu alţii. Unul dintre
tenacii alergători ai sciţilor contemporani era tocmai Viktor Erofeev, deja
relativ popular în Franţa, pe care îl văzusem că, de la un moment încolo, nu
mai avea respiraţie pentru lungul şi latul gazonului, oprindu-se, unde îl
prindea „stopul”, să-şi tragă sufletul. Ei bine, atunci,
ungurii-scriitori-fotbalişti i-au învins la scor pe ruşii-fotbalişti-scriitori,
ambele echipe, însă, împlinite-internaţionalizate şi cu reprezentanţi din alte
ţări. Situaţie care nu putea fi raportată, fireşte, şi pe terenul literar.
Puteam să mă apropii de Viktor Erofeev, scriitor şi om care nu face
fiţe, agreabil, politicos, dispus la dialog cu colegii de oriunde. Dar de ce,
totuşi, nu ne-am cunoscut personal?... Ei bine, prin 1996, mai dăinuia o stare
de spirit, cam generalizată, printre reprezentanţii fostelor republici unionale
URSS-iste, devenite state independente; stare de spirit şi de intenţie de a se
ţine oarecum la distanţă de ruşi, de a nu fi familiari/ „familiali” cu ei, dat
fiind că nu mai făceam parte din aceeaşi pojijie, cum se zice prin Moldova şi
Transilvania, cu fostul „frate mai mare”. În unele cazuri, estonienii sau
lituanienii, spre exemplu, refuzau de a mai vorbi ruseşte cu moscovitul,
propunând ca limbă de dialog engleza sau franceza, spaniola sau germana, în
dependenţă de situaţie. Aşa a fost... Chiar dacă de Viktor Erofeev ar fi
trebuit să ne apropiem, totuşi, ştiind că, faţă de ruşii săi, faţă de naţiunea
sa nu este un pozitivist în ruptul capului (!), fiind cunoscută distrugătoarea-i
critică la adresa mentalităţii ruseşti, spiritul căreia mai rămâne afectat de
slavofilismul agresiv. Însă am rămas la distanţă... Unde mai pui că, în ajun eu
trăisem o experienţă foarte neplăcută în discuţia cu una din conaţionalele
sale, participantă la festival, susţinută de o franţuzoaică cu nume turcesc. În
continuare mă voi servi, întru adevăr, de notele diaristice din respectiva
perioadă.
Deci, în ajun intrasem la unul din cele două colocvii tematice, care se
ţineau la Die. Tocmai
vorbea Aida Moseika din Moscova, tezele căreia sunau cam astfel: atât pe
timpurile Uniunii Sovietice, cât şi după destrămarea acesteia, cei mai
asupriţi, cei mai nedreptăţiţi, cei mai marginalizaţi au fost ruşii şi cultura
lor. Fireşte, în comparaţie cu celelalte popoare convieţuitoare în imperiul
ruso-bolşevic. După care vorbitoarea încheie programatic: „Este necesar ca
ruşii să se elibereze, să se emancipeze”. Urmă o pauză de-a dreptul jenantă.
După un şir de clipe stingheritoare, eu întreb: „Doamnă, dar de cine şi de ce
trebuie să se emancipeze ruşii? Spuneţi-ne şi nouă, poate vă putem ajuta în
această nobilă intenţie. Oricum, avem ceva experienţă...” Însă Aida Moseika strânge
din umeri, după care zice, derutată, că nu ştie de la cine şi de ce trebuie să
se emancipeze poporul ei, mai menţionând, parcă a dezvinovăţire, că,
genealogic, dânsa se trage, de fapt, din tătari, ucraineni, ruşi şi nu mai ţine
minte ce neamuri, încât nu poate fi considerată o şovină, o naţionalistă,
o...Ce mai! Poveste veche – cine apucă primul prăjina...
E drept că intenţia-interogaţia mea din ajun mă costă a doua zi.
Înainte de începerea şedinţei de rând a acelor „Rencontres europeennes” ni se înmână nişte teze referitoare la
bilingvism şi coabitare a comunităţilor lingvistice diferite şi la îmbogăţirea
mutuală (... până la muţenie, uneori!) şi dificultăţile ce apar în atare
cazuri. Câteva minute, studiem cele ce ni se propuseseră, fiecare mirându-ne în
sinea sa de tendenţiozitatea cu care erau decretate anumite chestiuni dubioase.
Prima luă cuvântul reprezentanta Lituaniei, dna Laima, opinând cu temei că cei
care înşiraseră respectivele teze nu au dreptate în tratarea problemei minorităţilor
în Ţările Baltice. Ce să mai fi zis eu, dacă, în ţidula organizatorilor,
„păcatele” bilingvismului erau formulate chiar în felul următor: „C’est le cas dans l’espace post-sovietique,
noteamment et dans les Moldavie et dans les Pays Baltes”. Nici mai mult,
nici mai puţin! Adică noi, toleranţii, blânzii, „respectuoşii” faţă de
ex-fratele mai mare, deschideam parada şi… cutia Pandorei! Am intervenit,
pentru a-mi expune dezacordul, regretul... Dar... stop! Dna moderatoare a
colocviului, Amber Bousoglou, emoţionată, probabil, de rădăcinile tătăreşti ale
Aidei Moseika, zice că eu aş putea participa doar cu statut de observator...
Fără a interveni în discuţii. Fluier a uimire şi întreb: „De ce, stimată
doamnă?” „Pentru că am luat act că dvs. aţi participat la Salonul de Carte şi nu
v-aţi înscris pentru colocviu”. „Pardon, madame, oare nu vă amintiţi că, ieri,
m-am apropiat de dumneata, solicitându-vă dosarul cu materialele colocviului şi
mai rugându-vă să mă înscrieţi în atelierul pe care-l moderaţi?! L-aţi invitat
pe un domn organizator, dându-i indicaţii să-mi ofere un dosar şi să mă înscrie
ca participant”. „Da, dar nu puteţi participa decât ca observator”, o ţine una
şi bună (de fapt – ... rea) cucoana Bousoglou, de la Paris, de la ziarul „Le
Monde” (cam de stânga, nu?...). Unii participanţi la colocviu prind a-şi arăta
mirarea faţă de atare interpretare şi decizie arbitrară, la discreţie. Victor
Bârsan din Bucureşti opină: „Dar nu mi se pare deloc corect un atare tratament
a celui ce vrea să participe la colocviu”. Altcineva cere statutul,
regulamentul în baza căruia dna de la „Le Monde” acţionează cum acţionează:
bizar până la ridicol. Natural, nu exista niciun fel de statut-regulament care
să-mi interzică participarea-cuvântarea la un colocviu intitulat atât de liberal:
„Întâlniri europene”. Chiar întreba: „Oare chiar aceasta e faimoasa democraţie
occidentală, drămuită de dna jurnalistă-moderator?” Mai spunându-i bătrânei
mond-iste că atare „democraţie” îmi este cunoscută încă de pe timpul
ruso-sovieticilor, am părăsit sala. Abia după ce închid uşa, îmi amintesc,
brusc, că, ieri, cucoana-tovarăşă Bousoglou îşi etala cunoştinţele de limba
rusă într-o conversaţie cu recalcitranta moscovită care cerea... emanciparea
ruşilor.
Aversiunea pe care mi-o provocase tandemul celor două doamne-tovarăşe
(... de stânga şi de... pro-Rusia), mă făcuse să-mi amintesc – răzbunător! –
de sentimentele grandioase, mai că...
nepământeşti, mai că... anistorice, trăite la căderea Uniunii Sovietice!
Într-adevăr, ce minunat era să rememorezi sau să reciteşti atunci, la prohodul
URSS, celebrele vibraţii din poemul „Viaţa lumii” a blajinului şi înţeleptului
nostru Miron Costin: „Vremea începe ţările, vremea le sfârşaşte./ Îndelungate
împăraţii vremea primeneşte./ Vremea petrece toate; nicio împărăţie/ Să stea în
veci nu o lasă, nicio avuţie/ A trăi nu poate...”
Asta e, asta a fost: se sfârşea o – oarecum – îndelungată împărăţie
(comunistă), iar vremea ostenea de zor „să înceapă” alte ţări, care, în decurs
de o săptămână-două din acel august 1991 (Miron Costin fusese decapitat, la Roman, cu exact 300 de ani
în urmă!), au şi apărut sau re-apărut în Europa şi Asia. Fusese, deci, doar cu
3 ani până la confruntarea noastră cu pro-comunismul (sau, posibil: protocomunismul) acolo, în generoasa
Franţă...
În fine, cred că moderatoarea bizară îmi făcuse un bine: plecând de la
colocviu, aveam să-l întâlnesc pe Paul Goma, care mi-a răspuns amabil la
propunerea de a-mi acorda un interviu.
Aşadar, noi, românii, dialogam, ungurii jucau fotbal cu ruşii şi-i
băteau măr, Erofeev era destul de stors de alergătură, periodic se oprea, să
mai ia aer...
Dar, peste ani, sigur că aveam să regret, oarecum, că nu făcusem
cunoştinţă, personal, cu Viktor... Şi, în gând, o cam înjurai pe moderatoarea
Bousoglou că-mi stricase dispoziţia şi mă pornise contra ruşilor de la
festival...
Retrăit-am limpede acele momente şi când, în una din primele recenzii
la romanul-eseu (asta cred că este anume) „Enciclopedia sufletului rus”, scrisă
de mai tânărul coleg Mihail Vakulovski, „mi se reamintea” că: „Victor Erofeev
este omul care spune adevărul despre ţara sa, ţara în care locuieşte, e cu
cărţile pe faţă, cel ce pune diagnosticul, cel ce construieşte enciclopedia, un
scriitor care, dintre români, poate fi comparat doar poate cu basarabeanul Paul
Goma”. Într-o anumită măsură, aşa este. Însă Erofeev e mult mai radical faţă de
poporul său, faţă de patria sa, faţă de mândria naţiunii sale, faţă de
victoriile şi înfrângerile ei şi, înainte de toate, faţă de cornul abundenţei
păcatelor pe care i le aminteşte Rusiei-matuşka, fiilor şi fiicelor ei, uneori
doar constatând cusururile, cu oarece nedumerire, stupoare, de cele mai multe
ori, însă, înfierându-le, jucându-le în... batjocură (crasă), folosind un
registru impresionant de expresii brute, de o obscenitate neobturată, de licenţiozitate inventivă extraordinară
care, în virtuţile pur lingvistice – nu
şi în semantica ei – este de o verbocreativitate
pe care ar fi putut-o invidia, probabil, chiar marii maeştri ai genului,
avangardiştii Velimir Hlebnikov şi Aleksei Krucionîh. Apoi, nu puteam să nu-mi
amintesc că traducătorul în română al „Enciclopediei...” e de asemenea un pruto-nistrean,
Iulian Ciocan, căruia încă nu-i cunoşteam versiunea, pe care o citisem în matca
ei rusească. Şi mă întrebam, bineînţeles, cum s-a descurcat tălmaciul cu mostre
de genul: „Filozofia rusului este pohuism-ul”? Păi, grava şi de neocolita
noţiune care dă nume „filozofiei-filozofiilor” la ruşi, după cum crede Viktor
Erofeev, se filează, adjectival, din „hui”, ceea ce în româneşte echivalează cu
– pardon! – ... pulă. Eu aş fi tradus-propus termenul de „mi-i-înpulism”, dat
fiind că respectiva „filozofie” rusească are repere similare în „filozofia”
românească, cea a lui... „mi-i în pulă de toate”.
Ar
fi, aici, acum şi-ntotdeauna în România, în românism, şi versantul feminin al
acestei atitudini. V-o amintiţi şi domniile voastre din romanul „Cel mai iubit
dintre pământeni” al lui Marin Preda. Chestia aia, pe care o remarcă un
arhitect german, ce avea treabă bună pe la noi, leafă pe potrivă, dar care, la
un moment bun, zice că – gata! – pleacă, îşi ia rigla de desen tehnic şi
tălpăşiţa de pe meleagurile carpatine, mioritice, meştero-manolice etc. Iar prinţul
care îl angajase se interesează oarecum nedumerit: „Her arhitect, de ce pleci?
Au nu e mişto ţara noastră, adică frumoasă?” „Este” (citez din memorie, cu
aproximaţie), zice neamţul. „Nu-i bogată?” „Ce să mai vorbim, este”. „Poporul
nu e ascultător?” „Cum să nu, domnule român, este!” „Atunci ce pizda mă-tii
nu-ţi place aici?” „Prea mult pida moti”, răspunse teutonul. „Moare omul – pida
moti! Arde casa – pida moti! Vine un alt rege – pida moti!”... Astfel că,
delicatul, finul arhitect neamţ o şterse din România generalizatei „pidamoti”,
ca şi „miempulismului”, de pe celălalt versant.
Să nu creadă cititorul că aş fi un adept al etalării scârbavnicului în
literatură sau, doar, în scrisul public, să zicem. Din contră. Însă aceste şi
alte exemple de necesară verbocreativitate din partea traducătorului le găsesc
fireşti ca preambul la enunţarea unor gânduri ce-mi veniră în legătură cu
modalităţile de a fi citit Erofeev în româneşte. Sigur, mai multe acestea,
modalităţile.
2. Două moduri de a-l citi pe Viktor Erofeev
„Enciclopedia sufletului rus” se citeşte în, cel puţin, două moduri,
oarecum diferite, în stânga şi în dreapta Prutului, la Chişinău şi la Bucureşti (Iaşi, Cluj,
Timişoara, Craiova...). Motivele sunt clare din cauza implacabilei istorii a
raptului şi asupririi la care am fost supuşi de ruşi noi, interriveranii. Când
mai eram şi între munţi şi mare. La 1812. Mai târziu, marea ne-a fost definitiv
