DIN LABIRINT

5.VIII.1995

Alaltăieri, i-am telefonat domnului director de la ed. „Eminescu” Nelu Oancea: acceptă să-i trimit manuscrisul dialogic cu barosanii. Vor intra: Baltag, Breban, Ciobanu (Mirecea), Neagu, Mincu, Paler, Puslojić (nu-l voi trece în cel pentru „Glasul”?), Romanescu, Simion (de altfel, tipărit în nr. 8 al „Contrafortului”; odiseea cu poza, desenul…), Zeletin şi alţii, printre care şi ego, de calibru mai în devenire de generaţii 70-80-iste.

Dacă reuşesc să ajung la o înţelegere L. Lari – V. Năstase, pentru un alt volum de dialoguri, cel pentru ed. bucureşteană posibil să se numească „Labirintul fără minotaur” („În absenţa minotaurului”?), dat fiind că celălalt (primul) va rămâne la „Prezenţa celuilalt”. Mă gândesc unde să plasez convorbirea cu Ioan Alexandru. „Merge” în ambele contexte. (Cel de la „Glasul” – contextual, fiind mai de conjunctură – o recunosc, – mai obişnuit, mai cu personalităţi vag estompate…)

Un sacerdot chinez spuse: „Când întâlneşti pe drum pe Tao, salută-l atât cu cuvinte, cât şi cu tăcere. Acum spune-mi, cum îl vei saluta”.

Zic eu, isteţul (ha!): debutul e frumos, acesta fiind chiar prima frază. Întrebarea însă, – fraza a doua – e banală-praf şi, deci, inutilă. O ispită negândită care alterează parfumul paradoxului.

Răstimp în care am citit-redactat pentru volum dialogurile. Am epurat inutilităţi din cele cu Mircea Petean şi Petru Ţăranu. Altă misiune… importantă, una proteică: transformarea lui î în â. Sute (doar?) de  î=â-uri…

Avantext este o noţiune propusă/ produsă de Maria Corti în nomenclatorul terminologic al semioticii literare  în care, de la acel subtext propus acum vreo 60 de ani de Stanislavski pentru munca actorului, dar adecvat aproape exclusiv activităţii scriitorului, au apărut o puzderie de noţiuni teoretice sau care doar se doresc a fi astfel, precum: co-text (Teun A. Van Dyjk), geno-text, feno-text (Julia Kristeva), epitext, onomatext, supratext, texto-lect, grafotext, antologicotext, bibliotext, syntext (Jean Ricardou – numit foarte prolificul), arhitext, metatext, trastext, paratext (Gerard Genette, prim-concurent al lui Ricardou, vede-se) etc.

Deja de 2 săptămâni, Năstase nu i-a expediat Leonidei întrebările, prin fax. Sâmbăta trecută, pe când eram la atelierele pictorilor, angajat într-o emisiune „Telematinal” cu Mihai Statnâi, a telefonat Lari, îmi spune Zinovia, vorbind despre un dialog, de întrebări, de o carte (soţia nu avea de unde să înţeleagă multe). Mda, colega este interesată să dialogăm… Abia ieri, Năstase spuse că a trimis, cu şoferul, întrebările. Presupun că la mijloc e o tensiune nedeclarată dintre membrii tandemului şefist de la săptămânalul şi editura „Glasul”. Poate fi periclitat şi proiectul nostru.

Omagierea lui I. U., stupid genericoizată (de la: generic) „Ante(i)jubileu”. O solemno-farsă provincială, cu perindări de nimic-spunători ce ţineau cu tot dinadinsul să se producă în faţa lumii… Dezmăţ de palavre pe durata a 5 (!) ore… (Prolog cu popi! Când s-a mai văzut, domnule Caragiale, ca la o zi de naştere să vină popa şi să-şi cânte improvizaţiile imposibil de adecvat la atare prilejuri? N-am prea auzit slujbe bisericeşti pentru jubilee de 60-70-80 de ani…)

Fişa următoare. „Poskakat’ na rozovom kone” (Să galopez pe un cal roz), vers al lui Esenin, are corespondenţă în pictură: Delacroix desena cai rozi, ţărani liliachii, fum roşu, din cauza asta suportând mustrările mustrătorilor.

Raţionalizare întru înlesnirea muncii de bibliotecă: îndârjit, apăsat până la bătături pe degete, am marcat, alfabetic, voluminoasele dicţionare de sinonime şi ortografic, tăind drept, parcelat, marginile topurilor de file, în 23 de secţiuni, într-un şotron abecedăresc (ce mai inventez astăzi!). În această muncă am o experienţă – DEX-ul n-a fot prima mostră de raţionalizare – care îmi asigură cunoştinţă în cauză şi dexteritate-abilitate de a opera cu rigla şi briceagul. E-hei! Dar dacă ar fi să perseverez în această îndeletnicire, aş avea multe zile de muncă: slavă Domnului, la capitolul dicţionare suntem înzestraţi binişor.

Mihail Vlad, pe care l-am cunoscut la Sebeş-Râmeţ, îmi expediază revista „Târgoviştea” care publică şi un text de-al meu. E un domn al corespondenţei amicale, înţeleg. Dar să facem abstracţie de textul meu, oprindu-ne la un altul, pe care „Târgoviştea” îl preia din „Academia Caţavencu”; text superb, scris la trecerea dincolo a lui Emil Cioran: „Marţi dimineaţă, Emil Cioran s-a plictisit definitiv de noi. Era firesc. De acum încolo ar trebui să gândim singuri. Dar mai avem de aşteptat”.

Azi, mă trezesc din somn cu o acută, des repetată întrebare, care mă sfâşie prin dureroasa ei nelămurire: De ce a murit totuşi N.? De ce nu a fost permisă autopsia? Oare numai din motivul de a nu se descoperi alcool în el? Dar injecţia? Dar somniferul? Fără nicio intenţie nelegiuită din partea cuiva, administrarea lor i-ar fi putut fi fatală. Nu mă părăseşte această sugrumătoare supoziţie…

Îi expediez dlui Nicoară, preşedinte la „Crucea Roşie” românească, o scrisoare care însoţeşte fişa de ambulatoriu a lui Pavel Celac. Să-l ajute cu internarea la Bucureşti. M-a rugat mama acestui fost coleg, pe durata unui an, la şcoala din Chiţcani. E din Căzăneşti şi e căznit de o boală necruţătoare. Ce să spui, ce să faci, Doamne al vieţii şi speranţelor noastre?!