GOGOMĂNIILE DEBITATE DE MVC DESPRE EUGEN LUNGU, CARE, SĂ VEZI, E COMPLETAMENTE DE ACORD CĂ E CEL MAI MARE POET, CEL MAI MARE PROZATOR, CEL MAI MARE... MARE ȘI CELALTE.

 Leo BUTNARU 

ERE ŞI EPOCI PE SPONCI

Eugen Lungu poate servi de exemplu contrar criticilor literari care, de cum comit un articol, un eseu, se prăbuşesc clamoros în admiraţia de sine. Nu, Eugen e un scriitor temperat, critic, dar şi autocritic, ceea ce-l ţine într-un echilibru al bunei cuviinţe, respectului de sine, dar şi de alţii. Dovezile stau la îndemână oricui din cei care i-au citit mărturisirile din interviul cu Valentina Tăzlăuanu din revista „Sud-Est cultural” (nr. 3-4, 2014). Iată un pasaj-răspuns revelator: „Care sunt păcatele mele ca interpret literar? Multe, despre unele probabil nici nu bănuiesc (…) nu sunt sigur niciodată de ceea ce fac. Uneori revin la textele mele deja tipărite în cărţi şi-mi spun că, uite, aici trebuia să fac altfel, chiar adăugând sau schimbând frazele.

Am şi articole care nu au profunzime, lunecă superficial pe latura anecdotică a operei… Ca şi orişicare critic ajuns la o anumită vârstă, am constatat cu mirare că am deja clişeele mele de gândire şi stil, pe care încerc cu disperare să le evit… Sigur, că dacă aş insista, aş mai depista şi alte vini «estetice»…”

E un interviu de o largheţe ideatică, dar şi de o francheţe demne de reţinut ale unui scriitor ajuns la maturitate şi, deci, seriozitate. E drept, s-a întâmplat, totuşi, ca într-un caz Eugen Lungu să nu aibă dreptate (pe jumătate, să zic). Cel puţin, aşa cred eu. Atunci când spune că: „Mircea V. Ciobanu şi-a creat deja faima unui critic dur şi inclement faţă de impostura literară, a unui exeget care temperează discursul encomiastic şi superlativ”. Ei bine, cealaltă „jumătate”, a averii sau ne-averii de dreptate se referă chiar la MVC, la unele din cele scrise de el despre Eugen Lungu în acelaşi spaţiu al revistei, în textul intitulat „Vocaţia eseului”. Aici inclementul autor uită cu desăvârşire să pună surdinele necesare epitetelor bombastice, augmentărilor care deteriorează argumentările. S-a putea presupune că encomiasticul şi superlativele pornesc sau de la incompetenţă axiologică, sau de la necunoaşterea contextului general în care se desfăşoară, totuşi, acţiunea/ acţiunile literaturii române. Nu ştiu care ar fi motivul exact, însă absenţa bunei măsuri îi joacă festa colegului care râvneşte paroxismul cu orice (dis)preţ, la un moment dat ajungând la… – nu ştiu cum să calific… – zisa că: „Aş putea să spun că autorul (criticul E. Lungu – n.m.) este cel mai bun prozator şi cel mai bun poet de la noi”.

Ei bine, chiar dacă această aserţiune e de-a dreptul deplasată, eu presupun că a fost scrisă cu seriozitate. Nu ştiu dacă şi cu convingere. Din acest considerent, voi încerca să fiu pe cât posibil în afara unei abordări frivole a subiectului, întrebând cu toată seriozitatea: Chiar aşa? Se poate face abstracţie de atâţia poeţi (să dau şi nume?....) de autentică vocaţie şi valoare, negându-i sfidător, „desfiinţându-i” de dragul unei aserţiuni de-a dreptul… nedrepte? Deloc fondate. Sunt sigur că la ea nu ar subscrie nici însuşi Eugen Lungu care – asta e realitatea – este un eseist bun, dar nicidecum „cel mai bun prozator şi cel mai bun poet de la noi”, care ar anula totul din jur în prozodie şi naraţiune. E o afirmaţie puţin spus neserioasă. Ea poate fi supusă unui tir al celor mai categorice calificative depreciative, din care eu, însă, nu voi folosi vreunul, rezumându-mă doar la această constatare. Dar asigurându-l pe MVC încă o dată că pe departe cu totul altcineva e cel mai bun poet român, inclusiv în Interriverania (autorul zice, dubitativ, nesigur, imprecis, „la noi”; nu ştiu dacă el are sau ba în vedere ceea ce se spune despre sincronizarea, integrarea şi unitatea literaturii de pe ambele maluri ale Prutului), aşijderea – cel mai bun prozator. Numai că Eugen Lungu nu pare a fi un scriitor total. E un eseist. Un critic literar. Şi nu e puţin. Poetul şi prozatorul e/sunt altfel. Altcumva. Cu altceva în scris, în general, în expresie, în particular; în mesaj, în emoţie, atmosferă (artistică, nu?). Şi nu e (un) (alt)ceva la îndemâna tuturor ceea de ce dispun poeţii şi prozatorii autentici. Poezia şi proza au ca impuls şi transformare în discurs creaţia, pe când eseul este scripto-inginerie, construcţie, abilitate tehnico-stilistică. Eseul (de factura celui practicat de EL) porneşte de la şi se sprijină pe informaţii-date-elemente literaturologice ce ţin, în cea mai mare parte, de concret, de document, de act atestat de istoria literară.

În edipicul (şi netipicul) său elogiu otova (adică, nu-şi „temperează discursul encomiastic şi superlativ”), MVC zice că primele două cărţi ale lui EL, apărute, respectiv, în anii 2004 şi 2009, „impuneau un model de critică şi eseistică”. În ce context, mă întreb eu? În cel literar panromânesc?... Parcă nu s-a auzit de aşa ceva. În cel dintre Prut şi Nistru? Păi, dacă e un „model” localist, el nici nu mai este model. Plus că MVC nu ne spune care ar fi particularităţile absolut inedite ale unui atare presupus model. Să ne ofere şi el măcar un reper-două, să ne dumerim. Model în comparaţie cu modelul Manolescu sau în comparaţie cu modelul Dolgan? Model în comparaţie cu Negrici, Pleşu, Patapevici sau cu El. Botezatu?... Pentru că MVC se dezlănţuie, urcă, face alpinism conclusiv-superlativ, afirmând că impactul scrisului din cărţile amintite „este unul incontestabil pe mai multe ere”, „În felul acesta putem vorbi despre o întreagă epocă (cursivul – l.b.), marcată de prezenţa omului de cultură EL”. Chiar aşa, cu ere şi epoci? Un fel de vedere-apreciere mai că sub specie aeternitas. Uimitor e însă că literatura română, exegeţii ei cât de cât avizaţi, nu sunt la curent nici cu „noul model”, nici cu durata acestuia – epocală sau de eră distinctă, trasată în Interriverania.  Zău că nu e bine, când se pierde în atare măsură (sau în lipsa acesteia) proprietatea noţiunilor, pedalând pe afirmaţii categorice, fără a le extrage şi indica esenţele, caracteristicile, distincţiile. Chiar dacă era şi epoca ar fi unele localiste, prutonistrene, mie unuia nu mi-e greu, totuşi, să vorbesc despre excelentele eseuri şi cărţi de eseuri semnate de Arcadie Suceveanu, Vasile Gârneţ, Ioan Mânăscurtă, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Nicolae Leahu etc., care, vă asigur, nu sunt doar de fundal. Bineînţeles, dintre ele nu pot fi scoase nici cărţile semnate de Eugen Lungu. Iar dacă le proiectez în contextul literar pan-românesc, nu cutez să declar că ele au „comis” ere, epoci, ci că – deloc puţin – sunt valabile sub aspect axiologic naţional general, în care ele contează şi, în măsura în care le este dată (dar nu una absolută), – lucrează!

În altă parte („Jurnal de Chişinău”), M.V. Ciobanu mai scria că: „Dacă cineva mi-ar cere sfatul pentru o listă de lecturi, nu i-aş propune cărţile de poezie sau de proză de la noi, ci eseurile lui Eugen Lungu, fie cele în care vorbeşte despre istoria cuvintelor şi expresiilor, fie cele în care scrie despre literatură”. Bine, amice, dar modul, formele de acţiune estetică, emotivă, formativă a poeziei sunt cu totul altele decât cele ale eseului. În ce priveşte proza, nu cred că nici chiar eseurile lui Constantin Noica sau Umberto Eco, Andrei Pleşu sau Eugen Negrici ar putea „anula” necesitatea lecturii romanelor lui Dostoievski sau Proust, Sadoveanu sau Marques, Miller sau Camus, Kundera sau Cărtărescu… – ca să dau unele nume în cea mai aleatorie ordine; astfel de „ordini” de enumerare a prozatorilor şi prozelor pot fi extraordinar de multe şi trebuie să fii inimaginabil de frivol (pardon), pentru ca să recomanzi ne-citirea prozei, mizând hazliu doar pe unele eseuri „despre istoria cuvintelor” şi „despre literatură”.

Colegul Mircea V. Ciobanu e obsedat euforic-impropriu de magia unor termeni, încât revine la ei, plasându-i şi în alte contexte. Să zicem: „Editorul model Eugen Lungu”. Nu ştiu prin ce i-a surclasat, ca editor, EL pe un Arcadie Suceveanu sau Vasile Gârneţ, pe un Teo Chiriac sau Ioan Mânăscurtă (cât a modelat Ioan la textele altora, nu că model trebuia să ajungă, ci adevărat modelier!), Ion Ciocanu sau Vitalie Ciobanu, Gheorghe Chiriţă sau Victor Vasilache etc. Dar sensul în care scrie, mai mult aluziv, MVC,  că „unele ediţii îi datorează calitatea anume lui, nu autorilor, fie şi purtând nume sonore”, nu trebuie să ne ducă cu gândul la un nobil model de a redacta, ci la umilinţa prin care trebuia să treacă în comunism bietul redactor de carte, (re)dresând texte scrise într-un limbaj pocit, străduindu-se să-l aducă la o condiţie românească dacă nu… perfectă (model!), cel puţin acceptabilă. O, astfel de „editori model(e)” au lucrat din greu în editurile din RSSM, unul dintre ei fiind inegalabilul Alexandru Cosmescu, secondat eficient de ilustrul cărturar Ion Gherman! Nu e bine să ne uităm predecesorii, dând-o în excesele preamăririlor care, inevitabil, se soldează cu căderea în ţarcul localismului, care numai de model nu poate fi dat. Unde mai punem că atare redactare echivala mai curând cu o mistificare, decât cu o ameliorare.

Şi mai rău e când încercăm s-o tot dăm în protocronism inter-riveran, pruto-nistrean, uitând că, de fapt, noi pledăm neabătut pentru integrarea literară pan-românească. O să invoc drept argument un răspuns al regretatului Ulici, pe care, pe 1 septembrie 1992, îl întrebam, dacă, în timpurile noastre literare, ar exista sau ba originalitatea absolută: „Nu există nu numai în arealul românesc, ci chiar în lumea întreagă. Hai să judecăm logic. Ce înseamnă originalitate absolută? Să ne gândim la temele literare. Ele sunt numărate. Deci, acolo unde există numerabilul este exclusă o originalitate absolută, fiindcă ea ar fi posibilă doar acolo unde există nenumerabilul. Doi: condiţia umană e finită. Stilurile sunt finite. Secolul douăzeci, care e un vacarm stilistic, dovedeşte foarte limpede cât de finite sunt stilurile, pentru că au început să se întrepătrundă unele pe altele. Aşa-numitul postmodernism e proba cea mai clară a acestei finitudini, a acestui caracter numerabil al stilurilor literare. Reîntoarcerea aceasta spre înapoi, recuperarea unor stiluri vetuste şi reamestecarea lor tocmai asta dovedeşte – că noul absolut nu există. Dar, în acest context în care totul este vechi, talentul scriitorului este cel care reînnoieşte, lucru pe care criticul trebuie să-1 observe înaintea scriitorului, fiindcă aceas­ta-i este menirea: să observe la un scriitor care este contribuţia lui de organizare, pentru că un autor cu adevărat mare nu face altceva decât să reorganizeze lucruri ordonate cândva altfel. În asta constă originalitatea lui.”

Implicit, aceste opinii/ nuanţări ale lui Laurenţiu Ulici se potrivesc şi în aprecierea activităţii, stilului, particularităţilor lui Eugen Lungu ca autor. Apoi, Laurenţiu Ulici, cel care a regizat celebra sa pasienţă şahist-literară „Nobel contra Nobel”, sigur că ar fi zâmbit, dacă citea finalul de text al lui MVC care propune în componenţa juriului Academiei Suedeze un ortac de-al nostru. Iar nedumerirea mea rămâne aceeaşi: din ce perspectivă apreciază criticul literar Mircea V. Ciobanu cele pe care le apreciază: din una pruto-nistreană sau din cea adevărată (şi recomandată!) – general românească?

În fine, Eugen Lungu e un critic literar, un eseist cu un profil distinct şi consider deloc plauzibilă tentativa de a-l… reprofila (declarativ!) „din exterior”, împins în domenii şi genuri ale artei literare (poezie proză sui generis) care au – cine nu ştie? – specificul lor, teoretizat, canonizat deja de sute de ani. Iar ceea ce afirmă Mircea V. Ciobanu cu toată seriozitatea, ca rezultat al unei receptări inadecvate, s-ar potrivi modului condiţional-optativ, când este exprimată o doleanţă, nu o siguranţă.