În cadrul Festivalului „Primăvara Europeană a Poeţilor” va fi lansată şi
un volum de poeme al lui Paul Mihnea (1921-1994), cel care îmi spunea că, la Cernăuţi , a fost coleg de
liceu cu Paul Celan. Ambii poeţi – valoroşi.
Am fost întrebat, dacă nu aş dori să vorbesc la prezentarea cărţii.
Posibil, voi spune câteva cuvinte. Mai întâi, aş ţine să remarc, că titlul
antologiei, „Orga codrului”, nu e cel mai potrivit pentru creaţia, dar şi
destinul de poet… sovieto-damnat al
lui Mihnea. Sigur, cel mai potrivit titlu ar fi fost, preluat şi el de pe o
carte a autorului, din 1973, „Hingher şi Demiurg”. Cred că această potrivirea
reiese şi din:
Pagini de jurnal cu Paul Mihnea
30.VII.1981
Cei de la USM „uită”
să-l felicite (nu să-l mai şi… omagieze!) pe Paul Mihnea cu ocazia împlinirii
vârstei de 60 de ani. Liviu Damian umblă pe hol, intră prin birouri şi se tot
vaietă, caută ieşire din situaţia penibilă.
Explicaţia: principiul „Eu şi acum”,
marele egoism, în primul rând al prim-secretarului, chiţibuşăria celor care au
ieşit ca vai de ei, de ştie doar Dumnezeu cum, de unde şi cu ce, aburcaţi în
scaun, reactualizând proverbul cu ţiganul-fecior avansat în post şi bietul
taică-său. Astfel că Mihnea rămâne, precum spune titlul unei cărţi a sale,
între – Hingher(i) şi Demiurg.
15.V.1985
Este cunoscut dragul lui Pavel
Darie faţă de vorba lentă şi îndelungată. De unde Mihai Cimpoi deosebeşte două
stiluri de conversaţie: lapidar şi lapi-Darie.
Iar Aurel Scobioală are un „blestem”: „Îţi doresc să te întâlneşti cu Darie şi
acesta să-ţi spună ce i-a povestit Mihnea”. Asta înseamnă durată dimineaţă –
seară; s-a dus ziua!
7.II.1986
Paul Mihnea… Ce impresie… că
ar avea un creier de zeci de ori mai tânăr decât inima care i se veştezeşte…
Bătrâneţea îi constrânge inima, tinereţea îi injectează energie în creier. E
bun pentru ceva, pentru multe, însă pentru oamenii „normali” e nefiresc până la
înfricoşare.
Ah, simpli truditori ai
cărnii… Câte gânduri! Ce amintesc de… amintire şi perspectivă…
28.XII.1992
Ieri, s-a întrunit juriul
pentru premiile anului literar. Mai exact spus – premiile anilor literari,
deoarece trei din ele au fost decernate pentru cărţile interzise, ghilotinate
în vremuri de desfrâu comunist: „Săgeţile” lui P. Cărare, „Temerea de
obişnuinţă” a lui M. I. Ciubotaru şi „Descântece în alb şi negru” de D.
Matcovschi.
Alte premii: Paul Mihnea
pentru „Coroana de coroane” (de sonete); Zigu Ornea pentru „Viaţa şi opera lui
C. Stere”; Petru Dimitriu (diaspora), premiul Opera
omnia; premiul special, post-mortem, regretatului şi atât de nedreptăţitului
Nicolae Ţurcanu, şi alte două premii.
30.XII.1992
Împreună cu Mihai Cimpoi,
intrăm în apartamentul familiei Paul Mihnea. Ambii bătrâni, poetul şi soţia, se
dovediră a fi în coridoraşul strâmt şi, cu câteva momente de-a apăsa noi pe
butonul soneriei, din interior prinseră a scrâşni mecanismul yalei. E de
presupus că eram aşteptaţi, stăpânii fiind preîntâmpinaţi, probabil, de cineva.
Prima impresie?... Eu am mai
fost la dl Mihnea acum vreo 8-9 ani, când se aprinsese între noi un strop de
polemică referitoare la traducerea poeziei lui Verlaine, pe care o dăduse
Mihnea la lumină. De
atunci, în raport cu prezentul, au înaintat mult în vârstă şi soţii, şi
apartamentul lor căruia nu i se poate acorda o îngrijire corespunzătoare.
La auzul sumei premiului – 35
de mii de ruble, amfitrioana exclamă surprinsă, în surdină, luminându-se la
faţă. Însă poetul, slăbit, cu mâinile cuprinse de tremur („Nu e Parkinson”,
zice), nebărbierit, face cu o indiferenţă aproape firească: „Să mi se fi
acordat acest premiu pe când aveam 35 de ani, azi însă…”
Ne propusesem să stăm la dl
Mihnea vreo jumătate de oră, în sinea noastră fiind siguri că nu scăpăm doar cu
atât. Şi, într-adevăr, poetul, avid de mărturisiri, ca totdeauna, cu
proverbialele sale desfăşurări de naraţiuni sofisticate, insistă să mai stăm, o
dată, de două, trei ori, şi noi am cam triplat durata timpului vizitei.
Destul de ramolit la
înfăţişare (are 72 de ani), Paul Mihnea are aceeaşi luciditate în conversaţie
şi aceeaşi memorie… microscopică. Ţine minte detalii, nuanţe, versuri, nume,
lecturi, articole, ziare, cărţi, oameni, oraşe, ani, glontele care în timpul
stalinismului, zice, i-a trecut pe lângă tâmplă… Către mine: „Dumneata, dle
Butnaru, m-ai pus al patrulea… După Deleanu… Iată, am aici revista Basarabai, unde ai dat lista…”
Păi, zic, maestre, eu am dat unele nume de scriitori buni, fără a face o
ierarhie… Dar cred că nu l-am convins: a revenit de câteva ori la „locul
patru”, plângându-mi-se de multe nedreptăţi, unele dintre care pot fi doar
rodul unei elementare suspiciuni, de care dl Mihnea, ca şi mulţi alţii, nu este
cruţat.
Vorbeşte despre cei care nu
cunosc limba în nuanţele ei, dar scriu. Povesteşte/
aminteşte despre răul pe care i l-a făcut Andrei Lupan, care încă din 1958 îl
numea deja „ruină”.
Vorbim despre un eventual
dialog pentru presă. Cică, să-i avansez în prealabil un chestionar.
Nu a văzut încă semnalul
cărţii sale de sonete „Coroană de coroane”. Noi am avut-o la juriu. I-am promis
să i-o aducem. Ne cere ajutorul pentru a-şi edita o carte de versuri scrisă în
limba franceză. Feciorul să, Boris, i-a publicat prima sa carte în ruseşte.
Bătrâna doamnă Mihnea nu prea ştie româneşte. Poetul e un fanat: „Toată viaţa
mi-am scris manuscrisele cu alfabet românesc. Când Deleanu îmi spunea că niciodată
nu vom mai reveni la grafie latină, îl contraziceam vehement. «Cum să nu avem
noi alfabet latin, dacă l-am avut?», îl întrebam… Iată, cnezişorul Vartic vrea
să dea Cernăuţiul… Dar eu nu-l dau… Eu cred că Cernăuţiul va redeveni al
nostru”.
Paul Mihnea e încrezător că
numaidecât se va vindeca. Ne arată nişte pastile (nu le-am reţinut denumirea)
pe care le tot… netezeşte cu duioşie, ne citeşte câte o frază din instrucţiunea
care le explică modul de folosire şi proprietăţile. Eu chiar cred că e cuprins de
o nuanţă de miraculos, când se gândeşte la efectul acestor pastile. Dă şi nişte
cifre, spunând că dânsul a creat întreaga viaţă în magia numerelor. „Nu e
Parkinson. Eu ştiu cine mi-a făcut-o… Ştiţi şi voi… Ei mi-au făcut-o… Dar o să
mă vindec. Iată tabletele astea. În sfârşit, le-am obţinut. Şi o să mă vindec.
Fiindcă am fost şi mai bolnav. Am avut tuberculoză. Oftică. În viaţa mea am
scuipat căldări de sânge. Căldări de sânge! Dar m-am vindecat”. Îl întreb, dacă
ştie gluma… – cum?... sinistră sau… optimistă a lui Nicolai Costenco. Sigur că
a ajuns până la el. „Da, a zis… cred spre bine, spre prelungirea vieţii mele…
Mă invidia… A zis: «Ofticosul de Mihnea tot moare de vreo 30 de ani. De când
tot moare, a mai scris două sicrie de sonete»… A zis aşa, pentru că mă
invidia..” Mă rog, e o
butadă scriitoricească. Chiar dacă uşor caustice, atare vorbe de spirit fac,
totuşi, viaţa mai suportabilă. La mulţi ani, domnule Paul Mihnea!
