L-aş fi văzut pe Leo Butnaru nominalizat la Premiul Naţional
„Mihai Eminescu”, de exemplu, o şansă de a fi adus decisiv în poezia românească
a acestei perioade sau promovat pînă la nivel de manual şcolar. Din păcate
literatura/ cultura noastră şi-a creat un panteon extrem de îngust, cu locuri
limitate, în care nu găseşti întotdeauna valorile reprezentative. Aleatoriul
lucrează şi el cu măsura lui prea adesea în artă ca şi în viaţă, într-o lume a
relativizării valorilor poţi să spui (cu amărăciune) precum filosoful
odinioară: în lumea noastră de azi de prea multe ori nu contează că alergi
minunat, că treci primul linia de sosire, dacă (mai) nimeni nu pariază pe tine.
Oricum, cine pariază pe poezia lui Leo Butnaru, la bursa instituită pe termen
lung a poeziei române, cîştigă.
Adrian Alui Gheorghe
Adresa eseului:
file:///C:/Documents%20and%20Settings/Admin/%D0%A0%D0%B0%D0%B1%D0%BE%D1%87%D0%B8%D0%B9%20%D1%81%D1%82%D0%BE%D0%BB/324-leo-butnaru-in-ambuteiaj-partitiuni-nabokov%20(1).htm
Adrian Alui Gheorghe
Leo Butnaru – În ambuteiaj
& Partiţiuni Nabokov
(Editura Lumina, Chişinău, 2012)
(Editura Lumina, Chişinău, 2012)
Poezia română de dincolo
de graniţe a fost prea puţin recuperată, în deceniile din urmă, pusă în
coerenţă cu ceea ce ar însemna valoarea poeziei româneşti care se manifestă în
ţară. Chiar Nicolae Manolescu, în mult discutata sa “Istorie…”, nu ia în
discuţie/ seamă literatura română din Basarabia, de exemplu, considerînd că nu
a intrat suficient în conştiinţe, că nu este suficient de matură, de pregnantă,
că decantarea trebuie să se producă pe loc, acasă, în spaţiul în care s-a
manifestat şi la un moment dat să fie preluate doar vîrfurile rezultate, unanim
acceptate. Dacă luăm, însă, de bună aserţiunea lui Nichita Stănescu, cum că
patria română ţine cît se întinde şi se manifestă limba română, avem o patrie
mult mai bogată, cu valori care pot intra fără discuţie în patrimoniul nostru.
Dincolo de asta, dacă unei populaţii care se manifestă româneşte şi se
revendică de la aceeaşi istorie şi de la aceeaşi cultură, plus/ minus
influenţele provocate de istorie, îi iei pîrghia culturală, o condamni la
aneantizare. Mai mult, o limbă şi o colectivitate se manifestă după reguli
proprii, chiar şi triburile cele mai izolate produc cultură, rituri, cîntece, poezii
dintr-o pornire autarhică, de rostuire a colectivităţii. Evident că nu e cazul
Moldovei de peste Prut, un stat fondat pe “o vatră românească”, creat la
intersecţia unor culturi dar şi a unor conflicte istorice. Natura şi
identitatea unei culturi sînt date, indiscutabil, de către artiştii săi,
scriitorii sînt cei care semnează certificatul de identitate al unui popor cu
fiecare manifestare publică. Oricît de mult ar discuta, cu armele pe masă
chiar, oamenii politici, limba şi cultura sînt elementele care definesc o
naţie, îi dau numele. Identitatea iese, pînă la urmă, în orice context istoric,
ca iarba cu piatra în gură. Muzele tac cînd zăngănesc armele, dar asta nu
înseamnă că îşi pierd graiul sau raţiunea.
Spun toate acestea ca
preambul la o carte semnată de unul dintre cei mai importanţi scriitori români
care se manifestă în spaţiul numit (arbitrar) Republica Moldova, e vorba de Leo
Butnaru. Prezent în România, la multe manifestări publice, literare, în tot
felul de comitete şi comisii, de multe ori doar ca să fie procent de
reprezentare a scriitorilor de peste Prut, Leo Butnaru are în spate o operă
densă, poezie, proză, eseu, publicistică literară, traduceri. Lui îi datorăm
traducerea în româneşte a avangardei ruse dar şi a celei din spaţiul ex-sovietic,
antologii de autor din opera unor scriitori importanţi precum Velimir
Hlebnikov, Vladimir Maiakovski, Marina Ţvetaeva, Veaceslav Kuprianov, Leons
Briedis (Letonia) ş.a. Din păcate, într-o lume aflată într-un accentuat proces
de analfabetizare, neatentă la valoare şi la manifestările culturii în spaţiul
public, Leo Butnaru trece, în accepţia generală, „în ţară”, drept unul sau
„încă unul” dintre poeţii români din Basarabia. După ce i-am citit cîteva
cărţi, în ultima vreme, am realizat dimensiunea unui poet cu un registru unic,
aflat la confluenţa cîtorva culturi, care a preluat benefic energie din spaţii
extrem de dinamice şi care are un discurs care se încadrează perfect
literaturii române de azi.
În volumul de poezie “În
ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov”, constituit pe tehnica notaţiei şi a
colajului, regăsim poezia lui Leo Butnaru asaltată de contaminarea culturală a
spaţiului în care vieţuieşte. Avangarda rusă, una dintre cele mai importante
din Europa, este “personificată”, aglutinată în text. Lecţia Daniil Harms, o
recuperare de excepţie şi pentru scriitorii din ţară, a fost însuşită, invocată
chiar într-un text în care universul este minimizat şi dus în zona
insignifiantului:“Acum/ când tastez cu degetele supravegheate
de/ cinci dioptrii (+)/ îmi mai aduc aminte fireşte/ şi ce vedere aveam cândva
–/ spre exemplu/ în clasa a cincea la/ lecţia de geografie/ vedeam de la mare
distanţă cum/ pe albăstrimea Oceanului Atlantic/ de pe globul şcolar/ muştele
plusează insuliţe/ creează arhipelaguri./ Acum/ în toamnă târzie când/ toropită
o muscă stingheră nu se lasă zburătăcită/ de pe ceainicul cald/ oglindindu-se
deformat-alungit în/ faianţa bombată/ arătând ca o pupă neagră./ Tu o priveşti
atent/ ceea ce mă face să întreb:/ Te îmbărbătează cumva/ oarecum te animă/
gândul la tinereţea provizorie/ de muscă bătrână?.../ …Dar mă iartă/ cititorule
iubit/ mă iartă/ pentru atare comparaţie bruscă –/ eu de fapt nu ştiu/ cum
arată o muscă/ la vârste diferite” (Cu gîndul la Daniil Harms ). În
contrapondere, referinţele la autorii români emblematici pentru poezia sa este
firească. Pentru că poezia lui Leo Butnaru e ca o graniţă subţire între două
lumi, dar o graniţă care nu desparte, ci uneşte. Deşi a lucrat pe “materia”
avangardei, ispita retoricilor tradiţionale şi a referinţelor esenţiale, din
poezia română, este prezentă la tot pasul: “Fiind copil/ de la un moment
încolo chiar simţeam/ chiar auzeam cum creşteam/ precum la Eminescu se aude
creşterea ierbii/ precum la
Blaga se aud razele de lună lovindu-se de geam/ precum…/ În
fine – auzeam cum creşteam/ simţeam cum puţin câte puţin/ mi se îndepărtează/
capul/ de/ picioare/ şi nicidecum nu uit acel simţ nici în inevitabila/
succesiune istovită a uitărilor/ deja în ne-creşterea trupului/ şi a lăsării
puţin câte puţin a capului mai spre picioare. (Simţeam, auzeam, 1). Graniţa dintre
poem şi antipoem, aşa cum definea această delimitare Nicanor Parra, de exemplu,
este şi ea subţire la Leo
Butnaru. Antipoemul este, prin definiţie, textul care nu
respectă regulile consacrate ale poeziei. Întrebarea firească e dacă de la Rimbaud încoace a mai
respectat cineva acele reguli, dacă nu toată retorica poetică modernă este o
luptă cu canoanele clasice, pentru impunerea unor poetici personale. Ca poet,
pur şi simplu, poţi fi ca oricine; ca “antipoet” nu poţi fi decît original sau
în lupta cu sine şi cu ceilalţi pentru definirea propriei originalităţi. Numai
poeţii importanţi însă au reuşit să scrie “împotriva poeziei”, să găsească
această cale nouă, a antipoemului, să aglutineze tehnici şi stiluri în aceeaşi
pagină, să mute decisive accentual de pe ce spun, pe cum spun. Leo Butnaru
este, indiscutabil, “un antipoet”, căruia nu-i lipseşte candoarea şi nici
predispoziţia spre melancolie, dar care ca observator al lumii din jur, (una
care, evident, se scufundă) ştie să transpună gustul amar al adevărului prin
mijloacele (infailibile ale) ironiei.
Înzestrat cu o extraordinară vocaţie pentru cotidian, Leo Butnaru violentează
echilibrul precar al unei ordini morale învechite. Teritoriul în care îşi
dovedeşte cel mai bine şi mai clar intuiţia este cel al asociaţiilor poetice
surprinzătoare, metafora are putere de iradiere, textul se dezvoltă sub
presiunea imaginaţiei ca un organism poetic independent: „parcă nu se întâmplase cine ştie ce lucru/ însă/ perplexă/ mintea
ni se opri la învelişul lucrurilor noţiunilor/ învăluite – toate – de o
melancolie evanghelică/ ce dă totdeauna iluzia că visul/ ar fi ceva de dincolo
de cuprinderea posibilului/ şi de dincolo de Prut/ şi de dincolo de Biserica
Trei Ierarhi/ astfel încât/ în acea zi am putut trage concluzia că/ am intrat
în vremurile iluziilor aproape sinucigaşe/ când fatal de simetrice sunt
coşmarul realităţii cu/ înspăimântătoarele vise –/ astfel conchideau/ în mod
colectiv/ fabuloasele mereu nevăzutele înfăţişări ale imaginaţiei/ sau poate
ale firii noastre ca şi decupate din/ evenimentul fără început al Timpului
însuşi sau din/ evenimentul fără sfârşit al acestei ciudăţenii a ciudăţeniilor
–/ Eternitatea;/ astfel conchidea fiece ins necăjit/ în ziua în care s-a
scumpit sarea ce este de fapt/ rezumatul existenţei noastre/ sarea (fără
pâine)/ sarea de pus în clepsidre în loc de nisip – spuneam –/ pentru ca albul
ei să ne îngăduie a vedea curgerea timpului în/ cosmicul suflet întunecat în vreme
ce auzul introvertit ascultă de/ nesigurul glas al conştiinţei/ pusă la stâlpul
de sare al execuţiei orientale capitale – căderea/ de/ lacrimi în loc de
stropii de apă/ stalagmita deznădejdii – stâlpul/ scrijelat cu graffiti
indecente/ batjocorit de cleiul campaniilor electorale/ mozaicat de păsări/
ţârcâit de copoi şi beţivani/ înalbăstrit de reflexii cereşti/ stâlpul salin –
altceva decât cel de hotar/ decât borna kilometrică/ stela de mormânt sau
cenotafele vide/ în ţara piedestalelor fără monumente/ tremurul de arfe al
umbrelor în/ cristalele stâlpului de sare/ scânteieri alarmante ca un joc de
balanţe ale nimănui/ acţionate de puterea gândului extras prin/ dezamorsarea
bocetului/ mărăcine al mineralogiei/ şi altor alegorii ce-i camuflează adevărata
predestinaţie în/ ţara piedestalelor fără eroi/ fosforescenţă în bătaia
selenei/ în tresărirea de efemeride a cristalului/ ce oglindeşte şiruri de
călăi/ starea pură a captivităţii în/ ţara nimănui/ în ziua în care s-a scumpit
sarea” (Poem din ziua
în care s-a scumpit sarea).
Poetul acţionează adesea
ca un deformator activ al realităţii cotidiene şi întreprinde acest lucru
pentru a ne ajuta să înţelegem mai exact şi mai bine aspectele mai puţin
vizibile alt acesteia. Leo Butnaru luptă şi împotriva funcţiei comunicative a
limbajului, mai exact împotriva limbajului care permite numai o anume
comunicare, mizînd pe ambiguitatea asociaţiilor de termeni şi stări. Multe
poeme ale lui Leo Butnaru au un nucleu epic, ca un ţărm de pe care-şi lansează
în necunoscut imaginile şi stările poetice. O lume a personajelor determinante
pentru obsesiile culturale ale oricărui scriitor îşi face loc sub realitatea
imediată, din moment în moment poate fi capabilă să o înlocuiască: “În acest oraş – derutat nervos
– … ba/ nu – în această lume dezorientat-buimacă este/ imposibil să nu se
pomenească în ambuteiaje/ şi cneazul Mâşkin –/ pe la toate răscrucile
supraaglomerate/ prost semaforizate/ cneazul dedublat-multiplicat/ la infinit/
blocat blocat blocat…/ (blocat Mâşkin – nume care/ în traducere înseamnă
Aşoarecelui ca/ Agafiţei Aioanei Aluigheorghe…; Mâşkin într-/ o cursă de
şoareci – acest ambuteiaj/ antivoiaj…)/ Prin urmare/ fără mişcare/ Mâşkin
dedublat-multiplicat e/ prins în ambuteiaj la/ toate intersecţiile/ vreme (pierdută)
în care/ cei din jur claxonează injurios/ strigând huiduind:/ „Idiotul!”/ Ei şi
ce dacă Mâşkin sau/ autorul său e/ sunt/ dintr-un alt secol/ dintr-un alt roman
în care/ încă nu se ştia de ambuteiaje ca/ predestinată mortificare?/ Ei şi ce
dacă Mâşkin-cneazul/ e fără maşină/ în mijlocul acestui ambuteiaj global/
infernal/ neomenos?/ …sensul ambuteiajului e unul/ cu mult mai serios/ mai
fioros şi trans-secular/ ca transă/ şi lipsă de şansă/ pentru omul de rând/ sau
pentru Noul Hristos/ sau pentru/ bietul Dostoievski/ sau Gogol/ ambii pomeniţi
în ambuteiaje de suflete/ vii/ sau/ suflete moarte/ din carte proprie scrisă
adică de Dostoievski/ sau de Gogol/ în lumea-ambuteiaj/ în lumea-rotocol/ în
care şi tu/ ai impresia (precum cneazul poreclit/ Aşoarecelui) că/ stând în
mijlocul ambuteiajului/ de suflete/ sângele îţi arde ca o torţă/ până este din
nou adunat/ într-un roman/ într-un poem sau/ mai sigur/ într-o cămaşă de forţă
ce/ fusese probată pe/ Mâşkin…”(Şi tu, în ambuteiaj)
Poezia este în esenţă
rod al inspiraţiei, de aceea notaţia, jurnalul, improvizaţia sînt mărci ale
identităţii pentru oricare autor. În volumul care are în titlu o trimitere la Nabokov era firesc să
regăsim concupiscenţele şi graţia care să amintească de Lolita, de “lolitism”,
de toate derapajele care duc de la substanţă la expresie. Dincolo de poemele
care poartă numele Lolitei, e de remarcat evanescenţa temei care se pierde în
jocul de cuvinte: “Migdalată/ Dolofană/ luna-i faţă genghis-hană/ pe care-o
înnobilează/ stelele orientale/ mirosind a portocale/ şi jucând cristale-n
lustră/ tainică şi zarathustră –/ bătături şi cicatrice/ ce le-avu pe creier
Nietzsche.” (Băuturile
de cristal, 2).
E de remarcat la Leo Butnaru faptul că
a rezistat atacului prelungit presupus de retorica unei naţii care vorbeşte şi
gîndeşte mesianic la marginea unui imperiu. Prea multă vreme s-a mers pe
principiul că dacă cineva răceşte la
Moscova , la
Chişinău altcineva sigur strănută. În acelaşi timp, sînt o
mulţime de poeţi în spaţiul dintre Prut şi Nistru care şi-au făcut destin
din (dulcea?) ipocrizie, cîntînd pe coarda unui naţionalism în care prea
arare au crezut, dar care le-a asigurat un oarecare confort. Un confort
Procust? Nimic din toate acestea la Leo Butnaru , în limba sa poetică nu regăsim nici
pe departe etalarea unei arhaităţi agresive care într-o operă poetică mai mult
atîrnă, decît dă identitate. Pe parcursul unui destin complet/ complex Leo
Butnaru s-a debarasat de accentele mitologizant-folclorizante, decantîndu-şi
limbajul şi expresia pînă la esenţe. Iată o probă de adecvare la limbajul
poetic modern, estetica “antipoeticii” lui Leo Butnaru fiind bazată pe
oximoron, pe paradox, pe intuiţie poetică, pe o cultură asumată intim, în timp
ce demonul imaginaţiei îşi face din plin treaba: “Se întâmplă să-mi împleticesc
paşii în drum spre casă/ tabachera – goală/ de la briza revărsatului de zori
îmi ard obrajii ca/ după un machiaj dens şi agresiv-chimic/ fiece pas îmi
produce dureros ecou impulsiv în creier/ şi iată sucind pe o parte/ şi pe
cealaltă/ şubreda mea Fericire/ mă prinde uimirea/ mă prinde mila de sine/ şi
simt dezolare şi frică/ în plină lumină care are doar culoarea luminii/ pentru
că este incredibil ca lumina să nu aibă culoare/ fie ea chiar şi necunoscută
nedefinită/ această culoare infinită – a luminii./ Mă prinde uimirea/ mă prinde
mila de sine/ şi simt dezolare şi frică în/ această lumea de/ mucenici de tot
soiul a(i) (ay!) lui Dostoievski/ mai mari sau mai mici/ mai categorici sau mai
temperaţi/ mai vinovaţi sau neprihăniţi/ unii dintre care te duc cu gândul la
infinit/ la fapte peste puteri/ de dincolo de rău şi de bine … ş.a..m.d..” (Supraveghetor de sine).
L-aş fi văzut pe Leo
Butnaru nominalizat la
Premiul Naţional „Mihai Eminescu”, de exemplu, o şansă de a
fi adus decisiv în poezia românească a acestei perioade sau promovat pînă la
nivel de manual şcolar. Din păcate literatura/ cultura noastră şi-a creat un
panteon extrem de îngust, cu locuri limitate, în care nu găseşti întotdeauna
valorile reprezentative. Aleatoriul lucrează şi el cu măsura lui prea adesea în
artă ca şi în viaţă, într-o lume a relativizării valorilor poţi să spui (cu
amărăciune) precum filosoful odinioară: în lumea noastră de azi de prea multe
ori nu contează că alergi minunat, că treci primul linia de sosire, dacă (mai)
nimeni nu pariază pe tine. Oricum, cine pariază pe poezia lui Leo Butnaru, la
bursa instituită pe termen lung a poeziei române, cîştigă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu