LIRIC ŞI SENTIMENTAL VORBIND...

6.VIII.1995

Citesc cele scrise la moartea lui Emil Cioran de Nicolae Balotă, Pericle Martinescu (un coleg de tinereţe al filosofului) şi Irina Mavrodin, dar mă gândesc la Petre Ţuţea care, pare-se, are tot mai mulţi contestatari, dintre teoreticienii riguroşi, cum ar fi Marin Mincu sau Eugen Simion. Şi mă bate gândul că, pe lângă noţiunile de semiotică literară referitoare la text, pe care le-am enumerat acum o zi-două, oralitatea lui Ţuţea mă îndreptăţeşte să spun că acest român a fost un biotext, un omotext continuu, un demono-demosteno-text…

Ambiţios, tind spre un stil savuros, dens, detaşat de stilurile plate (atât de multe!). Dar oricât de ambiţios aş fi, nu pot şti în ce măsură am atins cotele unui stil aparte, personalizat. Însă (ca să evit retoricul dar) mi-ar plăcea să am un stil despre care vorbea Buffon: „…un stil frumos nu e frumos decât prin numărul infinit de adevăruri pe care le înfăţişează. Toate frumuseţile intelectuale pe care le cuprinde, toate legăturile ce-l alcătuiesc sunt tot atâtea adevăruri folositoare, şi poate că mai pline de preţ pentru spiritul omenesc, decât cele ce pot constitui fondul subiectului”.

Reţinusem undeva ideea lui Camus: „Patria mea este limba franceză”, scrisă în „Caietele” sale cu mult timp până la adagiul rostit pentru noi de Nichita Stănescu: „Patria mea este limba română”. Ei bine, într-un interviu din „RL”, Sorin Alexandrescu invocă şi alte lucruri, zicând: „Probabil că şi el (Nichita Stănescu – n.m.) a luat – poate tot din auzite sau poate direct – această idee de la Heidegger care vorbea despre limbă ca das Haus des Seins, deci casa fiinţei, casa existenţei”. Ei nu, nu putea fi vorba de Heidegger. Eu rămân la aceeaşi formulă franceză a lui Camus. Dar controversata situaţie mă face să răsfoiesc „Caietele” lui Camus  (Ed. „Univers”, 1971, trad. Modest Morariu), pentru a citi ultima frază de la pag. 411: „Da, am o patrie: limba franceză”. Astfel Nichita este salvat de mustrarea pe care i-o adresează Sorin Alexandrescu sau, frăţeşte, împarte „vina” cu Camus. Iar Alexandrescu continuă (tendenţios, fireşte): „Or, termenul acesta era ontologic, în timp ce la Nichita Stănescu devine naţional, patria reprezentând un stat, o naţiune. Mica diferenţă dintre aceste două formulări lasă tocmai spaţiul pentru sentimentul de – să zicem – claustrofobie într-o ţară care nu mai este a ta la un moment dat” etc. („RL”, nr. 24-25, p. 10.). Ei bine, dacă e să discutăm – s-o facem: Camus fusese îndreptăţit să spună „am o patrie: limba franceză” din motivul, consider, că, de fapt, patria lui de naştere era Algeria, apoi – Franţa, ca rădăcină etnică, astfel că limba franceză venea ca un tertium inclus, unificare, consolare şi consolidare, împăcare şi excludere a posibilelor divergenţe referitoare la cetăţenia de facto a lui Camus.

Dar care a fost motivul lui Nichita? Spirit ludic, Alexandrescu lansează o ipoteză interesantă, dar deloc adevărată, după mine, că Nichita Stănescu părea „să fi spus asta tocmai în sens critic, adică: ţara asta nu e a noastră, ne-a fost luată de comunişti sau de nu ştiu cine – de ruşi, la început – acum ne-a rămas numai limba ca fiind a noastră”.

Raţionament ingenios, dar neverosimil: Stănescu nu prea era „şopârlar”, nu-l prea interesau confruntările cu politica.

În fond, o concluzie: prin prea insistente şi inadecvate teoretizări, „ontologic – naţional”, pur şi simplu a fost spulberată poezia, metafora memorabilului adagiu cu limba franceză sau cea română, care îi pot servi scriitorului de patrie. Nu-l prinde pe orice cetăţean această afirmaţie, gravitatea şi adecvarea ei fiindu-i simbolic, plastic, metaforic pe potrivă doar celui care munceşte, creează în miezul limbii, există prin ea ca plăsmuitor, creator de opere, – scriitorul. Camus şi Stănescu etc.

Părelnicele relaţii de cordialitate sub care se ascunde dispreţul reciproc ca stare de spirit în cadrul uniunilor, breslelor de creaţie.

Într-un interviu cu Adrian Popescu, inserat în numărul „neptunian” al „RL” (24-25), Marco Cugno îi răspunde lui Marin Mincu cu aceeaşi monedă: nu-i aminteşte numele de coautor (Mincu se credea chiar unic autor, îmi spune Cugno în iunie, pe malul mării) al antologiilor de lirică românească „I novi poeti romeni” şi „Poesia romena di avangardia”. Pentru că din aceeaşi mamă ne tragem – nu? – domnilor Mincu şi Cugno. (Fireşte, nici eu nu sunt mai breaz: chiar astăzi mă gândeam unde, în ce dialog este pomenit numele lui S.S., pentru ca să-l elimin de acolo. Asta, după ce este onorat, pus la masă, servit de nişte bibliotecare cumsecade, în emisiunea TV cu lansarea de carte nu găseşte de cuviinţă barem să pomenească numele bibliotecii „Transilvania”, care l-a găzduit.)

 Acum, la vremea porumbului în lapte, în timp ce curăţ de pănuşi ştiuleţii pe care îi pun la fiert, memoria afectivă îmi readuce în deplina simţire a întregii fiinţe un miros-flux, un miros special, necunoscut de multă lume; mirosul care mă turmenta atunci, când, copil-elev, în vacanţă, stăteam-munceam în caroseria camionului; când din burlanul, semi-burlanul uriaş al combinei bătea puternic „jetul”, şuvoiul de tulpini de porumb tocate, făcute siloz; fragmente (detalii!) de tulpină, de ştiuleţi în lapte – acel miros de plantă verde hăcuită, în preajma jetului, dar uneori chiar în bătaia acelui flux puternic de siloz, când eşti stropit, de-a dreptul udat de seva tulpinilor, de laptele seminţelor de porumb tânăr. Acel miros de nedescris…

Împrăştiam cu furca, omogen, prin caroserie, tocătura de siloz, având tălpile şi palmele verzi, înmustite, înlăptate, înmiresmate; prin pori, trupul de copil, de preadolescent sorbea sevă şi miros de siloz din porumbiştea fragedă, în lapte; în acea sevă – liric şi sentimental vorbind – treceam printr-un re-botez de-a dreptul cosmic.