O CARTE DE LA A LA Z

                          1. Despre posibila contaminare

Pe Viktor Erofeev l-am văzut – nu am făcut cunoştinţă cu el – la sfârşit de octombrie 1996, în oraşul francez Die, unde se ţinea Festivalul Est-Vest, invitatul-protagonist al căruia era Republica Moldova. În timp ce dialogam cu Paul Goma – în unul din holurile clădirii în care se ţineau întrunirile teoretice, destul de polemice, – eu aducând din vreme în vreme câte o pereche de cafele, după care reporneam reportofonul, ce avea să înregistreze cam o oră şi jumătate din discuţia a doi pruto-nistreni născuţi în judeţul Orhei, la o crono-distanţă de 14 ani, întâmplându-se apariţiile noastre pe lume. (Unde mai punem că eu am absolvit şcoala medie din comuna Ciocâlteni, unde se născuse, la 1909, Eufimie, tatăl viitorului scriitor-disident.) În timp ce Paul Goma se destăinuia, provocat de chestionarul meu, parte – schiţat în ajun, eu trăgeam din vreme în vreme cu ochiul spre terenul de fotbal, unde scriitorii ruşi, în amestec cu alţii, jucau fotbal cu cei unguri, ca adversari, şi aceştia în amestec ad hoc cu alţii. Unul dintre tenacii alergători ai sciţilor contemporani era tocmai Viktor Erofeev, deja relativ popular în Franţa, pe care îl văzusem că, de la un moment încolo, nu mai avea respiraţie pentru lungul şi latul gazonului, oprindu-se, unde îl prindea „stopul”, să-şi tragă sufletul. Ei bine, atunci, ungurii-scriitori-fotbalişti i-au învins la scor pe ruşii-fotbalişti-scriitori, ambele echipe, însă, împlinite-internaţionalizate şi cu reprezentanţi din alte ţări. Situaţie care nu putea fi raportată, fireşte, şi pe terenul literar.

Puteam să mă apropii de Viktor Erofeev, scriitor şi om care nu face fiţe, agreabil, politicos, dispus la dialog cu colegii de oriunde. Dar de ce, totuşi, nu ne-am cunoscut personal?... Ei bine, prin 1996, mai dăinuia o stare de spirit, cam generalizată, printre reprezentanţii fostelor republici unionale URSS-iste, devenite state independente; stare de spirit şi de intenţie de a se ţine oarecum la distanţă de ruşi, de a nu fi familiari/ „familiali” cu ei, dat fiind că nu mai făceam parte din aceeaşi pojijie, cum se zice prin Moldova şi Transilvania, cu fostul „frate mai mare”. În unele cazuri, estonienii sau lituanienii, spre exemplu, refuzau de a mai vorbi ruseşte cu moscovitul, propunând ca limbă de dialog engleza sau franceza, spaniola sau germana, în dependenţă de situaţie. Aşa a fost... Chiar dacă de Viktor Erofeev ar fi trebuit să ne apropiem, totuşi, ştiind că, faţă de ruşii săi, faţă de naţiunea sa nu este un pozitivist în ruptul capului (!), fiind cunoscută distrugătoarea-i critică la adresa mentalităţii ruseşti, spiritul căreia mai rămâne afectat de slavofilismul agresiv. Însă am rămas la distanţă... Unde mai pui că, în ajun eu trăisem o experienţă foarte neplăcută în discuţia cu una din conaţionalele sale, participantă la festival, susţinută de o franţuzoaică cu nume turcesc. În continuare mă voi servi, întru adevăr, de notele diaristice din respectiva perioadă.

Deci, în ajun intrasem la unul din cele două colocvii tematice, care se ţineau la Die. Tocmai vorbea Aida Moseika din Moscova, tezele căreia sunau cam astfel: atât pe timpurile Uniunii Sovietice, cât şi după destrămarea acesteia, cei mai asupriţi, cei mai nedreptăţiţi, cei mai marginalizaţi au fost ruşii şi cultura lor. Fireşte, în comparaţie cu celelalte popoare convieţuitoare în imperiul ruso-bolşevic. După care vorbitoarea încheie programatic: „Este necesar ca ruşii să se elibereze, să se emancipeze”. Urmă o pauză de-a dreptul jenantă. După un şir de clipe stingheritoare, eu întreb: „Doamnă, dar de cine şi de ce trebuie să se emancipeze ruşii? Spuneţi-ne şi nouă, poate vă putem ajuta în această nobilă intenţie. Oricum, avem ceva experienţă...” Însă Aida Moseika strânge din umeri, după care zice, derutată, că nu ştie de la cine şi de ce trebuie să se emancipeze poporul ei, mai menţionând, parcă a dezvinovăţire, că, genealogic, dânsa se trage, de fapt, din tătari, ucraineni, ruşi şi nu mai ţine minte ce neamuri, încât nu poate fi considerată o şovină, o naţionalistă, o...Ce mai! Poveste veche – cine apucă primul prăjina...

E drept că intenţia-interogaţia mea din ajun mă costă a doua zi. Înainte de începerea şedinţei de rând a acelor „Rencontres europeennes” ni se înmână nişte teze referitoare la bilingvism şi coabitare a comunităţilor lingvistice diferite şi la îmbogăţirea mutuală (... până la muţenie, uneori!) şi dificultăţile ce apar în atare cazuri. Câteva minute, studiem cele ce ni se propuseseră, fiecare mirându-ne în sinea sa de tendenţiozitatea cu care erau decretate anumite chestiuni dubioase. Prima luă cuvântul reprezentanta Lituaniei, dna Laima, opinând cu temei că cei care înşiraseră respectivele teze nu au dreptate în tratarea problemei minorităţilor în Ţările Baltice. Ce să mai fi zis eu, dacă, în ţidula organizatorilor, „păcatele” bilingvismului erau formulate chiar în felul următor: „C’est le cas dans l’espace post-sovietique, noteamment et dans les Moldavie et dans les Pays Baltes”. Nici mai mult, nici mai puţin! Adică noi, toleranţii, blânzii, „respectuoşii” faţă de ex-fratele mai mare, deschideam parada şi… cutia Pandorei! Am intervenit, pentru a-mi expune dezacordul, regretul... Dar... stop! Dna moderatoare a colocviului, Amber Bousoglou, emoţionată, probabil, de rădăcinile tătăreşti ale Aidei Moseika, zice că eu aş putea participa doar cu statut de observator... Fără a interveni în discuţii. Fluier a uimire şi întreb: „De ce, stimată doamnă?” „Pentru că am luat act că dvs. aţi participat la Salonul de Carte şi nu v-aţi înscris pentru colocviu”. „Pardon, madame, oare nu vă amintiţi că, ieri, m-am apropiat de dumneata, solicitându-vă dosarul cu materialele colocviului şi mai rugându-vă să mă înscrieţi în atelierul pe care-l moderaţi?! L-aţi invitat pe un domn organizator, dându-i indicaţii să-mi ofere un dosar şi să mă înscrie ca participant”. „Da, dar nu puteţi participa decât ca observator”, o ţine una şi bună (de fapt – ... rea) cucoana Bousoglou, de la Paris, de la ziarul „Le Monde” (cam de stânga, nu?...). Unii participanţi la colocviu prind a-şi arăta mirarea faţă de atare interpretare şi decizie arbitrară, la discreţie. Victor Bârsan din Bucureşti opină: „Dar nu mi se pare deloc corect un atare tratament a celui ce vrea să participe la colocviu”. Altcineva cere statutul, regulamentul în baza căruia dna de la „Le Monde” acţionează cum acţionează: bizar până la ridicol. Natural, nu exista niciun fel de statut-regulament care să-mi interzică participarea-cuvântarea la un colocviu intitulat atât de liberal: „Întâlniri europene”. Chiar întreba: „Oare chiar aceasta e faimoasa democraţie occidentală, drămuită de dna jurnalistă-moderator?” Mai spunându-i bătrânei mond-iste că atare „democraţie” îmi este cunoscută încă de pe timpul ruso-sovieticilor, am părăsit sala. Abia după ce închid uşa, îmi amintesc, brusc, că, ieri, cucoana-tovarăşă Bousoglou îşi etala cunoştinţele de limba rusă într-o conversaţie cu recalcitranta moscovită care cerea... emanciparea ruşilor.

Aversiunea pe care mi-o provocase tandemul celor două doamne-tovarăşe (... de stânga şi de... pro-Rusia), mă făcuse să-mi amintesc – răzbunător! – de  sentimentele grandioase, mai că... nepământeşti, mai că... anistorice, trăite la căderea Uniunii Sovietice! Într-adevăr, ce minunat era să rememorezi sau să reciteşti atunci, la prohodul URSS, celebrele vibraţii din poemul „Viaţa lumii” a blajinului şi înţeleptului nostru Miron Costin: „Vremea începe ţările, vremea le sfârşaşte./ Îndelungate împăraţii vremea primeneşte./ Vremea petrece toate; nicio împărăţie/ Să stea în veci nu o lasă, nicio avuţie/ A trăi nu poate...”

Asta e, asta a fost: se sfârşea o – oarecum – îndelungată împărăţie (comunistă), iar vremea ostenea de zor „să înceapă” alte ţări, care, în decurs de o săptămână-două din acel august 1991 (Miron Costin fusese decapitat, la Roman, cu exact 300 de ani în urmă!), au şi apărut sau re-apărut în Europa şi Asia. Fusese, deci, doar cu 3 ani până la confruntarea noastră cu pro-comunismul (sau, posibil:  protocomunismul) acolo, în generoasa Franţă...

În fine, cred că moderatoarea bizară îmi făcuse un bine: plecând de la colocviu, aveam să-l întâlnesc pe Paul Goma, care mi-a răspuns amabil la propunerea de a-mi acorda un interviu.

Aşadar, noi, românii, dialogam, ungurii jucau fotbal cu ruşii şi-i băteau măr, Erofeev era destul de stors de alergătură, periodic se oprea, să mai ia aer...

Dar, peste ani, sigur că aveam să regret, oarecum, că nu făcusem cunoştinţă, personal, cu Viktor... Şi, în gând, o cam înjurai pe moderatoarea Bousoglou că-mi stricase dispoziţia şi mă pornise contra ruşilor de la festival...

Retrăit-am limpede acele momente şi când, în una din primele recenzii la romanul-eseu (asta cred că este anume) „Enciclopedia sufletului rus”, scrisă de mai tânărul coleg Mihail Vakulovski, „mi se reamintea” că: „Victor Erofeev este omul care spune adevărul despre ţara sa, ţara în care locuieşte, e cu cărţile pe faţă, cel ce pune diagnosticul, cel ce construieşte enciclopedia, un scriitor care, dintre români, poate fi comparat doar poate cu basarabeanul Paul Goma”. Într-o anumită măsură, aşa este. Însă Erofeev e mult mai radical faţă de poporul său, faţă de patria sa, faţă de mândria naţiunii sale, faţă de victoriile şi înfrângerile ei şi, înainte de toate, faţă de cornul abundenţei păcatelor pe care i le aminteşte Rusiei-matuşka, fiilor şi fiicelor ei, uneori doar constatând cusururile, cu oarece nedumerire, stupoare, de cele mai multe ori, însă, înfierându-le, jucându-le în... batjocură (crasă), folosind un registru impresionant de expresii brute, de o obscenitate neobturată, de  licenţiozitate inventivă extraordinară care,  în virtuţile pur lingvistice – nu şi în semantica ei – este de o verbocreativitate pe care ar fi putut-o invidia, probabil, chiar marii maeştri ai genului, avangardiştii Velimir Hlebnikov şi Aleksei Krucionîh. Apoi, nu puteam să nu-mi amintesc că traducătorul în română al „Enciclopediei...” e de asemenea un pruto-nistrean, Iulian Ciocan, căruia încă nu-i cunoşteam versiunea, pe care o citisem în matca ei rusească. Şi mă întrebam, bineînţeles, cum s-a descurcat tălmaciul cu mostre de genul: „Filozofia rusului este pohuism-ul”? Păi, grava şi de neocolita noţiune care dă nume „filozofiei-filozofiilor” la ruşi, după cum crede Viktor Erofeev, se filează, adjectival, din „hui”, ceea ce în româneşte echivalează cu – pardon! – ... pulă. Eu aş fi tradus-propus termenul de „mi-i-înpulism”, dat fiind că respectiva „filozofie” rusească are repere similare în „filozofia” românească, cea a lui... „mi-i în pulă de toate”.

Ar fi, aici, acum şi-ntotdeauna în România, în românism, şi versantul feminin al acestei atitudini. V-o amintiţi şi domniile voastre din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda. Chestia aia, pe care o remarcă un arhitect german, ce avea treabă bună pe la noi, leafă pe potrivă, dar care, la un moment bun, zice că – gata! – pleacă, îşi ia rigla de desen tehnic şi tălpăşiţa de pe meleagurile carpatine, mioritice, meştero-manolice etc. Iar prinţul care îl angajase se interesează oarecum nedumerit: „Her arhitect, de ce pleci? Au nu e mişto ţara noastră, adică frumoasă?” „Este” (citez din memorie, cu aproximaţie), zice neamţul. „Nu-i bogată?” „Ce să mai vorbim, este”. „Poporul nu e ascultător?” „Cum să nu, domnule român, este!” „Atunci ce pizda mă-tii nu-ţi place aici?” „Prea mult pida moti”, răspunse teutonul. „Moare omul – pida moti! Arde casa – pida moti! Vine un alt rege – pida moti!”... Astfel că, delicatul, finul arhitect neamţ o şterse din România generalizatei „pidamoti”, ca şi „miempulismului”, de pe celălalt versant.

Să nu creadă cititorul că aş fi un adept al etalării scârbavnicului în literatură sau, doar, în scrisul public, să zicem. Din contră. Însă aceste şi alte exemple de necesară verbocreativitate din partea traducătorului le găsesc fireşti ca preambul la enunţarea unor gânduri ce-mi veniră în legătură cu modalităţile de a fi citit Erofeev în româneşte. Sigur, mai multe acestea, modalităţile.

2. Două moduri de a-l citi pe Viktor Erofeev

„Enciclopedia sufletului rus” se citeşte în, cel puţin, două moduri, oarecum diferite, în stânga şi în dreapta Prutului, la Chişinău şi la Bucureşti (Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova...). Motivele sunt clare din cauza implacabilei istorii a raptului şi asupririi la care am fost supuşi de ruşi noi, interriveranii. Când mai eram şi între munţi şi mare. La 1812. Mai târziu, marea ne-a fost definitiv

furată de progeniturile sciţilor. Apoi, după aproape un sfert de veac de convieţuire românească, din nou rupţi de România, în 1944. Accentuez: aceasta, în ce priveşte stâng-transprutenii care, bineînţeles, citesc şi înţeleg (oarecum) altfel un autor rus contemporan, ce se referă la naţiunea sa, la patria sa. Bucureşteanul avut-a norocul să simtă mai puţin ce înseamnă cizma rusească. Şi la acest capitol ar fi multe de spus, de analizat, comparat, asemănat sau delimitat. Eu, însă, mi-am pus următoarea întrebare: basarabeanul care citeşte „Enciclopedia sufletului rus” nu este oare ispitit să se autoanalizeze şi el, încercând a se dumeri dacă, în atâta timp de neplăcută convieţuire cu opresorul său, nu care cumva a împrumutat ceva, în caracter, din cele ale rusului? Nu a (re)simţit acea metafizică de contact, cum zice Erofeev; metafizica bunelor şi relelor, deopotrivă?... Mda, ne vedem impuşi să excludem „bunele”. În acest caz. În tentativa de comparaţie în baza „Enciclopediei...” (căreia, în imprevizibilitatea dezabuzatei sarabande a genurilor scrisului în post-modernism, i se mai spune şi „roman-cu-enciclopedie”). Deoarece, crunt şi curajos, uneori înverşunat, Viktor Erofeev etalează aproape sută la sută doar părţile proaste şi extrem de proaste ale poporului din care se trage, ale Patriei pe care nu a vrut s-o părăsească nici atunci când se sufoca în imensităţile şi glaciaţiunile ei politice. „Deşi sunt rus până în măduva oaselor, Rusia este pentru mine o problemă irezolvabilă. Niciodată n-am vrut sa plec din Rusia, chiar dacă am urât regimul. N-am vrut să plec, pentru că, spre deosebire de prietenii disidenţi, ştiam cum este Occidentul. Ei au evadat din Rusia ca nişte câini scăpaţi din lanţ. Eu n-am plecat, cu toate că stăpâneam câteva limbi străine, aveam cunoştinţe printre occidentali, plus unele motive de ordin familial. Bieţii mei părinţi, în special mama, mulţi ani de familie au purtat discuţii pilduitoare, criticând emigraţia. (Tatăl său fusese diplomat, iar Viktor şi-a petrecut o parte din copilărie la Paris – n. m.)  Mult mai târziu am aflat că vroiau sa mă  expulzeze ca pe Soljeniţîn, dar n-au făcut-o, nu se ştie de ce. Nu ar fi fost o problemă pentru mine să mă adaptez în Occident, n-aş fi privit la oamenii de acolo de jos in sus. Niciodată n-am aderat la vreun curent ideologic, fie acesta şi occidentaloid”, mărturiseşte Erofeev, părând a fi mai mult... Ego-feev...

Prin urmare, basarabeanul, onest şi bărbăteşte, ar trebui să identifice răul pe care, predecesorii săi, în şir de generaţii, l-au preluat de la nici pe departe exemplarii, în corul popoarelor, ruşi înfieraţi pentru viciile lor (proverbiale!) de Erofeev. Pentru netrecătorul lor sentiment agresiv de imperialism... nostalgic... În „Enciclopedie…” ruşii sunt stigmatizaţi necruţător, deoarece, precum remarcă cititorul atent, pe parcursul naraţiunii, autorul doar o singură dată îşi permite o intonaţie gogoliană: „Bietul meu popor! Oameni „luaţi la labă”! (În original: zadrocennîie liudi – anume în sensul românesc pe care l-am dat. – l. b.) De ce aş face eu asta? De dragul corectării moravurilor? În numele viitorului? Sau, poate, spumegând de mânie? Dar poate că îmi place vivisecţia? De unde acest iz de cadavru?”

Şi cititorul sagace, de la Chişinău sau Bucureşti, ar putea căuta posibile răspunsuri la întrebările autorului care, în lucrările sale, nici pe departe nu reflectă modificările estetice şi etice plăcute (pozitive, adică) ce s-ar fi putut întâmpla în conştiinţa omului contemporan, fie a rusului, să zicem, fie a românului, ca elemente ale acestei contemporaneităţi. Fie a rusului, fie a românului care – în retro-contemporaneitate! –  în lung de istorie, s-a cam înţeles că... nu se cam înţeleg între ei. Această butadă paradoxală exprimă „exact” spiritul relaţiilor dintre noi şi muscali. Adică, ţările noastre au fost uneori şi aliate, dar impuse de situaţii critice, şi nu benevole de a se alătura într-un tandem; aliate – printre altele. Şi niciodată prietene. Inclusiv, de aici înainte.

Nu poţi conta pe un tezaur de prietenie, când îţi este arestat, sechestrat, furat tezaurul propriei tale identităţi arheologico-istorice. 

3. Spiegel im Spiegel

Optez pentru acest titlu în limba nemţilor, „Spiegel im spiegel”  – „Oglindă în oglindă”, dat fiind că Viktor Erofeev locuieşte, periodic, şi în Germania, pentru presa căreia scrie (la „Die Welt”, spre exemplu), la postul de radio „Svoboda” (Libertatea) fiind coordonatorul unei emisiuni socio-culturale populare ce se numeşte exact ca volumul despre care discutăm – „Enciclopedia sufletului rus”. (Nota bene! Undeva – în „Cele cinci fluvii ale vieţii”? – Erofeev scrie: „Eu i-am sucit mâinile la spate, am dus-o sub duşul rece, iar înainte de a nimeri sub şuvoiul apei ea spuse că eu mă tem de un singur lucru: că ea ar putea scrie despre toate astea şi eu îmi voi pierde reputaţia nemţească. În Germania, sunt speriat mereu cu această reputaţie nemţească. Eu i-am răspunsei fără chef şi, aţâţat din nou de orgoliu, am săpunit-o, spălând-o”.)  (Spiegel im spiegel – acest titlul de capitol l-am împrumutat de la o superbă piesă muzicală a celebrului compozitor estonian contemporan Arvo Part...)

Pin urmare, să încercăm a pune faţă în faţă oglinda sufletului rus cu oglinda sufletului basarabean, pentru a vedea dacă anumite carenţe se regăsesc şi în una şi în cealaltă, emiţătoarea lor fiind prima oglindă, cea rusească, în care priveşte atât de adânc şi necruţător Erofeev, al cărui mod de a raţiona e unul distructiv. Însă el distruge (nu... nimiceşte!) de pe poziţia sensului unei noi construcţii. Ar fi parcă un distructiv-constructor, secundat de entropia speranţei, cum zice într-o altă carte a sa.

Şi cu ce credeţi că-i vine rusului mai uşor să-şi inaugureze discursul, în acest caz – „Enciclopedia...” alcătuită de un important scriitor? Ca şi celălalt Erofeev, Venedikt (vă amintiţi, bineînţeles, de „Moscova-Petuşki”), şi Viktor o începe cu... beţia! Ca parte importantă, indispensabilă a destinului rus – ca popor, ţară sau individ luat aparte. Omit doar prima propoziţie din „Enciclopedie...”. De altfel, de ce n-aş reproduce-o şi pe ea? E una destul de oarecare, anodină: „Bodyguardul privea chiorâş televizorul”. După care urmează a doua, a treia şi a patra frază, introducându-ne în marea (şi... nesecata!) temă: „Eu beam în compania unor oameni, cărora le este cunoscută foarte bine situaţia criminală din oraş. În pofida exteriorului meu inteligent, puteam să-i domin la beţie pe cei mai zdraveni bărbaţi, deoarece trei-patru sticle de vodcă pe seară nu produc asupra mea un efect deosebit, doar că dimineaţa am ceva mâncărime de piele pe abdomen”, se confesează, abrupt, protagonistul. (Să ne amintim ce scria B. P. Hasdeu, bineînţeles – cunoscător al situaţiei: „…un bun literat nu e treaz niciodată: de-ntâiu se îmbeată şi apoi scrie. Lectorii fac tot aşa: de-ntâiu se îmbeată şi apoi citesc”.)

În ce mă priveşte, fără a căuta mărturisitori benevoli printre basarabeni, ţin să spun că în tinereţe am cunoscut, dar mai întâlnesc şi astăzi persoane care, pe durata unei nopţi de „filozofare”, pot lichida fără efort şi urmări cele 3-4 sticle de vodcă erofeeviene... Sigur, se vor găsi deloc puţini ce vor spune – şi vor avea dreptate (cu părere de rău?): „Păi, şi dumneata erai printre ei, în juneţe...” Ce să ascundem, iubite confrate?... Ţii minte că primele noastre cărţi au apărut la editura „Cartea moldovenească” în celebra colecţie „Debut”... Căreia, iarăşi nu fără motive, i se spunea (şi) colecţia... „De băut”... Da, pe atunci se cam bea. Zic, pe atunci, pentru că, mai în avalul textului, poate voi face o ochire de... cvasi-abstinent (deja) şi asupra prezentului nostru...

În Interriverania, însă, molima beţiei se agravă după cel de-al doilea război mondial... De ce?... Simplu.... Şi tragic...

Vorba e că o parte din bărbaţii Basarabiei, tineri sau până în cincizeci de ani, câţi au fost să rămână în viaţă, se întorsese(ră) cu patima pentru băutura-trăsnet, hiper-tare anume din groaznicele bătălii. Beteşugul prinse după acea sută de grame de votcă care nu o dată era pur şi simplu înlocuită cu alcool pur, cu spirt sută la sută, care li se turna soldaţilor sovietici înainte de atac. Să li se anestezieze spaima, să li se pară mlaştinile Belorusiei nişte băltoace oarecare, Oderul să şi-l imagineze cam la genunchiul broaştei de adânc – ptiu! –, roiurile de gloanţe – un fel de insecte, ceva, între muşte şi bondarii de mai...

Iar istoria alcoolului în război e următoarea: de la începutul anului 1940, în rândurile Armatei Roşii, dar, bineînţeles, şi în scrisorile ostaşilor trimise la vatră, iar din ele – în întreg cuprinsul societăţii sovietice, prinde a se răspândi termenul neoficial de „narkomovskie sto gramm”, ce s-ar traduce ca – „suta de grame a narkomatului”, adică 100 de grame de votcă pe care Comisariatul Poporului a decis să o acorde ostaşilor roşii aflaţi pe linia frontului. Această porţie de alcool se mai numea şi „voroşilovskaia”, dat fiind că ideea/ iniţiativa fericirii şi încurajării luptătorilor cu stea în frunte a pornit de la Klement Voroşilov, comisar al poporului pentru apărare, care în ianuarie 1940 îl rugase pe Stalin să dispună ca oştenilor şi comandanţilor prinşi în războiul sovieto-finlandez să li se acorde câte 100 de grame de vodcă şi 50 de grame de slănină pe zi, pentru a-i ajuta să înfrunte condiţiile grele (pe istmul Karelia, temperatura cobora până la minus 40 de grade Celsius). Dispoziţia mahărului din Kremlin a fost pusă neamânat în practică, prevăzând că, în raport cu celelalte genuri de arme, tanchiştilor norma să le fie dublată, iar aviatorilor să li se dea 100 de grame de coniac. Astfel că, de la 10 ianuarie până la începutul lunii martie a anului 1940, armata angajată în lupte lichidase mai bine de 10 tone de vodcă şi 8,8 tone de coniac.

După războiul sovieto-finlandez, în care URSS a suferit pierderi serioase în confruntare cu vecinul său mult mai modest ca posibilităţi umane şi materiale, „cinstirea” ostaşilor sovietici a fost reluată după o lună de la începerea celui de-al doilea război mondial, în iulie 1941, chiar dacă hotărârea oficială a Comitetului de Stat pentru Apărare, cu parafa „absolut secret”, Iosif Stalin nu a semnat-o decât o lună mai târziu. Dispoziţia din 22 august prevedea ca tăria vodcii să fie de 40⁰, iar eliberarea acesteia să înceapă la 1 septembrie, numai că, precum am spus, acţiunea era deja în plină desfăşurare. Iar la 25 august o altă dispoziţie menţiona ca de tainul de alcool să aibă parte nu doar oştenii aflaţi pe linia frontului, ci şi aviatorii care efectuau zboruri de luptă (adică le fusese retrasă porţia de conac), precum şi personalul de ingineri şi tehnicieni care deservea aeroporturile.

Transportarea vodcii se făcea în vagoane-cisterne, câte 43-46 lunar. La locurile de destinaţie, lichidul albăstrui era împărţit în butoaie sau bidoane pentru lactate, care ajungeau în tranşee.

Reieşind din condiţiile dificile în care se pomenise Armata Roşie în primăvara anului 1942, repartizarea alcoolului a fost diferenţiată, proiectul de hotărâre al Comitetului de Stat pentru Apărare propunând ca vodca să le revină doar unităţilor de pe linia frontului care s-au distins în luptă, raţia pe cap de oştean fiind dublată (200 de grame). Însă Stalin redactează manu propria proiectul, în baza căruia de vodcă aveau să beneficieze doar oştenilor care porneau la atac, celorlalţi însă tainul tăriilor revenindu-le doar la sărbătorile oficiale, ce se adunau cam şapte pe ani, inclusiv Ziua Sportivului Sovietic. Ba mai mult, proiectul prevedea şi Ziua Internaţională a… Tineretului (6 septembrie), numai că Stalin a exclus o eventuală sută de grame în plus…

Cu puţin timp înainte de contraofensiva Armatei Roşii la Stalingrad, vechea hotărâre este revăzută şi completată: ostaşilor din unităţile de rezervă din spatele frontului, celor din unităţile de construcţie, personalului medical, dar şi răniţilor (acestora cu acordul medicilor) li se cuvenea câte 50 de grame de vodcă. Pe Frontul Transcaucazian cele 100 de grame de tărie au fost înlocuite cu 200 de grame de vin de Porto sau 300 de grame de vin sec. Iar după bătălia de la Kursk pentru prima oară vodca a fost repartizată şi personalului din NKVD şi  unităţilor militare de căi ferate.

Ritualul împărţirii vodcii a fost încheiat în mai 1945. Poate şi din considerentul că în teritoriile pe care se pomenise oşteanul sovietică băutura se găsea din belşug şi în afara oricărui regulament militar.

Dar se pare că practica de a îmbăta oşteanul, pentru a-i reprima spaima de gloanţe, baionetă, artilerie, tanc, precum şi repulsia faţă de cadavrele camarazilor cu care se întâmpla „să convieţuiască” un timp în tranşee, fusese preluată din prima conflagraţie mondială, cea din 1914-1918, în care, zilnic, soldatul francez era asigurat cu 3 litri de vin. Cel puţin, aşa spune preotul de ţară, unul dintre personajele filmului lui Luis Bunuel Farmecul discret al burgheziei... Dar nu este exclus ca, cercetând în istoria belicoasă a lumii, vom afla că şi legionarii lui Traian îşi cam făceau chef înainte de a da piept cu oştenii lui Decebal...

Iar în al doilea război mondial, pe frontul sovieto-german, unii basarabeni renunţau la atare mod de a-şi potoli spaima prin cana cu spirt, dându-şi seama că acţiunile unui ostaş lucid, treaz, sunt mai calculate, mai sigure şi, în anumite cazuri, te pot salva chiar de la moartea pe care o vezi cu ochii. Şi sutele lor de spirt le preluau alţi camarazi, dându-le de duşcă din căni de aluminiu din care, cu câteva clipe înainte, lichidaseră propriul tain de alcool pur. Reîntorşi la vatră, unii din supravieţuitori – deloc puţini cu contuzii – făceau ravagii prin familiile lor, prin sate, – bătăi, sudălmi, ameninţări, răcnete, urlete ca de fiară încolţită ce îşi pretinde doza de anestezic etilic... Groaznice, urmările acelei sute de grame de spirt cu care ostaşul mergea la atac, urlând cu gâtlejul ars de alcoolul pur un „ura!” răguşit, sugrumat, disperat. Nu conta numărul celor căzuţi, nu conta preţul victoriei care fusese obţinută cu sute de mii, cu milioane de vieţi în plus... Şi alte milioane de vieţi terorizate de efectul întârziat al „proverbialei” sute de grame de spirt date de duşcă... Bieţii dependenţi, à reburs, de blestemată cană de aluminiu... Cum să nu-ţi fi amintit de experienţele lui Pavlov cu reflexele condiţionate inoculate câinilor?...

Iar copiii născuţi în anii de după război erau ca şi cum (şi) ecoul acelei sute de grame de alcool etilic. Oricum, îi resimţeau efectul. Barem prin faptul că unii dintre ei nu că ştiau, ci chiar învăţaseră – cu ceva calcul special – să bea zdravăn, să ţină la beţie, să... Ce mai calea-valea, pot oferi un caz concret, care ni s-a întâmplat, prin 1968, în restaurantul „Moldova” din Chişinău. Eram câţiva studenţi, prieteni, eu cu Iliuşa Iordache – el a fost protagonistul – cu care, un an, învăţasem chiar în aceeaşi şcoală, din comuna Chiţcani, peste Răut de Negurenii mei de baştină. Ilie se afla student la Universitatea (pe atunci: Institutul) de Medicină. Anul întâi. Eu – în anul doi la jurnalism şi filologie. La acea agapă apăru şi un bărbat de vreo 35 de ani – vârstă aproape dublă decât le întruneam noi, pe ale noastre, în doi. Respectivul comesean avea o problemă, delicată, de sănătate şi, pentru a nu merge la dispensar... cam vă imaginaţi despre ce era vorba..., apelase la studenţii în medicină care îi puteau ticlui reţetele necesare, fără de care farmaciile nu eliberau nicidecum medicamentele menite stârpirii ruşinoasei boli (de mai jos de... centură)... După un şir bun de pahare, apăru nu ştiu cum problema, dacă, printre noi, s-ar găsi cineva care, dintr-o răsuflare, fără să clintească sticla de la gură, poate da gata o jumătate de litru de vodcă... Comeseanul făcea prinsoare că, de se dă de... duşcă acea sticlă de vodcă, el mai pune la bătaie 25 de ruble. Astea constituiau cam trei sferturi dintr-o bursă studenţească lunară la universitate. Condiţiile: cel ce se prinde, trebuia să stea în picioare, cu sticla-trâmbiţă la gură, lichidând-o – menţiona în mod special – dintr-o singură răsuflare şi fără să lase în ea strop de tărie! (Din temeinică experienţă, studenţii ştiau, deja, că, dacă scurgi sticla de vodcă, după ce pare că ai turnat tot lichidul din ea, mai picură încă – exact! – ...11 stropi!) Ilie, flăcău înalt, zdravăn, bătu palma, făcu întocmai cum cerea rămăşagul, uscând jumătatea de litru de vodcă în vreo 25 de secunde! Dar, când să ia banii de pe masă – acolo fu înţelegerea să fie pusă bancnota de 25, – bărbatul-iniţiator de concurs bahic protestă, spunând că nu, condiţiile nu fuseseră respectate, pentru că în sticlă ar fi rămas o zare de lichid. Noi: „Nu, nu a rămas nimic!” El: „Ba da, a rămas!” Văzând că pariul se cam termină în coadă de peşte, Iordache luă bancnota şi – „Hârşti! Hârşti!” – o rupe în două, în patru, lăsându-ne pe ceilalţi cu gurile căscate de uimire... Şi arăta colegul, vreau să vă spun, de parcă n-ar fi băut strop de vodcă, nu că o sticlă-full... Dar, dimpreună, sigur că am mai fi dorit să continuăm furibunda agapă dionisiacă. Însă nimeni nu mai are bani. Sau, cel puţin, prevăzător, nu spune că ar avea. Deja se împăcaseră şi Ilie cu oponentul său cârcotaş, cele 25 de ruble puteau fi puse la contribuţie, numai că – cine ţi le ia, aşa, ferfeniţă, cum erau? Dar, precum se ştie, una din calităţile băutorilor e că dânşii niciodată nu-şi pierd speranţa, păstrându-şi optimismul... Ilie se apropie de chelneriţă, trată ceva cu ea, aceasta luă bancnota-petice, după care ne aduse la masă alte sticle de băutură. Calculul fusese făcut cu destulă ingeniozitate: o bancnotă deteriorată, oricât de grav, putea fi schimbată la banca de stat. Dar cine te aştepta pe tine acolo pe la ore dinspre miezul nopţii? Ilie lăsă din preţ, adică îi spuse chelneriţei: ne aduci băutură de cincisprezece ruble, restul îţi rămân, când le schimbi. Cu 10 ruble tânăra ospătară îşi putea plăti chiria pe o lună...

Eu cu Iordache eram din cei care, în copilăria lor (începutul anilor ’50), văzusem cum, după un deceniu de ocupare a Moldovei Estice, puterea sovietică părea să mai aibă de prolog prelungit înstăpânirea generală a unei beţii crunte, interminabile, devastatoare.

Negurenii noştri povesteau cum, în vara anului 1944, veneticii cu stea în frunte dădeau buzna în gospodăriile oamenilor, năvăleau în beciuri, unde, bând cât încăpea în ei, mai apoi, dezlănţuiţi în sălbăticie de inşi ai stepelor nesfârşite şi ai taigalei îndobitocitoare, trăgeau cu mitraliera în butoaie.

Greu îşi reveneau Negurenii. Legi noi, dure. Colhoz sărac. Cei mai mulţi săteni îşi îndulceau ceaiul cu sfeclă de zahăr, fiartă, adunată toamna târziu, „de pe urmă”, adică – după recoltare. Şi nu numai ceai de sfeclă, ci, deja, şi blestematul de basamac (samohonkă), pe care lumea  nu-l cunoscuse pe timpul românilor. Încetul cu încetul, românaşii de ieri, moldovenii sovietici „de azi”, trecură la modă şi metodă rusească: să facă borhot din sfeclă de zahăr sustrasă, cu sacii, de pe lanurile colective care fuseseră, nu demult, particulare. Improvizau alambicuri primitive – un cazan mare, o veşcă înfundată pe el, o ţeavă ce trece printr-un uluc, plin cu apa necesară pentru a răci aburii ce ieşeau la fierberea borhotului şi a-i condensa, torcându-i în firuţul de lichid ce se prelingea pe un pai, frânt-unghi la capătul ţevii. Tare, putoarea! Tulbure şi tulburătoare de minte!  

Cam la acele vremi se referă, într-un interviu din „România literară”, şi poetul Emil Brumaru, mărturisind: „Primul puseu de creaţie, pe bune, l-am avut în 1958, în vacanţa de vară, când, student la Medicină, între anul III şi anul IV, am fost pentru prima oară, după refugiu, în Basarabia, în Fundurii Vechi, sat în care se născuse taică-meu. Era fabulos! Toţi umblau îmbibaţi de smahoncă, un fel de rachiu tare, bestial, vânăt, fabricat din sfeclă (cursivul meu – l. b). Verişoarele mele pieptoase şi curoase mâncau prune, delicat, din farfurie, cu furculiţa, şi se hlizeau erotic. Apoi se luau de talie şi, păşind mărunţel, cântau melodii înflăcărate şi triste...”

De fapt, Emil Brumaru vedea în Basarabia o perpetuare… triumfală a… revoluţie ruse, precum o cunoscuse la rupturi de vremuri – ţarism-leninism – Marina Ţvetaeva, celebra poetesă. În viziunea ei, în atenţia ei, beţia rusă ţinea de o continuitate-fatalitate. Bolşevismul o prelua. O... augmenta. O... fantasticiza. Aproape. Cel puţin, aşa (pre)vedea Ţvetaeva care, într-un poem de la sfârşit lunii octombrie 1917 în sudicul oraş Theodosia, în Crimeea cea cu vinuri bătrâne, de viaţă lungă, scria:

„Noapte. – Nord-Ost. – Urlet de soldaţi – urlet de talaz.

Au devastat pivniţele. – În lungul pereţilor,

Prin canale – şuvoi preţios,

În care dansează luna însângerată.

                        .............................................................................

Rada portului – bea, cazărmile beau. Lumea a noastră e!

Al nostru e vinul din beciurile cnejilor!

Oraşul întreg călcându-l în picioare ca un taur,

Cade în genunchi în faţa tulburei băltoace – şi bea.

Într-un nor din aburii vinului – luna. – Cine e aici?

Ne fii de tovarăşă, frumoaso: bea!

Iar prin oraş colindă un vesel zvon:

Undeva, doi s-au înecat în vin”.

Să rămânem în acelaşi minunat oraş Theodosia, şi el fiind una din perlele Crimeii. Să mai adăstăm acolo cu deloc mult timp înaintea evenimentelor descrise de Marina Ţvetaeva în poemul cu soldaţii dezmăţaţi, care devastau pivniţele, după aşa-zisa lovitură de palat de la Petrograd (în timpul primului război mondial, când Rusia lupta cu Germania, slavofilii insistaseră să se dea anatemei celebrul nume Sankt-Petersburg, ca unul de provenienţă... duşmană (teutonă!), înlocuindu-l prin autohtonul Petrograd). De data aceasta (aceea), protagoniştii au fost prozatorul Aleksandr Kuprin (ajuns foarte popular mai ales după ce Lev Tolstoi îl proclamase drept succesor „în linie dreaptă” al lui Cehov) şi nimeni altul decât majestatea sa ţarul Rusiei. Despre celebrul scriitor se ştia că e un mare prieten al zeului Dionisos şi amicul la toartă al plebeului, boemului, cum ar veni, Bachus. Atare „angajamente” sigur că  îl sustrăgeau de la masa de scris,  ducându-l la mesele chefurilor de nedescris, în birturi, taverne, berării etc. Se zice că soţia îi puse lui Kuprin o condiţie: dacă vrei, Aleksandr Ivanovici, să vii seara în patul meu (conjugal, fireşte), îmi arăţi paginile pe care le-ai scris peste zi, astfel că, muţunache ce eşti tu, vezi ce şi cum, – sau eu şi erosul, sau băutura şi pierzania! Uneori, cică, prozatorul reuşea să-şi fenteze consoarta, arătându-i pagini mai de cândva, de un an-doi vechime, şi aceasta îl primea în braţele ei de boieroaică bine făcută. Pentru că, de, aşa e, – nu totdeauna soţiile scriitorilor sunt cititoare atente, iar unele dintre ele – nici că citesc, de multă vreme deja, încât ajung a confunda literele cu cifrele...

Însă cazul răsunător în relaţia prozatorului cu tronul Rusiei fusese următorul: într-o vară, pe când se afla în Crimeea, la „vreme de beţie” sau în timpul acestei... vremi (acolo, în spaţii subtropicale, nu în iarna bacoviană băcăuană), lui Kuprin îi trece prin minte să-i expedieze ţarului o telegrama urgentă, prin care majestatea sa este anunţat că scriitorul şi-a schimbat condeiul pe sceptrul de guvernator al unei republici libere, care nu este alta decât oraşul Theodosia, unde îşi petrece vacanţa. Chiar aşa: eu, Aleksandr Kuprin, am declarat Theodosia oraş liber cu statut de republică al cărui guvernator m-am şi proclamat, neamânat, ad hoc, ca să nu mă sufoc, nici să iasă că joc ş. a.

Ei bine, unii dintre comesenii cu care chefuia prinseră a se îngrijora, gândindu-se la posibilele consecinţe drastice ce ar putea să le suporte prozatorul uzurpator de putere şi integritate statală a Matuşkăi Rusia. Iar dimineaţa chiar aşa părea să şi debuteze – cu mari necazuri, chiar cu arestări, pentru că, în faţa hotelului în care se oprise Kuprin, staţionă chiar automobilul (sau, poate, caleaşca) guvernatorului de Crimeea, ce se interesă unde se află prozatorul/ uzurpatorul, iar când ajunse în faţa acestuia, îi aduse la cunoştinţă mahmurului Aleksandr Ivanovici conţinutul unei telegrame de răspuns, pe care o primise de la majestatea sa ţarul. Era scris: „Transmiteţi-i lui Kuprin că poate să bea, numai să aibă grijă să şi mănânce ceva”. Într-adevăr, dacă nu mănânci la beţie, te poţi crede cine ştie ce (guvernator...)...

...Îmi cer scuze pentru  această abatre-ne-lirică-exemplificare cam extinsă, însă am ţinut să sugerez oarecum plastic-dureros că da, basarabeanul a cam fost contaminat de celePra patimă rusească, pe care deloc puţini o transformară în... pasiune...  Slavă Domnului, însă, că nu la modul atât de încrâncenat şi fără drept de apel al siberienilor, dar şi a ruşilor din spaţiul european al ţării lor... Despre care, aminteam, nu Viktor, ci Venedikt Erofeev (tradus de regretatul Emil Iordache) a scris o enciclopedie... strict-specializată: Beţia la ruşi, alias – „Moscova-Petuşki”.

Impresionante file bahico-dionisiace se întâlnesc în creaţia, dar şi în destinele mai multor scriitori ruşi. Esenin. Vasili Şukşin. Apoi celebrul poet Nikolai Rubţov care, în urma unui chef în draci, fu sufocat – cu sânii ce-i astupau gura! (ce-ar zice/ scrie Emil Brumaru la „Cerşetorul de cafea”?!...) – de concubina sa. Pentru că, subjugat de alcool, poetul ardea cu mucul de ţigară pieptul, părţile moi ale corpului tinerei femei cu care se afla în pat... Pentru că... Am ajunge şi la atâţia intelectuali basarabeni – scriitori, jurnalişti, interpreţi de folclor, artişti plastici etc. – care, din cauza patimii pentru alcool, s-au stins la vârsta de 40, 50 de ani... Chiar dacă, poate, nu sută la sută (..de grame) conform cu afirmaţia lui Erofeev că „orice poet al Rusiei năzuieşte să moară sub gard”...  (O spune în altă carte a sa, „Cinci fluvii ale vieţii”, unde extinde mereu imaginea lumii-halucinaţii, până şi la nivel stilistic.) Într-o anumită măsură, „fenomenul” a fost caracteristic şi „dreptei” Prutului sub regim de stânga... O aminteşte şi Petru Poantă în volumul său eseistic-memorialistic „Clujul meu, anii studenţiei” (2007). Până şi în acest oraş transilvan – ceva mai specific, mai sobru, mai cumpătat, – avea să se izvodească boema, şi nu una oarecare, ci „în varianta ei fundamentalistă: boema alcoolică. Deceniile literare şase, şapte şi opt au fost deceniile marilor beţivi. Pentru scriitorul român, băutura devine emblemă a vocaţiei... Se bea zilnic, ritualic aproape, cu distincţie ori depravat, în public sau pe ascuns. Marii proletcultişti ai anilor ’50 (adică, cei mai apropiaţi de ruso-sovietism, inclusiv de excesul de alcool – n. m.), predicatori ai moralei comuniste, sunt şi marii beţivi ai vremii. Băutura devine o modă (posibil, şi un refugiu? – l. b.) căreia puţini i se pot sustrage... Clujul literar nu face excepţie. În anii ’60, se pare că redacţia Tribunei purta faima veselului flagel... o comunitate integral masculină care îşi exhiba glorioasa mediocritate printr-o continuă şi voioasă petrecere”. (Respectivii clujeni erau, vede-se, de „formaţie” afină celei a lui Em. Bucov, F. Ponomari, V. Tulnic, I. Bolduma etc. de la Chişinău...)

Însă în Rusia alcoolismul crâncen a dus la pieirea nu doar a unui număr impresionant de persoane, ci şi la dispariţia unor etnii întregi, în special în Siberia Orientală. Alte popoare nu prea numeroase sunt pe cale de dispariţie, precum remarca şi un martor „neutru” (spre a nu se spune că noi suntem bântuiţi de oarece prejudecăţi, animozităţi etc.), – nimeni altul decât celebrul scriitor mongol de expresie germană Galsan Tschinag. Însă nu ştiu dacă e bine să spun „scriitor mongol” sau – din Mongolia, pentru că Galsan este de origine tuvină (l-am cunoscut personal, în iunie 1989)  şi a fost şcolit în Germania, fiind considerat „un clasic de stepă” ce scrie în limba lui... Beethoven, să zicem, sau – cum se spunea, tradiţional, – în cea a lui Goethe. Iar tuvinii locuiesc atât în Altaiul de Munte sau în China, cât şi în Rusia, aici chiar având o formaţiune statală, numită Republica Autonomă Tuva. Iată, tocmai în urma unei vizite în această autonomie a conaţionalilor săi rusificaţi, Galsan avea să constate dezastrul întru deplină dispariţie de seminţenie: „Noi avem legături cotidiene cu tuvinii din Rusia: practic, ei sunt lăsaţi uitării. Viaţa lor tradiţională a dispărut completamente. Nu mai ştiu a fabrica haine, încălţăminte, obiecte tradiţionale.... Unicul lucru pe care l-au însuşit bine e să bea vodcă. Această populaţie se află pe cale de dispariţie, aproape ca indienii din America. Tuva a devenit un tărâm înspăimântător. 64 de procente din locuitorii ei au făcut sau fac puşcărie. În capitală, Kîzîl, toate parterele sunt baricadate. Dacă uşile nu sunt de metal, hoţii intră; ferestrele sunt zăbrelite, ceea ce e înspăimântător”; „Oamenii sunt leneşi, mincinoşi; acesta e un colţ unde fiinţele umane au fost pervertite. (...) În comparaţie cu ei, tuvinii din Mongolia trăiesc în condiţii naturale bune”, mai spune Tschinag despre conaţionalii săi, bineînţeles că supărând autorităţile de la Kremlin şi punând în gardă editurile, eventualii traducători ruşi.

Natural, această temă (caracatiţă!) ar cere capitole-tratate aparte, de analiză şi îndurerare... De tragism... Precum cele la care te duce gândul, după ce afli următoarea statistică neagră pe care, în timp ce scriu acest text, o vehiculează presa lumii: Conform unor indicatori, o naţiune ce depăşeşte indicele anual de 9 litri consum-alcool pur pe cap de locuitor este supusă riscului degradării şi dispariţiei. Ruşii dau pe(ste) cap 15 litri de atare…  tărie-porcărie. (Ceea ce are, implicit, răsunet de ecou şi în nişte „profeţii” ale poetului Aureliu Busuioc, în deloc luminoasa perspectivă a depopulării Europei, ţară cu ţară: „Nu vom uita de Rusia cea mare:/ Nici partenogeneză, nici clonare./ De unde sperma, clonul sau vaginul?/ Frumoasele îşi fac prin lume plinul,/ Cât despre ei, Ivanii, ce foloase/ Când spirtul li se scurge şi din oase?/ Deci stema ei: pe-un câmp, trântit pe-o rână,/ Un spermatozoid c-o sticlă-n mână”.) Unii experţi susţin că fiecare al şaptelea rus este alcoolic. În cazul Moldovei din stânga Prutului – ca să revenim la spiegel im spiegel (oglindă în oglindă),  – acest indice reprezintă peste 12 litri de alcool, în timp ce în ţările europene cota variază între 7 şi 8. Apoi presa mai relatează despre tragicul... divertisment, în urma căruia, în Rusia, a decedat un star, o celebritate, un... – nimeni altul, decât campionul la consumul de alcool!

Cum s-a întâmplat? Păi, în oraşul Volgodonsk a fost pusă la (proastă) cale competiţia băutorilor de vodcă. Iar victima –  campionul ediţiei – şi-a găsit sfârşitul după ce a turnat în el 1,5 litri de vodcă. Agenţia Reuters mai menţionează că alţi participanţi la concursul-patimă-nărav  au fost internaţi în spital. Paradoxal lucru (numai nu şi pentru Rusia, probabil), însă, a doua zi, după ce au ieşit din instituţia halatelor albe, aceştia au consumat din nou vodcă. Probabil, au fost puşi  la bătaie cei 10 litri de aqua ardente, ce trebuiau să-i revină campionului absolut, plecat, însă, pe tărâmurile deplinei abstinenţe... La urma urmelor, creştineşte, trebuia să se ţină şi un parastas cu ceva băuturică...

Iar eu stau şi mă gândesc că, zău, Ilie al nostru, pe când era student, ar fi rezistat, ar fi bătut campionul rus la această competiţie de beţie ca „gen pur”... Dar, sigur, comitea o mare prostie, de încerca, totuşi, bravul nostru haiduc, prietenul meu, să dea peste cap, de duşcă, 1,6 – 1,7 litri de vodcă... Salut, bătrâne! (Ca să nu mai batem... vodca în piuă...) Iar în finalul acestui capitol putem reitera doar că eternele probleme ale Rusiei rămân aceleaşi, trei: Кто виноват? Что делать? Сколько стоит водка?... (Cine e vinovat? Ce-i de făcut? Cât costă vodca?...)

4. Cu nodu-n gât, deconstruind mitologii

            Dar, după ce parcurgi „Enciclopedia…”, din cele dezvăluite şi taxate drastic de Viktor Erofeev, ai putea spune că, pe lângă atâtea alte carenţe ale sufletului slav, aplecarea acestuia întru beţie ar fi ca şi... floare la ureche. În numita enciclopedie – nestandard, bineînţeles, dusă spre beletristic, dar nicidecum simplificată în entropia ideatică, tematică, în nuanţe şi modalităţi stilistice de a sintetiza din ele, în cel mai liber şi liberal mod, o tipologie, precum spune titlul cercetării-naraţiuni – cea a sufletului rus, Erofeev e vehement-crescendo, sfidător, scandalos chiar – remarca Ioan Bogdan Lefter – în „a deconstrui mitologia naţională şi naţionalistă, gândirea etnicistă în genere”, ceea ce „e opusa ideii înseşi de «reprezentativitate»”. Pe când scriitorul, („ne”)patriotul Erofeev avansează exact pe invers – dinspre setea orgolioasă de „reprezentativitate” spre minimalizarea parşivă, grosolană. Pentru că, să vedeţi, într-un final de fragment-capitol, cu cine este asemănat(ă) rusul/ Rusia, la ce este ea (re)dusă (pe pustii!): „Rusul constă din „nimic”, care include în sine „totul”. Rusul consideră că lui nu-i aparţine nimic. Rusul consideră că lui îi aparţine întreaga lume... Ieri – totul, astăzi – nimic, pentru mâine – din nou totul. Dacă ar fi să cultivi (culturalizezi) şi să-i dai turaţii acestui stil „totul-nimic-totul”, ai putea ajunge o ţară la modă, precum Nepalul”. Vă puteţi imagina aşa ceva? Rusul „patriot sadea” (patriotismul ajuns mai că „profesie” aţâţată de spiritul imperialist, preluat, vanitos, de Putin) sigur că nu-şi poate crede ochilor ce-i este dat să citească... Deoarece adevărurile necruţătoare dor. În special suferă tocmai ruşii care au vrut permanent să fie, au crezut, cu mici sincope, că chiar sunt extrem de reprezentativi, unici şi – sancta simplicitas! (autorul îi zice „naivitate de peşteră”; adică, naivitatea... troglodiţilor, ar ieşi...) – inegalabili, în lume, între popoare. Vorba aia cu olimb(ur)icul... Pământului. Anume că... Mesianici şi pretutindeni s-au vrut. Şi, mai ales, în centrul centrului să fie.  Dacă nu iubiţi, acceptaţi fără crâcnire, dânşii ţineau (cu dinţii şi... dinţoasele şenile ale tancurilor!) să fie. Şi iată, vine unul de al lor, Viktor Erofeev, şi dă peste cap mitologia enigmaticului suflet rus; înţeapă acest suflet în cel mai nevralgic punct al său, în „fibra” ce declanşează cea mai insuportabilă durere! Şi nu puteau unii, deloc puţini, să nu califice (nu şi să: clarifice) ideile din „Enciclopedie...” decât mişelească lovitură pe la spate. Tăiş înfipt în trupul general – poporul, naţiunea, patria, matuşka-Rusie...

            Uite, la acest capitol noi, basarabenii, dar şi românii în totalitate, nu am fost „contaminaţi” de verva adevărului (ex)spus atât de necruţător. Parcă nu am fi intrat în riscantă, dar vindecătoare coliziune. În această nu prea voluminoasă „enciclopedie...” e de o mie de ori mai multă satiră şi sarcasm, decât în toată istoria literaturii, filozofiei şi istoriei româneşti (în ce ne priveşte pe noi, în ce-i priveşte pe alţii – adversarii în istorie).  Ceea ce ar avea, implicit, în comun astea toate, ar fi orientarea reflexivă, mai mult sau mai puţin obiectivă. Orientată (şi) asupra noastră, a poporului român, autoreflexia. O deloc flatantă spunere de sine. După micile scandaluri ce apar din când în când, la Bucureşti sau Chişinău, legate, de obicei,  de insignifiantele îndrăzneli ale mai tinerilor intelectuali de a fi neceremonioşi cu Mama-Patrie-Românie-Ană, cu tatăl-stat-Meşterul-Manole, cu naşul-luminofor al totalităţii culturii noastre Mihai Eminescu, reiese că, în mare, românimea e din specia ruşilor anti-Erofeev. (Şi) din acest motiv nu (prea) place Goma. În atitudinea sa faţă de toate ale poporului, naţiunii, el e mai aproape de Erofeev. Nu plac nici tinerii, spuneam, unul dintre ei fiind Al. Vakulovski care, la întrebarea-constatarea unui confrate –  „Citez dintr-un text de-al tău: «Moldoveni idioţi. Suntem conduşi de idioţi. Şi idioţi suntem, dacă aşa e. Deci, idioţilor! Vorbitori într-o limbă de stat!». Înseamnă că acest interviu îl facem doi idioţi – eu şi tu. De ce?”, – răspunde: „Aşa scriam eu? OK. Păi da, suntem idioţi. Văd că nu suntem nicicum în stare să ieşim din ghetou şi ne aflăm tot timpul la margine – la limita limitelor. Unii oameni mai învaţă ceva din greşelile lor, iar noi, moldovenii, suntem varză. Orice lovitură sub centură ne face handicapaţi şi nu facem niciun pas înainte, când primim şuturi în cur. Ţie ţi se pare normal să avem comuniştii la putere acum?”.

La rândul său, Erofeev nu e un deschizător de... atitudini neceremonioase faţă de ai săi. Să ne amintim de poetul Mihail Lermontov care, la 1842, scria:

„Adio, tu, Rusíe nespălată,

Ţară de domni, tărâm al robilor,

Rămâne-ţi, voi, mundire-albastră pată,

Şi tu popor umil, supusul lor”.

Curajul lui Lermontov a fost de o motricitate pilduitoare pentru poeţii ce aveau să vină după el. În secvenţa „Instalarea pesimismului” naratorul „Enciclopediei sufletului rus” conversează cu unul din interlocutori, primul constatând ceva foarte important, concluziv: „Amarul din gură este esenţialul gust al patriei. Imposibilitatea de a-i impune patriei să muncească pentru sine. Neputinţa de a depăşi veşnica înstrăinare a statului – de om. Interminabila văicăreală. Verbobludnicia (slovobludie) disidenţilor. Martirologul. Nemărginita nemernicie a vieţii ruseşti. Când viaţa merge contra vieţii. Înălţarea disperării la rang de eroism şi de ultim adevăr naţional. Deziluzia dictează dezgustul faţă de ţară.

  – Duhul lui Lermontov, generaliză Saşa”.                                                           

Da, Erofeev renaşte, reactualizează duhul lui Lermontov care, analizând, la timpul său, cultura ţării sale, declară că omul rus este foarte bolnav şi boala ar fi una incurabilă.

În virtutea şi respiraţia acestui duh şi astăzi sunt căutate, întru funcţionalitate edificatoare, elementele-cheie ale poeziei care constituie raportul dintre persoană, cetăţean, artist, personalitate – cu statul. Trecând prin spiritul recalcitrant-radical al avangardiştilor. Ca la Velimir Hlebnikov, spre exemplu:

„Circa (de poliţie) e mare lucru,

Capital, aş zice. Este locul unde

Ne-ntâlnim eu şi statul,

Astfel statul reamintindu-mi că dânsul

Mai există”.

Uşor echivoc, dar de asemenea edificator, este poemul „Rusia” al celui mai radical dintre cubofuturişti, Aleksei Krucionîh:

„împotmolindu-te munca şi porcăria

 te-nalţi vânjoasă scumpo ce ne ai pre noi

 cum ţărăncuţa ce-şi salvează fetia

 îngropându-se până la brâu în noroi

 târăşte-te înainte prin noapte şi slin

 jubileze benevolu-ţi vecin”.

Să reţinem referinţa la „porcărie” – şi Erofeev revine, judicios, în câteva rânduri la raportul de nemăgulitoare comparaţie „rus – porc”, vehiculată de unele popoare europene. Voi relua această temă ceva mai în avalul „Enciclopediei…” sale.

Peste epoci,  Ivan Ahmetev concluzionează cu o memorabilă perspicacitate:

„dar nu

nu de aia că (Rusia) e sovietică

eu spre exemplu consider

că ţarul Nikolai I

a fost un om sovietic

adică

această substanţă

a existat dintotdeauna”.

Sau alt poem, şi mai dur, care vine atât în continuarea, cât şi întru explicarea precedentului:

„Ca zimbrul mă repezii spre Asfinţit

În Polonia mă proţăpesc flocos

Finlandezii mi-s undeva în coapsă

Picioarele mi s-au împotmolit prin Caucaz

Cu burduhanul stau peste China

Coada mi-o uitai prin Alaska

Blana mi-a îngheţat – nu se topeşte –

Vechiul chip al slavonismului”.

E aici o atitudine onestă a poetului rus autentic, crescut în respectul faţă de tradiţia de a spune adevărul, oricât de amar, (şi) despre propria ţară, atitudine ce se relevă pentru prima oară, spuneam, în celebrele două catrene ale lui Lermontov. Secundul e următorul:

„Caucazul, poate, ca un zid înalt

Mă va feri de zbirii tăi tehui,

De ochiul lor oriunde la vânat,

De-auzul lor – pe urmele oricui”

                       (trad. mea – L. B.).

Deloc întâmplător faptul că în imediata apropiere a începutului „Enciclopediei...”, al treilea ei capitolaş se intitulează „Duşmanul poporului”, ce e, bineînţeles, şi auctorial-autoreflexiv.

Am zis/ scris capitolaş, deoarece studiul-naraţiunea e alcătuit/ă din scurte secvenţe ideatice, tematice, uneori – dintr-un singur rând, nu obligator aforistic, ci, nu o dată,  oarecum enigmatic, ciudat, ca şi „rupt” din context, însă care contribuie la creare unui suflu general, integrator al fragmentarismului numit „Enciclopedia sufletului rus”. Un simplu click la calculator – pe „statistică” – ne arată într-o clipită că fragmentele-capitole sunt 370, repartizate în 4 compartimente: „Eu te iubesc”, „Eseuri” (în sensul „încercărilor” lui Montaigne), „Morga de cinci stele”, „Serîi e în ordine”. Scurte şi scurtissime, capitolele, gen puzzle, ca o cascadă de secvenţe derulate când accelerat, când ralanti; text sincopat, de un antrenant palpit narativ. În atare regie „vioaie”, cititorului parcă i s-ar provoca zorul, nerăbdarea de a trece de la o secvenţă-subiect la alta. În unele cazuri, locul de „capitol” îl ţine doar o simplă propoziţiune, spuneam, un fel de pseudoaforism confuz, fără ieşire, care se autodevoră ca un minuscul Ouroboros – un şarpe ghemiş, mic-micuţ, ca o şopârlă de cuvinte, precum în constatarea (capitol!): „Închisoarea e mai bună decât armata, însă armata e mai bună decât închisoarea”. Şi dacă un personaj din „Cinci fluvii ale vieţii” (altă carte celebră a lui Viktor Erofeev) zice că, dintre religiile lumii: „Doar unul budismul se mai ţine tare, graţie paradoxismului său”, de ce nu s-ar servi, întru supravieţuire, de paradox – şi proza, arta în general?... Astfel că, în „Enciclopedie...”, ici-colo, de la o pagină la alta, absurdul, paradoxalul punctează cu efect. Ideea e tocmai lipsa oricărei idei plauzibile. Acceptabile. Din punct de vedere-apreciere logic(ă).

Un scriitor de prim-plan, precum este Viktor Erofeev, ştie a puncta. Cu efect, spuneam. Iar „Enciclopedia...„ sa poate fi asemuită unui amplu mozaic din punctări. În ultimă instanţă, artistul-mozaicar, când potriveşte pietricica, ciobul (...drobul) în ansamblul lucrării, de asemenea parcă ar pune nişte puncte. Cu care marchează, adică, în dinamica alcătuirii, devenirii compoziţiei, desfăşurării subiectului. Cu tentă prozo-eseistică. Etno-psihologică. Pentru că textul lui Erofeev e tocmai un zig-zag pe verticală, când proza ba coboară în eseistică, ba revine la înălţimea sa. Dar trebuie spus că ceea ce s-ar numi nivelul eseistic e aici de asemenea destul de înalt, încât, pe alocuri, genurile se întrepătrund la o altitudine considerabilă...

Să revenim însă la al treilea capitol(aş) ce se intitulează „Duşmanul poporului” care, sigur (şi sugrumător – eternul nod în gât al rusului nemulţumit!), consună, dramatic, cu suspiciunea ochiului „oriunde la vânat”, cu auzul „pe urmele oricui” din finalul poemului lermontovian. În fine (de etapă), trebuie menţionat că „Enciclopedia...”  reprezintă parcă „un război civil al sensurilor, însă acesta nu ar fi un bunt al maselor populare şi nu e o răsturnare bolşevică de regim absolutist-sobornicesc”, după expresia lui A. Davîdov.

5. Atavismul rus

Rusia nu se dezminte, rămânând, atavic, fidelă propriilor nelegiuiri. Întru perpetuare, ca automutilare. Ce spune protagonistul-narator din secvenţa „enciclopedică” amintită? „Spre dimineaţă, mă trezii ca de la o izbitură, cu distinctul sentiment că: eu sunt duşmanul poporului”. Imaginându-ne acolada dintre epoca în care a trăit Lermontov (prima jumătate a secolului XIX) şi timpurile în care au trăit jertfele Gulagului sau timpurile în/ din care scrie Viktor Erofeev, tragi concluzia că, de fapt, Stalin a urmat întru totul machiavelismul ţarilor ruşi. Iată de ce – ca să revenim la Ivan Ahmetev – poetul ţine minte şi nu iartă, muşcând cu ironie dusă spre satiric, în acelaşi timp caracterizând (post-ţarist, dar în spiritul ţarismului) de la un capăt la celălalt istoria bolşevismului:

„Lui Stalin i-au înălţat monument

în timpul vieţii

Pe Hruşciov

prea de tot îl lăudau

Pe Brejnev

l-au tot decorat pe rupte

Însă inima totdeauna

trăgea spre Ilici”.

Credeţi cumva că a fost uitat Boris Elţin? Nicidecum! Ivan Ahmetev (i-am editat în româneşte cartea „Speriat de aplauze”, Vinea, 2009) se adresează prietenului său georgian G. Kantrişvili:

„tu ai scris negru pe alb

că Elţin nu e decât

urmaşul lui Tamerlan

care a intrat între picioarele

Rusiei orfane”.

Ideaţia „posedării de mamă” (complexul lui Oedip à la ruşi) e şi mai dramatică într-un poem al lui Aleksandr Velicianski:

„Se holbează căpcăunii-fiarele,

cum, gravidă de la ei anume,

patrie, desfăcându-ţi picioarele,

tu naşti, ţipând de dureri nebune, –

dar nu pe-un pat, pe cearşaf de nea,

ci dându-te după un fel de cort

naşti tu, şi poate că, Rusia mea,

aduci pe lume un copil mort...”

                      (trad. mea –  L.B.).

În „Enciclopedie...”, Eliţin, unul din căpcăunii-fiare (poate că oarecum mai blând/ă), cum ar zice Velicianski, apare şi într-o fabuloasă partidă de fotbal „naţional”: „Petru I conduce mingea spre Europa, şutează, dă greş – sparge fereastra. Selecţionata mujicilor bărboşi expediază mingea spre Asia. Suflecându-şi poalele, Ekaterina cea Mare preia cârma jocului. Pavel recuperează balonul şi şutează spre poarta asiatică. Aleksandr I intra în posesia balonului şi-l expediază în direcţia Europei. Nikolai I îl trimite în direcţia Asiei. Feciorul său, Aleksandr II, degajează mingea departe în direcţia Europei. Aleksandr III degajează violent balonul spre Asia. Nikolai II aleargă cu paşi mărunţi spre Occident. Lenin conduce mingea spre Asia. Îi pasează lui Stalin şi ultimul marchează un gol. Scorul era 100 : 0. Hruşciov începe de la centrul terenului şi, fără să ştie de ce, trimite balonul spre Europa. Brejnev îl expediază spre Asia. Gorbaciov joacă în jumătatea europeană a terenului. Elţin procedează la fel, dar în repriza secundă se pierde cu firea. Stă nemişcat şi nu ştie în ce direcţie să şuteze. S-a auzit fluierul arbitrului de centru. Veacul ratat s-a terminat”.

Ştie oare în ce direcţie să şuteze Putin, preferatul lui Elţin?...

În martie 2004, Erofeev publica în revista germană „Die Welt” eseul „Rusia şi Putin-Găunosul”, în care, printre atâtea altele, scria: „Putin este ţarul visului rusesc. Aceasta e cauza principală a succesului său. El există în subconştientul ruşilor. Fiecăruia dânsul îi promite de ce are acesta nevoie stringentă. De unde s-a luat această deosebită atractivitate subconştientă a lui  Putin – spre  Putin? Nu oare din faptul că dânsul este vid, gol, găunos pe dinăuntru, ca un artist, care putea juca orice rol, faţă de conţinutul căruia rămâne absolut indiferent? În orice caz, nu se poate explica fenomenul pan-rusesc al generalei credinţe în măiestria actoricească a lui Putin prin trecutul profesional al lui Putin, a acestui spion petersburghez provincial, căruia pe timpurile brejnevismului i-au fost inoculate cinismul şi moralitatea pervertită. La urma urmelor, Putin nu a  jucat (interpretat) nimic; el nu a fost nici Hamlet, nici Faust, nici Don Quijote. Mai curând, în realitate, el a jucat Golul, în care fiecare dintre noi a putut să-şi plaseze sentimentele... Putin este anume Golul, Vidul, gaura cosmică avidă de a fi umplută. Un candidat mai potrivit la postul de prezident este greu de imaginat”.  Bez komentariev, cum zice rusul, sau – No comment, pre limba lui Shakespeare...

Indiferent încotro ar bate (ar lua-o) ţarul Putin (aşa e numit), constatarea protagonistului „Enciclopediei...” rămâne, din păcate, nemodificată (spre pozitiv): „Noi continuăm să ne temem de putere, chiar dacă, s-ar părea, îi alegem reprezentanţii. Cu mutre neruşinate, dânşii gonesc pe lângă noi; gonesc cu obraznicul girofar; noi continuăm, pe vechi, să mergem să ne ploconim lor, iar ei, ca şi înainte vreme, strâmbă din nas”. Aceasta e „Rusia oficială” (titlul fragmentului citat): „Naivitatea năzuinţelor, sadismul faptelor”.

Dar cum e românul nostru în raport cu puterea?... Ceva mai relaxat, totuşi, mai netemător?... Oricum, încă neeliberat total din supuşenie şi umilinţă... În special, în Moldova Estică... Mai e, mai e până acolo...

            Prin urmare, în fotbalul rusesc (sau la ruleta rusească!...) este imposibil să treci peste lanţul: Ţarul rus – Tamerlan – Secretarul general al PCUS. Astfel că voi reveni (...ne-dezlănţuit...) la el, la lanţ, ceva mai jos, dar nu înainte de a constata – referitor la foarte laconicele capitole din naraţiunea lui Erofeev şi esenţializatele versuri ale lui Ahmetev, că astfel, sincopat, comprimat, expeditiv, parcă, dar memorabil şi neiertător, este fixată mişcarea fugitiv-fulgurantă a spiritului, sau – captarea „din zbor” a stării de spirit, ca sinteză  sentiment-sediment-idee, atitudine faţă de ceea ce se numeşte „nebuneala rusească”. Sau, mai zice Erofeev, „netrebnicia rusească” (russkii svolocism). Stilul naraţiunii sau al prozodiei e cel al sincopelor sau pauzelor necesare pentru a trage aer în piept (şi idei în... cugetosuflet!), după care urmează rostirea răspicată:

„există ruşi

 în deplinul sens al cuvântului

există ruşi

în sensul restrâns al cuvântului

există ruşi

în extrem de îngustul sens al cuvântului”

                        (Ivan Ahmetev).

Trebuie să recunoaştem că noi, adică şi românii basarabeni, cei care am simţit pe propria-ne conştiinţă atare fenomenologii întâmplate în URSS şi în aşa-zisul lagăr socialist, le eram recunoscători ruşilor curajoşi, ce dădeau peste cap băsnirile ideologiei bolşevice, ca mod de a se „răzbuna” pe primitivismul lozincard al celor porniţi hei-rupist a construi comunismul, constatând că:

„grecii au inventat filozofia

romanii dreptul

nemţii odicolonul

americanii aeroplanul

iar ruşii

reţeta fericirii generale”.

Păcat că prea puţini intelectuali de la noi au încercat să înveţe curajul de la Soljeniţîn, Saharov, acelaşi Erofeev – pentru editarea revistei underground „Metropol”, împreună cu colegul său Aleksandr Popov, Viktor a resimţit nemila regimului sovietic, fiind exclus din Uniunea Scriitorilor, ameninţat cu expulzarea din ţară...

Dar să revenim la problema Rusia – Tamerlan... De neocolit. Încât nu putea să-i scape nici lui Erofeev. Citez: „Grattez le Russe, et vous verrez un Tartare” (Zgâriaţi puţin rusul şi veţi da de tătar), spun francezii. În felul lor, dânşii au dreptate, dar, ca totdeauna, nu privesc mult mai adânc de suprafaţa fenomenului”.

Şi în zilele noastre, proverbiala zgârietură rămâne ca o mică rană deschisă, ca o fantă atavică, etnică sau metaet(n)ică, prin care rusul priveşte din când în când, din secol în secol, şi chiar prinde a crede că, într-adevăr, jumătate din el ar fi tătar. O zgârietură nedureroasă, deja, însă, oricum ...incomod(ant)ă, ducând niţel spre oarece complex. Unii o acceptă, alţii o neagă şi îi înjură pe cei care le amintesc de ea. Erofeev este dintre primii. Poate tocmai din acest motiv, de „fatalitate” consimţită, ba chiar – benefică, se pare, el vorbeşte despre tătari cu destulă loialitate, iar alteori mai că le înalţă ode. Ca în „Cinci fluvii ale vieţii”, când coboară în oraşul Kazan, capitala tătarilor de pe Volga, bineînţeles, într-o anumită măsură, deznaţionalizată. (Aşa o văzusem şi eu, student, în iunie 1970: cam (sovieto-)rusificată; „o regăsii” în jurnalul meu „Student pe timpul rinocerilor”, publicat în anul 2000...) Dar existentă, încă. Scrie Erofeev: „Kazanul ne-a întâmpinat cu fanfară militară. Alămurile străluceau în bătaia soarelui. Doamne, ce frumoşi sunt tătarii! Dar tătăroaicele! Dar tătăraşii! Minune, nu alta! Fiecare de aici – e un Nuriev (celebrul balerin transfug – l. b.). Aici e un etern balet. Sunt convins că toţi renumiţii modelieri italieni sunt de asemenea tătari. În acest oraş trebuie trimişi agenţii ce caută top-modele. În chipurile tătăreşti există o stilistică înnăscută de „star”. În privirile lor – o dulce solitudine, despre care povestesc reclamele celor mai bune parfumuri”.

În continuarea ideii din primul citat, o alta, deja din „Enciclopedie...”, zice:

„– Zgâriaţi rusul, şi veţi găsi spovedania, dirais-je.

Rusul e omul-spovedanie... Ca o rodie răscoaptă, rusul explodează/ crapă şi lasă să curgă din el spovedania în cel mai nepotrivit moment. Sau ca o granată putredă. Mai curând, ca una putredă. Sau, totuşi, posibil că una răscoaptă”.

      Sub acest aspect, şi Victor Erofeev este autorul-spovedanie. Făcând o radiografie a sufletului rus, atât cât şi cum îl înţelege el, naratorul se supune şi autoradiografiei. (Când Erofeev e deja Egofeev! – ziceam.) El – autorul, Rusia, ca suflet, şi încă cineva, zis Serîi.

P.S. Probabil, unii dintre românii (get-beget!) ar îndrăzni, la rândul lor, să-şi asume zgârietura-vivisecţie ce le-ar arăta că şi ei sunt... ceva... tătari... Sau... tătaro-geţi... tătaro-daci... Cel puţin, câteva mii sau, nu este exclus, zeci de mii din Dobrogea care mie unuia mi se pare cel mai calm meleag din Români, cu femei, bărbaţi şi copii de o înfăţişare mai specială. Oricum, să privim şi noi atent prin „fantele atavice”... La fel de curios, curajos şi onest, ca Erofeev, cel puţin.

P.P.S. Memoria îmi serveşte şi un alt detaliu elocvent, ce ilustrează raporturile istorice, psihologie, deloc simple, tătar – rus, rus – tătar... În toamna anului 1976, eram participanţi la Festivalul Unional al Tinerilor Poeţi care, de data aceea, avea loc în Duşanbe, capitala Tadjikistanului, dar şi în unele regiuni de la hotarul cu Afganistanul – Kuleab, spre exemplu. În una din acele seri ale tinereţii noastre, seri stropite din abundenţă cu vodcă turnată din... ceainic de porţelan (aşa procedează asiaţii, să nu pară că prea de tot se depărtează de obiceiurile vetrei, de Allah, de... Mai întâi toarnă vodca din sticlă în ceainic, abia după aia – în pahare), cu vin tare, de pe costişele montane ale înaltelor meleaguri sudice, ex-persane, sigur că trecuserăm şi la „armonia” internaţionalismului proletar, sovietic, adică – extra-ghilimele vorbind – la probleme – cum să vă spun? – râcâitor-etnice. De pildă, eu îi ceream imperativ lui Mihailo Şevcenko din Poltava să ia atitudine faţă de autorităţile republicii sale, ca să ne retrocedeze(!) sudul Basarabiei, cu tot cu mare, şi nordul Bucovinei, cu tot cu Cernăuţi şi ţinutul Herţa! Ce naivitate cutezătoare!!!... În fine, amicul nostru ucrainean, văzând că nu scapă cu una, cu două de insistenţele mele, la un moment dat zice: „Da berite vy vaşi zemli, oni mne ne nujnî!” („Da luaţi-vă voi pământurile voastre, că ele mie nu-mi trebuie!”) Exacta aşa răspunse, „generos” şi uşor sastisit, Mihailo Şevcenko din Poltava şi, cel puţin pentru o seară, problema vechilor noastre hotare istorice părea ca şi rezolvată... Numai că războiul cel mare ideatic se dădea între Stanislav Zolotţev, poet din Moscova, şi Huidanberdî Abaev (se pare), tătar, care, sigur, îi aminti co-unionsit-sovieticului coleg Zolotţev că, pe timpuri, ei, ruşii, au stat vreo trei secole sub călcâiul Hoardei de Aur, că „noi v-am f... muierile, că!” etc. Ei bine ( a rău), dezarmat de-a binelea de acest argument de necontestat, Zolotţev mai trase ceva din vodcă, apoi din ţigară, privi ţintă şi galeş spre colegul asiat, răspunzându-i: „Da, am înţeles, de aia că ne-aţi... regulat trei sute de ani, astăzi, voi, tătarii, aveţi ochii albaştri....” Imaginaţi-vă reacţia noastră juvenil-„internaţionalistă” – pentru că mai eram dimpreună cu armeni, gruzini, estonieni, lituanieni... – la acel bien trouver! – Hohot de râs, îmbrăţişări confraterne, pace şi frumos – pentru că, pe atunci, mai eram tineri şi, cum scria un prieten de-al nostru, – mai aveam de unde muri...

Memorabil din acea călătorie peste câteva fuse orare, în Asia Mijlocie, spre Munţii Pamir (se traduce: „păşune rece de stepă”), şi tot de problema interetnică legată, ar fi constatarea unei abateri de la regula generală (şi a... generalilor), ce părea să fie chiar o prescripţie „de fier” în fosta Uniune Sovietică – neabătut, secretarul doi la CC-ul PCUS din republicile unionale era, obligatoriu, un rus. Acesta, 2-iul, era de fapt şi ideologul, şi supraveghetorul, şi etc., pentru ca cei de pe loc, ai casei, să nu-şi facă de cap, cumva, să nu uite cât de îndatoraţi îi sunt „fratelui mai mare”, să nu... În genere, să nu! Dar iată că, peste câţiva ani, în Tadjikistan avea să se facă o excepţie, secretarul doi la ideologie nemaifiind numit un slavon, ci naţmen-ul (cum se spune pe atunci, în opoziţie cu rusul) Petru Lucinschi din Moldova. Cine ştie, prin dovezile sale de devotament faţă de politica partidului, al cărui slujitor plin de râvnă era, prin respectul deosebit faţă de „fratele mai mare”, conaţionalul nostru, moldoveanul Lucinschi, poate că se contopise cu rusul, cu „fratele...”, cu...  

Şi tot în context de... secretar-sertar doi (dar nu şi de plan doi, deoarece secretarul II de cele mai mult ori era... contrabasul... întâi al politicii locale): unul dintre aceste specimene, dar de calibru regional, nu republican, ne fusese amfitrionul-însoţitorul-supraveghetorul din Kuleab, unde, după repartiţii pe diverse pârtii de poezie şi internaţionalism, cei circa 50 de poeţi din toate unionalele sovietice fuseserăm duşi la sute de kilometri depărtare în roza vânturilor tadjico-asiate-ex-persane. Deci, eu cu lituanianul Antanas A. Jonynas eram în Kuleab, unde ideologul regiunii, secretarul doi Vladislav Luniov, ne iniţia în specificul activităţii sale şi al ţării în care fusese „exilat” de la centru. La o agapă, aproape în draci, sau doar de pomină, – căci de partener aveam un rus get-beget, nu? – de la un moment încolo Luniov nu-şi mai stăpânea morga aproape solemnă, grijulie de mahăr al partidului, în faţa noastră, a mea şi a lui Antanas, prinzând a înjura „puturoşii ăştia de tadjici” care „nu ştiu nici o p... ruseşte!” Adică, jos măştile măşcate, frate mai mare! Luniov ne credea potenţialii săi complici – europeni, totuşi! – la atare gen de sub-ideologie: de a urî poporul pe spezile căruia îşi mânca, parazitând, împilând, pâinea... Mda... Schimbarăm priviri cu Antanas, întristându-ne şi mai tare de cele auzite, dar şi de vodca băută, turnată, spre a nu-l supăra pe Allah, din ceramică post-persană... Eram undeva la ţară, în gospodăria unui erou al muncilor pe câmpurile de bumbac, tadjic la peste 55 de ani care, într-adevăr, nu cunoştea ruseşte şi cu care schimbam câteva vorbe prin intermediul translatorului, care nu era un altul, decât... Luniov-secretarul ce-şi dădu pe faţă secretele! Acesta ne spusese că, aici / acolo, în Tadjikistan, nu ai ce face, „dacă nu înveţi limba aborigenilor”... Ascultam şi ne întristam şi mai mult, pentru că femeile, doamnele, inclusiv o secretară de la raionala de partid, erau în alt spaţiu al casei răcoroase – se respecta cu stricteţe obiceiul: puteai fi dumneata tovarăşă de la partid, dar, la ţară, nu poţi sta la aceeaşi masă cu tovarăşii, cu bărbaţii.

Eu cu Antanas făceam cu greu faţă poziţiei „picioare încrucişate”, cum se stă la masă, jos, pe salteaua aşternută pe podeaua de lut, în Asia, dându-ne ba pe o rână, ba pe alta, să ne facem cât de cât comozi, suportabili de noi înşine, ca să gustăm din îmbelşugarea roadelor acelor pământuri – muntoase, dar mănoase. Ne schimbam poziţiile, căutând-o pe cea potrivită, pentru că cheful avea să mai dureze, până spre amurg, când bondari mari deja prinseră a-şi bâzâi, sonor, mica lor „Marseillesa” de gâze cornace, cu carapace, agitate, poate că nervoase, nărăvind să se înfrupte din feliile prelungi de zemoşi...

Iar despre dificultăţile pe care le au ruşii de a-i învăţa pe tadjici limba nordului aflarăm mai multe la facultatea de filologie – de asemenea, ca pretutindeni, 90 la sută – fete, domnişoare! Ce frumuseţe de post-persane în rochii libere, drepte, din mătăsuri – mama-mamă! – înflorate cât toate păunăriile lumii, în imensitate şi diversitate! – deci, aflaserăm că, pentru a însuşi rostirea vreunui sunet rusesc mai special, elevului tadjik, studentului, limba i se poziţionează cu... penseta! Aproape ca la medic – deschide guriţa, domnişoară studenţică, aşa, acuşi vedem noi... – şi doctorul-filolog-laringolog-logoped umblă cu linguriţa, cu cimbistra, cum i se mai spune pensetei în Moldova; umblă prin gura ta, îţi apasă limba, ţi-o ia uşor şi ţi-o întoarce, de asemenea lejer, plasându-ţi-o într-o poziţie, din care te îndeamnă să încerci a rosti „i”-scurt, „io” (ë) sau... şi altele, şi celelalte.

Aşa că geaba avea tovarăşul secretar doi din Kuleab un nume atât de poetic: Luniov... Cum ar fi de tradus: Luneanu?... Sau... Lunaticu?... Oricum, halucinante vremi am mai trăit şi noi, pe alocuri... Spre exemplu, acolo, în Asia, în Tadjikistan, sau Uzbekistanul cu Samrkandul şi Buhara-ua lui... O, cupole şi minarete de faianţă azurie jalonându-ne, din când în când, din distanţă în distanţă, juneţile rătăcite prin Uniunea Sovietică ruso-euroasiată, invocată de multe ori în „Enciclopedia sufletului rus” a lui Viktor Erofeev...

                             6. Serîi: realitate şi  fantomatic

      În această cercetare ca şi culturologică, dar, concomitent, şi politică, autorul generalizează mentalitatea rusă, experienţa istorică a omului patriei sale, experienţa analizei acestei experienţe în baza a trei linii ideatice care ar fi: Dumnezeu, specificitatea rusească şi „cum să-l ucidem pe Serîi?”.

    Actantul metafizic, care în „Enciclopedie...” obţine deja un nume, Serîi, e prezent – e drept, mult mai discret – deja în romanul „Frumoasa rusoaică”, apărut încă în 1990. Erofeev fusese acuzat că ar fi scornit un vrăjitor, care ar adormi ţara.

    În „Enciclopedie”, Serîi e un protagonist mult mai special, interlocutor cu care autorul intră din vreme în vreme, la momente mai complicate sau doar confuze, în discuţie. Întru elucidare, nuanţare. Iată un pasaj edificator: „Eu mă ţineam de o eroare tradiţională: credem în posibilitatea de a descrie Rusia. Oricine, care a încercat să scrie despre ea, gândea că rusul ar avea barem o peliţă de om normal. S-a dovedit că are şi el două picioare şi două mâini. Însă aceasta nu e decât iluzie. Aceasta e o fiară cvasi-nărtoasă. Tocmai asta e reflectarea chintesenţei lui Serîi în omul rus, oricare rus ar fi el... Dar să lăsăm la o parte aparenţele întâmplătoare. Să vorbim despre esenţial. Omul rus este unul inform” (cursivul meu, l. b.).  Şi încă: „Întreaga-i viaţă, omul rus se zbate să înceapă a se respecta pe sine însuşi. Dar de unde, dacă el nu are propria sa geometrie?...”

      Mai întâi, apare întrebarea: cine e, totuşi, acest Serîi care străbate, ca ghid multiştiutor, uneori, enciclopedia? Nu, nu e un nume oarecare. Cere explicaţii, dat fiind că traducătorul în română nu a făcut vreun comentariu edificator despre Serîi. Pare-se că nici recenzenţii cărţii nu şi-au pus probleme în legătură cu respectivul nume, totuşi... problematic.

      Nu, nu e un nume de act eliberat de starea civilă. Nu. E un apelativ generic, de o familiaritate dezarmantă, în special în rândul băieţandrilor şi tinerilor. Aceştia l-ar prefera, parcă, altui nume familiar-substitutiv: Bătrâne. (Ca în varianta utilizată de Nichita Stănescu.) Dar dacă adresarea „Bătrâne” ţine de vârstă, cea de „Serîi” ţine de culoare, de spectru de... caracter. „Serîi” înseamnă – cenuşiu, sur, gri. Însă, în acest caz (al „Enciclopediei”), el nu ar însemna ceva şters, fără calităţi. Pentru că surul vine din mitologia cu lupi. În Rusia, lupului i se mai spune Serîi. În basme, naraţiuni obişnuite, în filme. În celebrul „Stai că-ţi arăt eu ţie!”, uneori iepurele exclamă, ameninţător-răzbunător, către lup: „Stai, Surule (Serîi), că-ţi arăt eu!” Aşadar, apelativul adolescentin-substitutiv, dar nu numai juvenil, ci, precum în „Enciclopedie...”, – extins spre alte categorii de vârstă – cele ale maturităţii depline, să zicem, – ar însemna că celui ce se învredniceşte de această poreclă-alint i se recunosc anumite calităţi mai speciale, alias... lupeşti: rezistenţa, curajul, inteligenţa, puterea... Revenind la constatarea lui Erofeev că Serîi ar reprezenta chintesenţa omului rus, bineînţeles admitem că şi el, Serîi, ar fi amorf. Iar informul îl face pe autor să spună: „Dar, găsindu-l pe Serîi, eu m-am pasionat de construcţiile ruseşti”.  Polimorfismul lui Serîi este plastilina care îi permite autorului să caute omul rus ce ar putea avea o formă. Mai mult sau mai puţin distinctă. Cel puţin, ca personaj generalizator de literatură. Mai puţin – de proză. Mai mult – de eseu. Pentru că şi textul erofeevian e unul polimorf, ca o  benefică inter-contaminare de genuri. Pe lângă cele două numite deja, mai contribuind şi scrisul de jurnal sau simplu jurnalistic, apoftegma, notaţia, aceasta –  copulativă, spre a contracara eventualele tendinţe centrifugi ale fragmentarismului.

Cele spuse-decodificate până aici despre poliheter(n)onimul-interlocutor-ghid sunt în acord cu ce remarca, judicios, Mihail Vakulovski: „Serîi al lui Erofeev reprezintă Rusia, o personificare care îl ajută mult pe scriitor, dar şi pe noi, cititorii: «Tu eşti Spartak şi ŢSKA, tu faci pipi pe muzica pop, tu eşti fanul echipelor autohtone, tu eşti urletul stadioanelor, convulsia tribunelor, tu ai băut mult sânge, tu eşti o ploşniţă grandioasă, tu eşti prietenul lui Hristos, un bolşevic, autorul basmelor ruse, tustrei bogatârii, tustrei fraţii, de la cel mai mare până la prostănac, lupul sur şi Ivan-ţareviciul, proprietarul tuturor jeep-urilor, luna nouă deasupra câmpului înzăpezit, tu eşti toţi gândacii din bucătăriile şi băile ruşilor, tu eşti duminica sângeroasă, şapte noiembrie, începutul măreţ, ziua victoriei, tu eşti erou al Uniunii Sovietice, tu eşti o berărie, tu eşti dedublarea personalităţii mele, oscilarea între două neveste, neorânduiala mea, neghiobia mea – iată de ce este dificilă cunoaşterea ruşilor, iată de ce nu progresează civilizaţia, tu ţii Rusia de pizdă»” (uite aşa, de la, aproape, misticism – la calpa trivialitate... – l. b.). În atare ubicuitate, Serîi mai că ar fi înţeles drept eminenţă cenuşie, dar nu ca o persoană influentă, care manevrează din umbră viaţa, sufletul rus, ci una evidentă. Omniprezent şi, totuşi, nu omnipotent. Pentru că nu întâmplător acest nucleu portretistic (detalii completatoare sau  complimentare apar pe întinsul întregului text) al lui Serîi are de titlu: „Iarba-plângerii”. În original: „Plakun-trava”, numită „la noi”: iarba-fiarelor, răchitan. Însă, mai curând, sensul ei trebuie luat literalmente (extra-DEX, neatestat de acesta sau de cărţile de botanică, autohtone): iarba-plângerii. Pentru că în felul de a fi, fizionomia, modul de a gând şi de-a acţiona ale lui Serîi nu pare a exista trimitere la iarba-fiarelor, zisă şi iarba zânelor. Sau, cine ştie, implicit poate avea şi acest sens, deoarece în plinătatea portretului mai intră şi alte detalii foarte importante: „Tu eşti geniul acestui loc putred. Nici Puşkin, nici Dostoievski, ci – tu. Tu eşti geniu. Tu eşti şaman. Eşti omul nedesluşit. Tu ţii în mâinile tale camarazii, tu manipulezi politica rusă, decizi destinele armatei”. Da, aici ar părea să se apropie de făcătoarea-desferecătoarea iarbă a fiarelor. Însă răspunsul ce urmează, al lui Serîi, este: „Soldaţii sunt neinstruiţi... Mor ca muştele”. Uite, tot spre iarba-plângerii înclină...

Serîi, pe cât e de real, pe atât e şi personaj-fantomă. Cititorul grăbit, distrat, reţine doar numele acestuia. Şi, poate, vreo trăsătură-două a lui. Cel atent, însă, observă că, în diverse cazuri, Serîi e „Dumnezeul ruşilor” sau însuşi „poporul rus”, „luptător pentru monarhia pravoslavnică” sau „bandit”, „intelectual” sau „duşman al progresului rusesc”, „Rusia”, „patria” sau „cel bogat şi sărac, concomitent”, „formula rusă” şi „porcul de rus”, ba chiar şi „panoul de reclamă de pe marginea drumului”. Este şi ceea ce autorul numeşte „Eu”. „Serîi nu e un chip generalizat, în genere nu e un chip. Aceasta e viziunea vieţii mele”, scrie Erofeev. Iar când apare interogaţia: „Doamne, de ce l-ai făcut pe Serîi?”, răspunsul e dezarmant: „Pentru distracţie”. 

Încă de copil, Serîi, ca viitor exponent-model ubicuu, îi spune mamei sale:

„– Ştii la ce visez eu?... Când voi creşte mare, să mă ocup de descrierea minuţioasă a omului rus. În sfârşit, trebuie să ne preocupăm de propria noastră determinare.

– Ideea ca atare nu este rea, căzu de acord mama. Însă nenorocirea e că omul rus e de nedescris... Prin aceasta şi se deosebeşte el de alte naţionalităţi”. Tocmai în imposibilitatea de a fi  zografisit, ca să folosesc un arhaism plastic, şi constă incertitudinea fantomaticului personaj Serîi. Poate din această cauză autorul mai să urmeze preceptul: eu te-am zămislit, eu te lichidez. Pentru că, într-un alt micro-capitol, „Lupii” (suri, cenuşii!..), în virtutea atitudinii deloc univoce (uşor... nevrotice) faţă de interlocutorul său mai mult spectral, decât real, naratorul mărturiseşte: „Trebuie să-l ucid pe Serîi. A-l ucide pe Serîi înseamnă să castrezi Rusia. Mie îmi place ideea cu patria castrată”. Atare exemple de atitudine crâncenă sunt frecvente în text. Şi, fireşte, nu ar face deloc bine „pudibonzilor” noştri, agenţilor de circulaţie în sfera ideilor (pe care, de regulă, ei înşişi nu le prea au) care, la Bucureşti şi Chişinău, acum un timp, tăbărâseră furioşi pe Patapevici, Gălăţeanu, Ianuş, Fruntaşu sau Galaicu-Păun, pe revistele „Contrafort” şi „Semn”, acuzându-i/ acuzându-le de înaltă... necuviinţă faţă de patria-mamă sau, pur şi simplu, – de mamă...

7. Serîi şi oaia

Odată ce am bănuit că ceva din portretul lui Serîi „s-ar trage” şi din lup, este firesc să ne spunem că, acolo unde e lupul, trebuie să apară şi oaia, mio-ara/-riţa, – nu? Ceea ce ne cere şi ne prilejuieşte revenirea la bârsanele noastre (ruşii nu prea au sinonime pentru oaie = ovţa), „anunţate, sugerate”, bârsanele-oile, încă din pornirile acestui text, în momentul când spuneam că „Enciclopedia...” lui Erofeev se citeşte oarecum altfel, pe o parte şi pe cealaltă a Prutului. Şi este imposibil ca, un iniţiat cât de cât, să nu-şi pună problema dacă invazia şi opresiunea rusă sau, hai să zicem corectly political – treacă de la noi! (...nu e pentru prima oară...) – convieţuirea cu ei, din 1812 încoace, a modificat oarecum sufletul, caracterul românului basarabean şi dacă da – cum, cât? Dovadă e şi recenzia lui Oleg Garaz la cartea lui Erofeev „Cinci fluvii ale vieţii”, în care, da capo, ia taurul de coarne, ajungând la oaia noastră naţională şi generalizând în plan panromânesc, nu doar pruto-nistrean, că: „Atunci când mor, americanii se transformă în automobile, spune Viktor Erofeev... În ce se transformă însă românii, mă întreb eu? Cred că fiecare se transformă într-o oaie, şi nu într-un lup, cum o făceau dacii, deoarece, după cum bine se ştie,  între daci şi români există totuşi o oarecare diferenţă şi nu-i văd pe „recenţii” urmaşi ai geto-dacilor zbierând extatic şi aruncându-se de pe vârful unui bloc într-o suliţă înfiptă undeva printre tomberoane. Oaia înseamnă turmă, înseamnă anonimatul şi întunericul călduţ şi comod al ocolului, înseamnă iresponsabilitate şi speranţa deşartă într-o forţă exterioară care va face ca lucrurile să meargă, înseamnă bâţâiala lipicioasă denunţată de Patapievici în Politicele lui, înseamnă atotputernicia păstorilor, înseamnă să fie tunsă şi oricând sacrificată fără niciun fel de explicaţii. Iar sufletul de oaie al poporului român a avut timp să se formeze, adică să se nască, să crească şi să se maturizeze pe parcursul celor aproape cincizeci de ani ai comunismului”.

După ce face o radiografie a stării de fapt şi de plasare, acomodare, fofilare a românului în istoria sa din perioada comunistă, Garaz „revine” pe malul de est al Prutului, – ba nu, revine (...transnistrean!) la Erofeev, despre care spune: „Este oarecum mai aproape de sufletul meu de paleoromân con/per-vertit la rusofilie”. Evident, paleoromânul „con/pervertit la rusofilie” citeşte (comparând, cumpănind, chibzuind) altfel şi „Enciclopedia...”, şi „Fluviile...”, decât românul... „statornic, de neclintit în” (cam snob întru occidentalitate...) etc. Mai tânărul coleg s-ar plasa, parcă, la intersecţiile diferitelor moduri de citire, intrând chiar  (din vârf, nu de pe vreun versant) abrupt în polemică simpatetică, atunci când scrie: „Românii erau „omul negru” sau, mai precis, „oaia neagră” a tuturor vecinilor lor. Această imagine mi se pare oricum mai potrivită decât imaginea lui Patapievici, potrivit căreia românii şi-au dus existenţa în jeturile încrucişate de urină rusească şi turcească. Întreaga istorie a poporului român se potriveşte într-un mod ideal cu imaginea „omului negru” ca simbol al inconştientului, atâta timp cât pe întreg parcursul acestei istorii toţi vecinii, fără nicio excepţie, i-au tratat pe români drept deţinători ai tuturor calităţilor pentru care ei, românii, meritau să fie cotropiţi, cuceriţi, pedepsiţi, în intenţia evidentă a turcilor, maghiarilor, ruşilor sau leşilor de a îndrepta cumva lucrurile care, evident, nu mergeau deloc bine la populaţiile româneşti din spaţiul carpato-danubian. Şi în niciun caz nu poate fi vorba despre intenţia ruşilor sau turcilor de a urina pe capetele românilor, chiar din contră, docilitatea ţăranului român şi în general a românilor îi făcea pe aceştia extrem de utili diverşilor cotropitori, ocupanţi, anexatori etc. Problema rezistenţei sau a luptei de partizani, chiar dacă a existat un asemenea fenomen şi la români, în niciun caz nu se putea compara cu elanul combativ care i-a unit împotriva unui duşman comun pe iugoslavi, francezi sau pe ruşi”.

Supără calificativul de oaie, utilizat pentru „românul-model”? Mă gândesc, în primul rând, la reacţiile din stânga Prutului, unde fantomaticul a ajuns la aberaţia de a i se înălţa un monument lui... Badea Mior! Ei, cum vi-l închipuiţi, domniile voastre, pe acest ambigen Mior (sau, o fi înger, fără sex?...), „filat” extra-DEX şi extra-sens, aş spune, din Mioriţa? Doar ea era cunoscută, nicidecum şi un oarecare... Mior... (Să nu se gândească oarecine, răuvoitorul, chiar la ceva – pardon – zoofilie...)

Oricum, se supără sau nu prea protocroniştii baladeşti, încercăm a-i calma, spunându-le că a fi numit oaie nu e cel mai grav posibil. (Numai de n-o faci de oaie...) Deoarece mai sus spuneam că voi reveni la disputa de ce ruşii sunt numiţi porci. Într-un loc „cineva” constată că: „Ţarul – e un fel de animal. Ca porcul. Ţarul este vinovat de toate relele, însă el este al nostru”. Iar în altă parte se spune: „Stahanov – e un fel de animal. Ca porcul. Vodca – e un fel de animal. Ca porcul”. Sigur, e aici un fel de obsesie… porcinească. Şi apar interogaţiile grave:

„ – De ce nemţii ne numesc pe noi, ruşii, porci? întrebă mama. Pentru că într-adevăr suntem porci. Suntem porci murdari, nerecunoscători, fecioraşule!

 – Ruşii ar avea un suflet murdar?”

Şi nu putea matuşka să nu găsească atuul consolator, întrucâtva calmant:

„– Din contră: lumea e prea murdară pentru ruşi”, zise.

Dar parcă românul, românca-mumă nu pot găsi un dicton alinător, aplanator de asperităţi, când ni se spune oaie? Însăşi Mioriţa este o pilduire mângâietoare, izbăvitoare, în fine… (Uite aici ne vine iar în ajutor săritorul la nevoie coleg Aureliu Busuioc, din „profeţiile” căruia citasem mai sus  – referitoare la Rusia –, de data aceasta spunând, în contextul discuţiei despre embleme, steme, parcă, – nu? – că:

„Nu, n-am uitat Moldova, plaiul mitic,

Va creşte năzdrăvan, deci mioritic:

Va sta cu fundul gol la drumul mare

S-o reguleze liber fiecare,

Născând apoi în foarte lungi coloane

Oligofreni cu seceri şi ciocane.

Deci stema ei: cât coşcogea dulapul –

Un cap de bou. Cum îi şi este capul...”

Dar, întru deplin adevăr menţionând, deja Moldova Estică a interzis etalarea secerii şi ciocanului, iar la vizita la Chişinău a lui José Manuel Durão Barroso,  Preşedintele Comisiei Europene, deputaţii comunişti au refuzat să se întâlnească cu acesta. Asta e, a ieşit un fel de… Secera şi Barosul…)

Odată ce cumpăneam la eventuale paralele suflet rus // suflet românesc, să ştiţi că chiar ne potrivim în unele detalii. Dar, cu tristeţe fie spus, nu în cele sută la sută pozitive. „Nu face nimic” – sunt de fapt principalele cuvinte ale rusului”, zice protagonistul „Enciclopediei…” Dar oare acest „nu face nimic” nu e caracteristic şi românului? Este. Numai că explicaţia ce urmează vine ca un trăsnet: „Asta e căderea în faţa eternei înfrângeri”. Adevărat să fie? Să ne mai întrebăm şovăielnic-neîncrezător? Sau poate că autorul… cochetează niţel, cu cititorul. Rus. Iar noi – cu cel român. Spre a-l provoca cu tainicul gând: să văd ce-i zice tu… Aceasta, în plan general naţional. Dar nu noţional. Deoarece – iar şi iar – sunt necesare anumite nuanţări, ce-mi impun să repet, contrapunctic, că, spre deosebire de regăţean, dâmboviţean, pruto-nistreanul „ar zice” oarecum altfel. Anume din motivul că el a avut de-a face mai mult timp cu rusul, cu sufletul acestuia. Suflet care, nu o dată, i se părea „al necuratului”... Ceea ce nu ar fi o exagerare a noastră, ci o părere care consună cu a altora, cum ar fi Adam Pomorski, autor polonez, traducător din poezia rusă, care scrie: „Nicăieri în altă parte, decât în iad, existenţa socială nu determină atât de pregnant conştiinţa. Dar totuşi, în cercurile culturale ale Europei a devenit senzaţională tradiţia rusească de a-şi recepta propriul stat drept iad. Unde mai punem că această tradiţie este perseverentă, păstrându-se peste generaţii, peste orânduiri sociale diverse, născându-se, probabil, odată cu Rusia timpurilor moderne. Izvoarele ei pot fi căutate în mişcările religioase care, ca răspuns la reformele patriarhului Nikon, au dus la răzmeriţele canonice de la mijlocul secolului XVII. Anume atunci, în ochii unei părţi a populaţiei Moscoviei, realitatea oficială apăru în chip diavolesc”.

Altceva e că nu se poate crede că, în depistarea „diavolului, iadului”, basarabenii şi-ar fi tors ideea de la ruşi sau de la polonezi. Le-a sugerat-o chiar dramatica lor experienţă de convieţuire într-un imperiu-iad... Îndelungata convieţuire, aparent... paşnică, în exteriorul condiţiilor imperialiste, dar deloc păciuită în sufletele asuprite, împinse spre deznaţionalizare.

8. Formula, sau – ruleta românească

La un moment dat, protagonistul îl întreabă pe interlocutorul său Saşa: „Dumneata crezi în formula Rusiei?”

În continuare, îndrăznesc să trec dialogul pe pârtia noastră, preluându-i aproape integral ideile:

   „– Dumneata crezi în formula Basarabiei? Sau, hai să extindem: în formula României crezi?

– Care formulă, mioritică, meştero-manoli(isti)că (...listică... de la: listă...), protocronistă?

– Nu. Alta, autentică. Ce ai face dumneata cu omul care ar deduce formula românească?

– Aşa ceva este imposibil.

– Dar dacă e posibil?

– Să trăieşti într-o Românie ghicită? întrebai, clătinând din cap.

– Da, sunteţi un amator de senzaţii tari! exclamă Manole (să-i zicem astfel românului nostru; la ruşi – e Saşa), turnând în pocale vin de Odobeşti”.

Cu alte cuvinte, să nu-ndrăzneşti să cercetezi aceste legi, cum ar zice poetul. Să nu cercetezi, întru aflarea formulei Rusiei. În egală măsură – a formulei României.

Fie, formula – ba, dar careva opinii e voie, totuşi, să exprimăm, nu?

Eu unul cred că cheia „formulei ruseşti” se află în ruleta rusească. Prin urmare, dacă am pretinde şi noi o formulă naţională, ar reieşi că ar trebui să avem o ruletă... românească! Dar oare e posibil aşa ceva?... Cu oarece imaginaţie, – de ce nu?

Astfel gândea Manole care, la un moment dat, chiar în adânca depresie sufletească şi turbulenţa de conştiinţă ce-l încercau, îşi zise: „Stop!... De ce, anume – sau numai – ruleta rusească?... Dar, pentru cel care nu are un pistol cu butoiaş, încărcat doar cu un glonţ în şase sau şapte cuiburi, – cum, pentru unul ca mine care nu are atare pistol – materialiceşte vorbind, o atare posibilitate – sub aspect spiritual constatând, – adică, unuia ca mine îi este inaccesibilă ruleta?... Nu obligatoriu cea rusească, ci, în genere, o ruletă cu raportul de 1/5 sau 1/6 dintre fatalitate şi şansă...

 Adică, de ce nu şi una... românească?... Da, o ruleta românească!

9. Aşadar (aşa... dar!) ruleta românească

Nu, nu sunt un naţionalist, un protocronist, un setos de glorie... îşi spunea Manole. Unuia ca mine, în situaţia în care se află...  poate că doar la câteva minute distanţă de ultimul click al vieţii... i-i în cot de toate astea – naţionalist, protocronism, glorie...

Şi totuşi, din cu totul alte raţiuni, eu voi inventa ruleta... românească!... Nu credeţi?... Zadarnic... Pentru că am şi inventat-o!... Chiar fără a o breveta, o pot oferi tuturor celor care, în atâtea ocazii existenţiale şi subiecte de proză sau poeme, au tot făcut caz de antrenanta, înfiorătoarea, groaznica, fatala sau – salvatoarea ruletă rusească... Tensiune, uneori – până la ieşirea din minţi...

În consecinţă, vă propun – atenţie! – ruleta românească. Fiţi meticuloşi, poate chiar mândri,  şi executaţi întocmai tehnologia-ritual pe care v-o propun.

Să-i dăm drumul: ia, tu, el, celălalt, luaţi, deci, şapte flaconaşe de aceeaşi formă, pe care le înfăşuraţi atent, frumuşel, în foiţă de staniol, de pildă, ca să nu se vadă ceea ce veţi turna în ele. Bu-u-un... Apoi, unul din flaconaşe umpleţi-l cu acid cianhidric – lichid incolor, foarte toxic, cu miros de migdale amare... Pentru că şi viaţa e amară. Uneori – până peste poate. De aia şi este nevoie de ruleta românească...

Prin urmare, aţi umplut unul din flaconaşe cu acidul cianhidric, incolor, toxic de mama dracului... La dracu şi te va duce, dacă... Bu-u-un... După aia, în celelalte cinci sau şase flaconaşe de aceeaşi formă, ca şi cel cu acid, învelite meticulos cu hârtie de aceeaşi culoare, în foiţă de staniol, poate, turnaţi/ toarnă pur şi simplu apă... Apă chioară...

Uite, acum îmi dau seama că precauţia cu operaţiunea de camuflaj – învelirea flaconaşelor – ar fi inutilă... Pentru că şi acidul cianhidric. şi apa sunt incolore, încât sută la sută poate fi confundat un flaconaş cu otravă cu altul cu apă potabilă, adică – apa vieţii... Încă...

În fine, în unul din cele şase sau şapte (şapte – o şansă în plus, întru supravieţuire, cum ar veni) flaconaşe ai turnat acid, în celelalte – pur şi simplu apă... Plată... Chioară... Flaconaşele arată la fel, ceea ce înseamnă că ruleta românească e gata pentru a fi pusă în acţiune. Cum?... Simplu. Simplissim, aş zice. Amesteci aşa, pe neve, flaconaşele între ele, le suceşti, răsuceşti între palmele tale, faci fel de fel de rocade cu ele, pentru ca, la momentul oportun, la momentul fatal sau, poate, la cel al şansei, iei unul din flaconaşe, oricare – în aceasta şi constă imprevizibilitatea, hazardul ruletei româneşti, care nu e deloc mai altfel, sub raportul şansă – neşansă, decât cea rusească, – iei flaconaşul, îi scoţi dopul şi – i-ai şi dat de duşcă conţinutul!.. A fost cel cu – acid?... Amin!... Ce să mai vorbim, n-ai avut noroc... Ai luat unul din cele cu apă plată, chioară?!... Să trăieşti! Felicitări! Honoris causa! Mulţi ani înainte!... Te-ai născut în cămaşă!... Exact ca la ruleta rusească – la originala ruletă românească: glontele şi flaconaşul, unul din şase. Sau din şapte. Depinde de numărul cuiburilor pe care le-ar avea butoiaşul pistolului sau câte flaconaşe sunt folosite. Un cuib – cu glonţ, un flaconaş – cu otravă. Astea sunt ruletele. Plus faptul că ruleta românească e mult mai simplă – nu ţi se cere drept de port-armă, nu trebuie să cumperi un pistol, cartuşe...

...Ajunşi aici, vreau să-i atrag cititorului atenţia la un aspect al discursului: a se constata că, dacă în stare depresivă, de adânc afect, de turbulenţă a conştiinţei Manole cugeta atât de logic, să ne închipuim ce randament de logistică dă el în situaţii de normalitate existenţială. Pentru că meşterul nostru de mănăstiri, inventatorul ruletei româneşti a avut acea şansă de unul din şase, sau din şapte, – când se lăsase în voia hazardului, rămânând în viaţă!

Da, aş putea spune că iubea foarte mult viaţa! În draci. Peste poate!... De aia, probabil, şi îl păzise norocul să nun ia flaconaşul cu otravă.

Trăia în forţă, parcă, dens, setos. Dar avusese şi motiv serios de a se supune testului cu ruleta... Românească... Sau – sau... Şi a fost – saul şansei... A supravieţuit. Şi a plecat la dracu’, undeva... În Spania... Sau, poate, în Italia... Din vreme în vreme, prin „Union western”, ne expediază bani. Mie, Anei, şi celor doi copii ai noştri... Ce să mai zic?... Dacă nu avea norocu’ şi lua flaconaşul neşansei, cine ne expedia nouă bani?... Ce, să fi patentat (şi păpat) noi, după moartea lui, ruleta românească?... Să fim serioşi... Din câte se spune, nici chiar Kalaşnikov nu are patent pentru automatul pe care l-a născocit acum 60 de ani... Dar noi, colea, cu şase sau şapte flaconaşe... Ceea ce, însă, nu înseamnă că ruleta românească nu e valabilă, aplicabilă, utilizabilă... Exact, sută la sută, ca şi cea rusească... Randamentul... Nici mai mult, nici mai puţin. Unul din şase. Sau – din şapte.

Posibil ca acest al şaselea sau al şaptelea să fie anume Serîi – la ruşi, şi Manole – la români...

10. Despre absenţa „enciclopediei sufletului românesc”

În eseul amintit deja,  O. Garaz constată că: „Nimeni dintre români nu s-a dumerit a scrie ceva similar cu cărţile lui Erofeev. Ceva cu titlul Enciclopedia sufletului de român. Mă gândesc că orice ar fi scris, ar fi ieşit ceva asemănător cu un tratat de psihanaliză cu tentă istorico-naţionalistă, care ar încerca să explice promiscuitatea prezentului prin necunoscuta şi nerecunoscuta de nimeni glorie a trecutului. Poate chiar mai mult. Din acest tratat ar fi reieşit cu claritate că la români individul nu poate avea ceva asemănător cu un suflet, deoarece acesta este proprietatea exclusivă a unei entităţi aglutinate care poartă denumirea de Neam. Deci, aparţinând unui Neam, românii, toţi grămadă, se înrudesc între ei şi, în final, sfârşesc prin a fi, cum se spune în Basarabia, neamuri. Undeva între individualismul occidental şi sobornicia ruşilor. Nici egoişti, nici comunişti, nici frumoşi, nici deştepţi, ci pur şi simplu români”.

Constatarea cu absenţa unei enciclopedii a sufletului românească e întemeiată pe emoţie (adumbrită – regretul că nu...), iluzie, dar nu – fondată pe – spre a ţine cont de – atuurile pe care le are un autor bun sau de prim-plan rus faţă de un autor foarte bun sau – pardon! – chiar genial român. De secole, rusul are mereu mingea în teren, la discreţie, fapt de care a ştiut întreaga Europă, apoi America şi, în fine, lumea. Cu toate că un rus, „se plângea” şi el de ceva nenoroc: „Noi dintru început suntem culpabili de ereditatea rusească; ca şi înainte, trăim după cortina de fier a apartenenţei la această ţară”. 

La ce s-ar mai lamenta şi bietul român de nenumărate ori mai dezavantajat, se pare?... Poţi să scrii înzecit mai măiestrit o „Enciclopedie a sufletului românesc”, însă fii sigur (şi trist) că ea nu va avea nici a mia parte din succesul „Enciclopediei...” lui Erofeev, în dimensiunile universale amintite. Pentru că, dacă spune românul ceva despre vecinii săi, foşti aliaţi sau adversari în istorie, aceştia nici că bagă în seamă... Ce spune românul despre rus, pe acesta nu-l prea interesează. Dar ce spune rusul despre român... – o-ho-ho! cum să vă spun? – ne (cam) interesează astăzi, cum ne-a interesat de când ne ştim... Pe neamţ, francez, chinez, polonez, hindus, tătar, american, african etc. – ăştia cam toţi apar în cartea lui Erofeev – îi interesează dublu: ce spune, în particular, rusul despre el, dar şi despre ceilalţi. „Enciclopedia sufletului românesc” ar fi să rămână pentru români. Şi nu e deloc rău să avem o atare carte! Însă ea nu va prea trece hotarele noastre, nu va prea interesa editurile din lume... Fără a ne lamenta, să fim realişti şi curajoşi să recunoaştem că România, românul, istoria, literatura noastră (...) nu au atuurile în mână. Mingea nu le stă, ca vrăjită, ridicată la fileu, de secole, aşteptând jucătorul, cum e în cazul „mingii” fostelor imperii, marilor puteri, ba chiar doar şi mingii popoarelor numeroase... Bineînţeles că scriitorul român (bun, de prim-plan, foarte bun, genial...) nu e un fatalist, pentru ca să renunţe a scrie marea sa carte şi a poporului său. Chiar dacă atuurile... precum ziceam...

Dar să nu dezarmăm. Ci să cutezăm, totuşi. Credeţi că Irlanda (cu o populaţie de doar 3,6 milioane de suflete) are mult mai multe avantaje, în istorie, în destin decât România?... Să amintim de celebrii ei scriitori cunoscuţi în lumea întreagă, prin care au croit albii de mari fluvii literare (ca să ne ţinem în ideaţia celor „Cinci fluvii ale vieţii”). Iar Erofeev – dacă ne interesează părerea lui – şi ne interesează, totuşi, din câte se vede (se traduce, se citeşte şi la noi), conchide că: „Irlanda e o ţară ideală pentru a continua literatura”… 

Mda, în cele două cărţi are şi câteva referinţe la România şi la români… Dar şi cu alte ocazii Viktor Erofeev s-a referit la români, spre a ne da drept exemplu compatrioţilor săi. Astfel, în volumul „Bărbaţii: Tiranii şi subcălcâinicofemeinici” (Мужчины: Тираны и подкаблучники, 1997), într-un capitol vorbeşte acid despre lipsa de stil a ruşilor, a Rusiei, concluzionând că: „Absenţa stilului trezeşte neîncrederea insului în sine şi agresivitate. Astăzi nu există un stil rusesc şi aceasta e o catastrofă”, exact peste o propoziţie scriind: „Noi nu suntem români şi nici măcar ucraineni: noi ne-am pierdut toate ritualurile folclorice. Nu mai avem puteri să ne reîntoarcem la ele, şi nici nu este nevoie. Străbunicii şi străbunicele noastre de până la revoluţie nu ne-au lăsat nicio moştenire, în afară de o linguriţă-două de argint”. Adică, aici ar reieşi că suntem prinşi cât de cât într-un  racursi relativ pozitiv – nu?

În „Enciclopedie…” însă, chiar şi în ce priveşte dăinuirea românească în(tru) folclor, nuanţele se modifică.

Dar s-o luăm de la început: ajuns la aeroportul bucureştean, colegul său Saşa refuză să intre în ţara noastră. Vine numai Viktor. Şi care ar fi unele impresii demne să le pună în carte?... „N-am văzut nicăieri mai mulţi câini vagabonzi decât în România! Alergau chiar şi pe pista de decolare a aeroportului internaţional din Bucureşti şi lătrau la avionul meu, când îmi luam zborul spre Moscova. I-am mai văzut şi la cimitirul militar. Mi s-a părut că sunt spiritele (duhurile) geniului militar românesc. M-a entuziasmat clădirea interminabilă a parlamentului, construită de Ceausescu. În delta Dunării, Gabi, pe când era în patru labe (cursivul e dat în original – n. m.), mi-a spus că România e o ţară terminată.

(...) Delta Dunării. Prin stufărişuri cu (lipoveni) de rit vechi în veşminte ţigăneşti. Cam prostănacii (ţicniţii; în original – pridurkovatâe) români cu feţe folclorice  (folykliornâmi liţami).

Ei, de ce ar fi aşa: puţin-puţin într-o parte de canoanele Europei, şi... (te pomeneşti în) stufăriş!” (Chiar dacă operei lui Erofeev îi este caracteristică estetica negaţiei, contestaţiei şi epatării, în ce ne priveşte – şi – pe noi, românii, să ţinem cont de una din opiniile emise în „Cinci râuri...”: „Cu mâna pe inimă, trebuie spus că Rusia este cea mai rasistă ţară din lume”.)

(a)Normal, atare atitudini nu sunt o noutate pentru noi. Cel puţin basarabenii nu se prea sfiiesc şi încearcă să le răspundă pe potrivă cinicilor slavoni. Însă conaţionalii noştri din vestul Prutului par oarecum mai timizi, mai răbdători... Ceva mai spăsiţi în faţa rusului. Ca prezenţă fizică, istorie, ex-imperiu etc.

(De altfel, în ceva ne asemănăm, totuşi, cu ruşii, Erofeev susţinând că... Dar mai bine să dau un pasaj din polemica în jurul versiunii româneşti a „Enciclopediei...”, în „Observatorul cultural” Iulian Ciocan, traducătorul, scriind: „Margaretei Sipoş nu-i place propoziţia „Nu există printre oamenii albi ai lumii (cu excepţia românilor) nişte anti-cool mai îndârjiţi decât ruşii”. Ea minte spunând că nu traduc corect, pentru că în text e „(inclusiv românii)”. Se face a nu observa că am modificat topica şi că ceea ce spun este că ruşii şi românii sunt cei mai anti-cool. În original: „Net sredi belîh liudei v mire bolişih anti-cool (vkliuceaia rumânov), cem russkie”.)

Iar dacă românul nu prea e predispus (din lipsă de curaj?) să-i spună rusului, Rusiei de la obraz, alţii o fac. Polonezii, spre exemplu. Prin pana (sau prin… computerul) lui Mihail Bogun care consideră că Rusia nu e decât „un lanţ de reforme eşuate”, astfel că ea „va rămânea o  ficţiune. Transformările contemporane, aceste eforturi nemaipomenite de-a face o ţară obişnuită conformă modelului european, e de asemenea o iluzie. Cercul vicios al destinului rusesc – absenţa istoriei. Transformările se dovedesc a fi cele de trecere de la o orânduire socială, care nu a existat („socialismul – înseamnă Suedia”), într-o direcţie destul de incertă, însă, în general, nu se ştie încotro şi de ce. Numai că în Rusia nu trebuie să pui o atare întrebare, deoarece, când va fi să apară răspunsul, însăşi ţara deja nu va mai exista. Şi aceasta se referă nu doar la anii ’90. Istoria Rusiei reprezintă neobosite transformări, rupere de trecutul, care nu există, şi reînceperea povestioarei de la capăt în numele viitorului, care nu va exista.”

Să sperăm că, odată cu trecere timpului, se mai schimbă şi atitudinile noastre, ale românilor... (Spre mai multă demnitate...) Pentru că, de fapt, ce se întâmplă, ce s-a întâmplat cu noi în istorie, existenţă, atitudini transfrontaliere (când a fost să avem şi din astea)? Da, lucrurile se cunosc mai bine în comparaţie. Iar pentru a ajunge la raportul // paralelismul... rus-român, s-o luăm de ceva mai departe, întrebându-ne: Să existe oare vreun raport sau vreo alternativă între greşit atribuita lui Dostoievski zisă-scrisă că „Frumuseţea va salva lumea” (operele sale complete nu atestă acest adagiu, constată şi Erofeev; dar e vorba de o „altă” variantă a ei, ce apare în romanul „Idiotul”) şi opinia filozofului Serghei Bulgakov conform căreia „Răul este starea de spirit a lumii, nu însă şi esenţa ei”? Deocamdată, doar constatarea că ruşii, scriitori, gânditori sau, dimpreună, scriitori-cugetători-filozofi merg spre extremele ideii, care sunt coarnele de taur ale acesteia. Noi, românii, suntem mai potoliţi, mai blânzi, nu înşfăcăm, ci încercăm să, doar, apucăm, cumva, mai precauţi, mai ne-categorici în categorii existenţiale, filozofice. A zis ceva Blaga, cu veşnicia, care s-ar fi născut la sat. Însă aceasta e foarte departe de (presupusul, în fraza amintită) Dostoievski şi de Bulgakov care încearcă să definească o stare  a lumii în relaţiile ei cu răul. Blaga, în eternitate etc., e un liric, un poetic, un visător cuminte care nici nu-şi pune problema, dacă are sau ba dreptate în esenţa metaforei; pentru că el, de fapt, rămâne la suprafaţa (şi frumuseţea, cuminţenia) sensului. Ruşii sunt dramatici, înverşunaţi, neliniştiţi. Spun... abisuri (uneori, poate, şi... prăpăstii), ştiind că acestea, în zis-scris, nu sunt periculoase. Poţi să spui orice! – ar fi crezul lor, al ruşilor, doar să pară cât mai aproape de un posibil adevăr şi, obligatoriu, cât mai dur să fie spus-scris. Iar jumătăţile de măsură şi de insinuare, jumătăţile întru căutare – de adevăr, fireşte, sunt caracteristice reprezentanţilor naţiunilor mici sau obidite în trecutul lor istoric; memoria le joacă rolul de atenţionare, de „fii-atent, fii cuminte, fii”... „Fii” ca – supravieţuieşte; vei supravieţui-fi, dacă te vei arăta atent, cuminte, potolit...

În genere, precum s-a observat, s-a discutat şi, parţial, s-a acceptat, lumea îşi formează opiniile despre ruşi (şi) prin prisma literaturii lor. Însuşi ruşii zic că aceasta ar fi o formă a mitului, pe care este imposibil să o dezafectezi, cu toate că, în realitate, lucrurile ar sta oarecum altfel, încât mujicul sau burghezul, intelectualul sau orăşeanul din romanele lui Dostoievski sau Turgheniev, Gonnciarov sau Saltîkov-Şcedrin, din proza sau dramaturgia lui Cehov sau Gogol, Gorki sau Bulgakov etc., etc. ar avea mai puţină greutate specifică în identificarea caracterului/ caracterelor ruseşti, ca esenţializare şi constante în lung de istorie, răsturnări de situaţii sociale şi particulare.

Ei bine, cu prisma „pur” literară ar opera lumea în general, pe când vecinii Rusiei, unii dintre care au fost călcaţi necruţător, ca hotar şi destin, de imperialismul moscovit, împilaţi cu sălbăticie, în timp ce patriarhii din Moscova îşi făceau larg semnul crucii, psalmodiind (trâmbiţat!) că s-ar dori capii unui Nou Ierusalim sau a unei a Treia Romă; deci, aceşti „apropiaţi” dezavantajaţi nici pe departe nu pornesc de la literatură în definirea „sufletului rus”, ci se bazează pe propria istorie şi pe fărădelegile ce le-au venit dinspre Piaţa Roşie, fie aceştia finlandezii, polonezii, ucrainenii, românii, gruzinii, popoarele caucaziene… Sigur, e aici o dihotomie, pe care o remarca şi Milan Kundera: repulsia faţă de imperialismul rus în paralel cu înalta apreciere a culturii ruse. Iar însuşi ruşii oneşti înţeleg că suspiciunea şi chiar ura faţă de un post-imperiu, care a comis atâtea atrocităţii multor popoare europene, nu se „volatilizează”. Ar fi astea similare unui uraniu al memoriei etno-istorice care, precum elementului nr. 42 din tabelul lui Mendeleev, în varianta sa 238, are o perioadă de înjumătăţire a izotopilor de… – se sperie gândul! – 7, 47 miliarde de ani! Iar pentru uraniul (…memoriei etno-istorice…) 235 aceasta e de (doar) 704 milioane de ani. Cu alte cuvinte, e greu de crezut că un popor poate uita vreodată tragediile pe care i le-a pus la cale, cu baioneta şi glontele, vecinul său mai numeros. Şi mai fioros. Iar Kremlinul – asta e – nici azi nu face nimic pentru a se uita măcar ceea ce spusese despre ruşi Dostoievki: „Europei noi îi mirosim urât”.

Această dihotomie în înţelegerea şi aprecierea sufletului rus se reflectă, implicit, şi asupra celui care vrea să înţeleagă şi să aprecieze. Adică, dihotomia „se transferă” şi asupra noastră, ba chiar ne este proprie din adânc de istorie încă, precum se poate înţelege – odată cu referinţa, deloc mângâioasă, la raportul român (sadea) – român (basarabean) – şi dintr-o mărturisire a tânărului (oricum, e la 36 de ani!) Mitoş Micleuşanu într-un interviu din ziarul „Timpul” începutului de an 2008 – matură, sagace, dureroasă, dar şi dătătoare de speranţă confesiune, opinie, spunere de noi: „Românii iubesc vorbăria. Aici conduce analiza excesivă, promisiunile şi eterna amânare. Basarabenii, însă, au preluat de la rusofoni felul mai tăios şi minimalist de exprimare şi acţiune. Din acest punct de vedere, românilor li se par basarabenii mai din topor, iar basarabenilor nu le plac unduielile şi modul prea de bonton românesc. De fapt, este vorba despre o neîncredere reciprocă cu rădăcini vechi. Boala româno-basarabeană este, cât ar părea de contradictoriu, orgoliul şi alergia reciprocă. Dacă săpăm prea adânc, ne murdărim de rahat, fiindcă e vorba de trădare şi abandon, de o bubă care poate fi tratată doar prin acceptare şi iertare. Este uşor să găseşti ţapi ispăşitori, dar e mai greu să accepţi că porţi, ca şi toţi cei din jur, vina pentru ceea ce se întâmplă. Eu nu mă ascund după degete – sunt un om cu identitatea sfâşiată în bucăţi. De fapt, unirea dintre basarabeni şi români se produce continuu, fiind un proces de atracţie-respingere. Dar ea nu trebuie înţeleasă numai din perspectivă politică, ci, mai degrabă, din perspectivă spirituală. Nici nu ştiu ce anume trebuie să se unească, atunci când sângele ne este unit”. Bineînţeles, societatea noastră sau, hai să zicem, cele două societăţi ale noastre ce respiră mai mult sau mai puţin româneşte, trebuie să fie atente la ceea ce cred tinerii lor cetăţeni de pe ambele maluri ale Prutului sau din alte ţări, unde studiază ori deja s-au şi stabilit, deoarece aceştia, ca actanţi în filozofia civilă, reprezintă, în fond, postumitatea generaţiilor mai în vârstă, dar şi perspectiva generală – mai tristă sau mai optimistă – a românismului, în general.

În timp ce, referitor, în sens mai larg, la aspectul poziţionării româneşti în istorie, Oleg Garaz îl vede în felul următor: „Românii însă şi-au asumat întru totul rolul de inconştient şi istoria lor glorioasă, cu numeroşi domnitori care au apărat ţara de nesfârşitele invazii culturalizante, este în fapt o istorie a împotrivirii şi rezistenţei la modele culturale mai avansate, dar şi la tentativele de înrâurire venite din partea unor culturi mai stabile şi consistente în sens valoric. Câte ceva totuşi s-a putut realiza atâta timp cât cele trei «landuri» ale «Elveţiei» noastre româneşti poartă o amprentă de neşters a influenţelor germano-maghiare, turco-fanariote şi slave”.

Să îngăduim – revenind – asupra celui de-al doilea tandem sau, poate că, binom istorico-fatal: influenţa turco-fanariotă – influenţa slavă. În destinul poporului nostru nu o singură dată apăru dilema de-a alege între două rele. Astfel că râvnita salvare de la haraciul pretins de Osman duse la fatal-inevitabila noastră apropiere de harapnicul lui Ivan. De unde şi influenţa. Rusească. „Briza”  sau – criza ce adia cu briza acelei înrâuriri nordice o constata, în anul 1935, unul dintre membrii Academiei Franceze, care scria: „Românul, cel moldovean mai cu seama, are numeroase trăsături comune ruşilor; ca şi aceştia, el nu este burghez, nici meschin, este plin de îndrăzneală, de pură sinceritate, de elanuri înduioşătoare; niciodată însă nu devine, ca ei, din senin, fiară; pentru aceasta oare să fi zis Keyserling că-i un rus fără viaţă interioară? Într-adevăr, nu-l veţi vedea îngenunchind des înaintea prostituatelor sau umblând după desfrâu ca după cel mai scurt drum spre paradis; îl veţi vedea însa scuzând tot timpul furtul, păcat uşor de iertat: corupţia, delapidarea, jafurile, spargerile, datoriile la joc, datoriile presante, escrocheriile, toate acestea nu sunt atât de grave într-o ţară în care parazitismul este tradiţional”.

S-o recunoaştem, atare aprecieri ne cam râcâie conştiinţa etnică... Însă există în ele şi ceva din răspunsurile la problema pe care o anunţasem la începutul eseului: a pune faţă în faţă oglinda sufletului rusesc cu oglinda sufletului basarabean/ românesc, pentru a vedea dacă anumite carenţe se regăsesc şi în una şi în cealaltă, emiţătoarea lor fiind prima, cea rusească, în care privi atât de adânc şi necruţător Erofeev. Măcar atât, comparaţia, dacă nu... creaţia; crearea unei enciclopedii a sufletului românesc. Sigur, spunând adevărul. Spre pilduire şi autocorijare de popor, naţiune. Adevăr care, natural, nu va fi nici de această dată – ... al „Enciclopediei sufletului românesc” – pe placul celor non-stop înregimentaţi patriotismului clamoros, conduşi de comandamente mesianice pe care le terfelesc în replicuţe bicisnice, politicianism de doi bani, scârboşenii pseudopoeticeşti, cântecele împeliţate de rime, din care una, obligatorie, e amore-popor(e). Pentru că  „mesianicii” de gaşcă nu ar admite nici în ruptul capului şi vârfului de pix replicar că  noi toţi suntem egali, prin botez, în faţa aceluiaşi Dumnezeu Răscumpărător (ca să revenim la exemplele citate din Biblie). Tocmai plângăcioşii şi poltronii „mesianici” certăreţi umblă cu supravieţuirea prin oportunism, pliere pe orice idee a oricărui regim politic, prin slugărnicie, cântându-l ba pe Ceauşescu, ba pe Lenin/ Ilici, ba pe... Azi, pe cine?... Pe ei înşişi... În găşcuţe, unde se aude: „Noi mi cântă, noi mi joc şi pe nimeni nu mi rog!”...

Însă, aproape fără de ghilimele, mesianicii ce se trag din popoarele mari, numeroase, sturlubatice, cu un destin imperialist, evită „supravieţuirea”, preferând – suprafiinţarea. Fie doar şi în idee, întru idee. Dacă aceasta pare posibilă, în dublă ipostază, – suprafiinţarea şi ideea. Poate că şi supra-ideea. 

Posibil că anume în numele unei supreme supra-idei nici Viktor Erofeev nu-şi menajează, „în chip biblic”, propriul Neam. Nu eşti deloc sigur că s-ar găsi un autor de la noi care să spună despre români ce spune „Enciclopedia...” despre ruşi: „De regulă, ruşii sunt inestetici. Murdari. Cu pete”; „Anecdota e unica formă de autocunoaştere a ruşilor”; „Purtătorul de dumnezeu (bogonoseţ) e un fel de animal, cum ar fi porcul”; „În genere, rusoaicele sunt cam curve”... (Dar – vă amintiţi? – Gabi... a noastră, ce stătea în patru labe, în stufărişul Deltei?...) În România lucruri spuse... nespus mai... lejer mai că declanşează procese judiciare contra unor scriitori, acuzaţi de satanism, ca să nu mai vorbim de ordinarissima pornografie...

Dar, spre final, să revenim la începutul textului, unde invocam spiritul – unii zic: demoni(a)c – lermontovian, care „bântuie” în creaţia, în ideaţia, estetica negaţiei mai multor scriitori ruşi, ce-şi văd poporul ca pe unul „infirm moraliceşte”. O astfel de atitudine-viziune caracterizează unele opere ale lui Goncearov, Turgeniev, Gogol, Dostoievski, Cehov, Bulgakov, Pasternak, Platonov, Zoşcenko, Ilf şi Petrov, Voinovici, Aksionov, Erofeev (Venedikt), ale unor avangardişti – Dobîcin, spre exemplu. Să ne amintim de „suflete moarte”, „demoni”, „idioţi”, „ţicniţi”, „monştri”... La Victor Erofeev netrebniciile bestiarului uman se extind cu mult, înfăţişate mai radical, necruţător, ca „un atac cerebral”.

Victor Erofeev e printre puţinii cutezători, care spun şi scriu pe faţă, că un flagel autodistrugător al ruşilor este spiritul lor imperialist, faţă de care, din păcate, nu-şi prea pun probleme, întru a-l explica şi ai pricepe nocivitatea. Un scurt eseu al lui Erofeea, din ziarul „Kommersant”, se intitulează extrem de sugestiv: „Microbul imperialismului”. Iată această concisă, dar imbatabilă radiografie a neîncetatei apucături politice ruseşti: de a apuca din jurul său, de a se lăţi, de a asupri:

„Vine la mine în ospeţie un om, un rus simpatic, bărbos, dar nu un homo sovieticus, ci, mai degrabă, o fire artistică, un blogher care călătoreşte mult prin lume, cu ochi de o limpezime albastră, un om care arată bine, Şi, iată, mijindu-şi a încredere ochii savurând un pahar de vin şi plăcerea de a trăi, acesta îmi spune:

Franţa este o provincie a Rusiei.

Stai aşa, raţiune! Nici nu polemizez cu el. Dacă e provincie, provincie să fie. Am în faţa mea un imperialist rus normal. Nu e nici primul şi nici ultimul. Are în sângele lui un ditamai bacilul răscopt al imperialismului. Şi l-a cultivat! El este convins că noi suntem mai buni decât toţi ceilalţi, mai buni decât Franţa, decât America şi decât toate celelalte state. El este convins că toate aceste ţări trebuie să se pună în serviciul nostru, ba chiar să ne slugărească, să stea în faţa noastră pe labele din spate, iar noi să ne amuzăm pe seama lor. Până la urmă îi vom cotropi pe toţi. Noi suntem pregătiţi genetic pentru asta.

Noi aparţinem istoric tagmei celor mai adevăraţi cotropitori, tagmei răpitorilor umani, care am cotropit, ca fiind în firea lucrurilor, tot ceea ce se afla în jurul nostru. Am cotropit Kazanul. Am cotropit Astrahanul. Am cotropit Siberia şi Orientul Îndepărtat. Am cotropit Crimeea. Am anexat Polonia. Finlanda? Şi ea este a noastră! Ne-am răspândit în toate cele patru zări ale lumii. Şi am fi putut merge și mai departe. Nu doar Alaska, dar şi insulele Hawai şi-ar fi putut duce existenţa sub steagul rusesc. Nu doar Crimeea, ci şi Constantinopolul ar fi putut fi al nostru dacă, în locul revoluţiei din 1917, am fi rămas în alianţă cu Franţa şi Anglia. Dar nu ne-a mers cu Constantinopolul, însă după cel de Al Doilea Război Mondial am înfulecat liniştit jumătate de Europă, şi, dacă am fi putut, am fi înfulecat şi Parisul, şi Atena, şi Roma.

De unde ni se trage nouă acest simţ imperial? Căci până şi statele de tradiţie imperială de felul Angliei au fost pregătite să înghită teritorii subdezvoltate din Asia şi din Africa, cultivându-le, pe când noi ne-am impus noi înşine cu neînfricare în faţa altora, le-am impus ideologia noastră, ba pe cea monarhist-ortodoxă, ba pe cea comunistă, iar atunci când a trebuit să-l nimicim pe duşmanul nostru înfrânt, nici un muşchi nu ni s-a clintit pe faţă. Aşa i-am împuşcat noi pe ofiţerii polonezi la Katîn. Şi nici acum nu ne prea topim de regret pentru ei. Şi nu doar pentru ei. Nu avem regrete, ba chiar mai mult, ne displace când unii tabără asupra noastră, întrebându-ne de ce i-am împuşcat. I-am împuşcat pentru că noi avem dreptul să-i împuşcăm pe toţi, inclusiv pe noi înşine. Şi dacă ne-am tot împuşcat pe noi înşine şi, posibil, încă ne vom tot împuşca, de ce ar trebui să dăm socoteală pentru uciderea prin împuşcare a unor oameni care ne sunt absolut străini?

Acest soi de imperialism înnăscut, intrat în sânge, absolut inconştient al oamenilor noştri iese în vileag cu o patimă deosebită când vine vorba de recuperarea Ucrainei. Noi suntem convinşi cu toţii că Ucraina este o periferie a noastră şi că separarea ei de noi a fost o uriaşă nedumerire şi necesită a fi corectată. Totodată, noi nici nu ne ascundem sentimentul de superioritate faţă de fraţii noştri mai mici sau, mai bine spus, faţă de haholi. Îi chemăm la noi ca pe oaia rătăcită, iar când această oaie va reveni la noi, trebuie că va fi chelfănită cum se cuvine. Această veselă convingere cum că Ucraina independentă este doar o neînţelegere provizorie a pătruns practic întreaga noastră societate şi nimeni nu-şi pune întrebarea dacă nu cumva haholilor le place aşa ceva. Noi nu ne gândim la ce le place altora. Noi nu ne gândim la ce le place celor din Caucaz, din Asia Mijlocie şi Ucraina. Noi nu ne gândim la ce le place popoarelor baltice, pentru că şi acestea dintr-o ciudată întâmplare rămăseseră fără stăpân. Noi vom pune mâna pe toţi. Microbul nostru imperial rămâne cu noi pentru vreme îndelungată. Dacă nu cumva pentru totdeauna.

De unde s-a luat acest microb imperial care cutreieră sufletul rus? Ar fi ciudat să considerăm că Petru I cu ideea sa imperială ne-a adus şi ambiţiile imperiale. Aceste ambiţii existau şi pe timpul lui Ivan cel Groaznic. Ele existau ca posibilitate de împărţire a pământurilor şi a ideologiilor încă în perioada jugului tătaro-mongol. Noi am fost mişcaţi de visurile noastre de cotropire a celor străini şi necredincioşi, rămânând şi astăzi mişcaţi de dorinţele noastre imperiale.

S-ar putea că astăzi nu mai suntem chiar atât de groaznici. S-ar putea că astăzi imperialismul din sângele nostru lucrează împotriva noastră de vreme ce oricine poate din cuprinsul fostei Uniuni Sovietice fuge de noi cu groază. Noi devenim nu groaznici, ci ridicoli. Ambiţiile imperiale lucrează împotriva Rusiei. Microbul imperial distruge viitorul Rusiei. Şi totuşi:

Franţa nu este decât o provincie a Rusiei.Şi nici să nu încercaţi să întrebaţi de ce”.

Şi în aceste meditaţii acide Viktor Erofeev parcă ar reitera, implicit, că, de fapt, scriitorii ruşi oneşti nu au făcut decât să-şi însuşească „metodologia Bibliei”, cum constata, de altfel, şi exegetul culturolog A. Davîdov, amintind că în „Vechiul testament” poporul nu are vreodată dreptate... Glasul poporului nicicând nu înseamnă şi glasul dumnezeiesc. Este o evidentă discrepanţă între cuvântul biblic şi adagiul latin Vox populi, vox Dei (de la Hesiodus cetire). Prin vocea prorocului Ieremia, Dumnezeu zice: „...poporul Meu e fără minte şi nu Mă cunoaşte... sânt pricepuţi numai la rele, iar binele nu ştiu să-l facă” (Ieremia, 4/22); de-aţi cutreiera întreg Ierusalimul, „nu... veţi găsi vreun om, măcar unul, care păzeşte dreptatea şi caută adevărul” (Ibidem, 5/1), după care prorocul face propria constatare: „căci cu toţii sânt nişte desfrânaţi şi ceată de defăimători!” (Ibidem, 9/2). A. Davîdov mai aminteşte că în Biblie prorocii nu se jenează să folosească expresii, calificative foarte dure la adresa poporului evreu (ales), precum ar fi – „mincinos”, „viclean”, „mişel”, „lacom”, „nedrept”, „rău”, potopit de păcate, dedându-se clevetirii, asasinatelor, jefuirii aproapelui, asupririi acestuia etc. „În capacitatea de a desfăşura critica la adresa poporului constă netrecătoarea semnificaţie a metodologiei biblice”, conchide exegetul.

În ce ne priveşte, ar trebui să recunoaştem că nu s-au prea găsit autori români, care să fi urmat metodologia testamentelor, vechi şi nou... Nu încape îndoială că nu e uşor, ci... cutremurător (!!) e să iei de model spiritul necruţător al Domnului Savaot, ce-i spune poporului Său: „...veţi fi blestem şi grozăvie, ocară şi râs, şi nu veţi mai vedea locul acesta”. (Ieremia, 42/18). Fireşte, proporţiile, decalajul... incomensurabil trebuie păstrate: Dumnezeu e Dumnezeu, bietul om e biet (şi, uneori… beat) om... Dar poate că aici e un caz aparte, irepetabil în alte situaţii: când, în faţa Adevărului şi întru Binele poporului, Creatorul şi creatura Lui sunt egali?...

În fine, să aducem termenii, noţiunile la propriile lor proporţii care, se ştie, în literatură ori pot fi supradimensionate (conştient), ori pot fi înţelese astfel. Pentru că, de fapt, „Enciclopedia...” lui Viktor Erofeev e o carte de beletristică şi nicidecum una cu pretenţii academice, riguroase, simandicoase. Precum observa şi exegetul polon Mihail Bogun: „Chiar titlul cărţii lui Erofeev se arată drept ceva imposibil. «Enciclopedia sufletului rus. Roman cu enciclopedie» – în câteva cuvinte ni se oferă promisiunea nefinalizatului, paradoxalului, problemelor deschise vraişte, de la care nu poţi fugi. În ce mod să uneşti respectabila enciclopedie cu marea ei pondere – un monument al educaţiei generale – cu ceva amorf, volatil şi care nu se lasă perceput de raţiune, precum e sufletul? Plus la toate, sufletul rusesc”.

Prin urmare, şi „Enciclopedia sufletului românesc” ar fi totuşi altceva decât cum e numită aici. Am citi de asemenea un „Roman cu enciclopedie”.

Dar poate că sufletul unui popor este, în genere, de ne-enciclopedizat?... Încât imposibilele enciclopedii sunt substituite (totdeauna – parţial, însă antrenant) de beletristică, studiu eseistic. În fine, chiar şi de anecdote. Aceasta (acestea) însă nu trebuie să ne facă a nu visa frumos (fructuos) la un superb „hiperproiect românesc”: Enciclopedia Sufletului. Paradoxul, plăcuta surpriză e că un atare proiect academic irealizabil are inestimabilul merit de a-i oferi propulsie, vitalitate literaturii!

VIII-IX. 2007; XI. 2012

P.S. Pe când supuneam emendaţiei finale acest text, primesc încă o confirmare că, în raport cu ei înşişi, ruşii sunt mult mai... degajaţi, mai ne-auto-măgulitori, mai... cum?... Iată mesajul (din 26.09.2007) de la administraţia reţelei mail.ru, în forumul căreia, acum un timp, mă interesam de unele opinii posibile: „Vă anunţăm că s-a încheiat votarea referitoare la întrebarea Dumneavoastră: „Găsiţi oportună trecerea limbii ruse la alfabetul latin?”

Utilizatorii mail.ru au ales cel mai bun răspuns: „Orice şi oricum ar considera oarecine, e tot un drac (odin hren), deoarece urmaşii noştri, peste 200 de ani, vor bombăni în chinezească”.

În acest context, îmi amintesc ce revoltă (sfântă, de vox maris!) degajă, acum un an, poate, o afirmaţie a lui Alex. Ştefănescu, conform căreia, peste un anumit număr de decenii, limba română ar putea să nu mai aibă o utilizare practică (pentru a nu zice – dramatic! – că va dispărea). Şi nu-mi pot imagina un patriotus maximus de pe la noi, care să aibă suficientă îngăduinţă în a citi şi a înţelege în felul său o astfel de părere. (Ca să nu mai vorbim de „cel mai bun răspuns”...)