Bună ziua şi Hristos a înviat!
Mult stimate Domnule Leo Butnaru!
Mă numesc Braicov Tatiana şi sunt o cititoare a cărţilor
dumneavoastră. Studiez în anul II masterat, la Facultatea de Litere a
USM. Acum lucrez la teza de master şi, pentru că apreciez mult ceea ce scrieţi,
mi-am ales tema: „Alegoria postmodernă în proza lui Leo Butnaru”!
Aş fi recunoscătoare dacă mi-aţi răspunde la câteva
întrebări.
Sper să nu vă supere întrebările, şi vă mulţumesc
anticipat.
Cu respect şi admiraţie,
Braicov
Tatiana.
– Consideraţi proza pe care o
scrieţi se încadrează postmodernismului?
– Pe când debutam ca scriitor, cel puţin în stânga
Prutului încă nu se vorbea de postmodernism. Însă dat fiind că eu mă consider
un student, un licenţiat, un intelectual (dacă nu zic un cuvânt prea mare)
care, în mare, s-a format extra-cursuri universitare (sovietice, deformatoare
sau anost formatoare), am urmat, iniţial intuitiv, apoi programatic,
autodidaxia, universitatea liberă a bibliotecilor, unde am şi dat de primele
texte despre postmodernism în limba română. Ocazia şi surpriza mi-o oferise
revista „Secolul 20”
puţin spus excelentă, ci chiar eminentă, exemplară în întreg contextul
revistelor literare, artistice din Europa acelor vremuri. Am spus de mai multe
ori şi reiterez: consider că această revistă a fost marele meu profesor,
mentorul generos.
Ei bine, dar în „Secolul 20” despre postmodernism se
vorbea nu ca despre un fenomen care a intrat în literatura română, ci care se
manifesta în Occident, în special în SUA.
Eu unul însă nu ştiu dacă mă încadram
postmodernismului [mai mulţi exegeţi susţin că da, aş fi (şi) un postmodernist], dar pot spune cu
certitudine, bazându-mă şi pe cele scrise despre primele mele cărţi (de poezie
mai întâi) de cei care le-au recenzat. Să vă dau un exemplu din revista
„Nistru” de la începutul anului 1977. Ştefan Hostiuc scria despre volumul meu
de debut, „Aripă în lumină”:
„Leo
Butnaru, autorul cărţii Aripă în lumină din seria Debut, este
creatorul unor structuri poetice originale... Scrisă într-un limbaj îndrăzneţ,
împrumutat de la uzul cotidian, această poezie se angajează să restituie cu un
surplus evident de sens ceea ce a luat de la realitatea obiectivă în scopul
edificării sale pe cale lirică. Aici doza de poezie o constituie acele procente
de sens conotativ, care au fost obţinute prin explorarea poetică a limbajului de
toate zilele...
Axul
majorităţii poeziilor este asociaţia semantică. În rare cazuri – acea fonică: Scrisoare
lui Păcală, Peisaj... Poetul ne trezeşte emoţia prin neaşteptata soluţie ce
o dă în ultima instanţă textului, soluţie care este derutantă pentru acel care
se apropie de poezie cu certitudinea că aceasta trebuie să fie „clară” de pe
poziţiile logicii noţionale. Metamorfoza efectului (cauzei) din propriu-zis în
cel poetic (Metamorfoză în apropiere de Baku, de exemplu) este la L. Butnaru un mijloc
eficient în obţinerea emoţiei estetice. Altă calitate nu mai puţin importantă
este plasticitatea creaţiei sale. Metaforele sunt aproape în întregime vizuale.
Din toate figurile de stil comparaţia e cea mai frecventă (încă un argument în
favoarea oralităţii poeziilor)”.
Cred că aici, avant la lettre, colegul cernăuţian (acum bucureştean) Şt. Hostiuc
anticipa unele sintagme-precepte, noţiuni, pe care aveau să le folosească şi le
folosesc până azi exegeţii postmodernismului. Eu însă nu credeam că sunt un
postmodernist, deoarece nu ştiam prea multe despre această zicere (…abstractă),
mai mult, decât reală, ci mă consideram un scriitor modern, de o altfel de
stilistică artistică, decât cea a realismului socialist.
Iar peste un timp, unii exegeţi
(primul fiind M. Cimpoi, am impresia, după care mai mulţi din dreapta Prutului)
au remarcat că tipologia mea de poet şi de prozator nu se încadrează modelelor
cunoscute în generaţia biologică din care fac parte. În fine, ei au zis că sunt
un: intergeneraţionist. Ei bine, în intergeneraţionism
poţi fi calificat şi ca postmodern, nu? Chiar am fost antologat, la Bucureşti, Cluj sau
Iaşi, în antologiile postmoderniştilor. Pe mine însă nu mă flatează, nu mă
încălzeşte această poziţionare, de postmodernist, eu contând pe ceea ce a făcut
şi face scriitorul dintotdeauna ca personalitate, individualitate. Mă
interesează elementele de bază ale literaturii de când o fi apărut ea pe lume,
însă într-un context anume, cel din a doua jumătate a secolului XX şi, iată,
din primele decenii ale secolului XXI.
– Sunteţi de părerea că scriitorii
postmoderni apelează la alegorie?
– La acest capitol, scriitorii postmoderni nu sunt
deloc originali. Alegoria a intrat în literatura lumii chiar o dată cu textele
de început ale acesteia (care se cunosc, fireşte, pentru că nu este exclus ca
până la ele să fi fost şi altele, de asemenea importante). Ce exemple să dau? „Iliada”
şi „Odiseea”? Iar până la ele, prima capodoperă din istoria literaturii
universale, „Ghilgameş”, de unde s-au inspirat şi ctitorii-„alegorişti” ai
„Bibliei”?
[Şi o paranteză sugerată de context: se creează
impresia că unii adepţi ai minimalismului (sau, nu o singură dată, ai… nimicspunismului), când sunt trecuţi la
postmodernism, consideră, uşor aroganţi, că astfel li se acordă un titlu de
nobleţe şi o garanţie a talentului. Însă o atare încadrare, ca şi cele la
clasicism, simbolism, avangardism, post-avangardism etc., nu are a face cu
talentul. Altfel spus, harul nu depinde de încadrare ci, uşor tautologic
vorbind, de dotare.]
Scriitorii din orice epocă nu au putut să nu
apeleze la alegorie, care este şi ea un apanaj şi un rod al imaginaţiei,
fanteziei creatoare în general. Prin urmare, şi scriitorii din
contemporaneitatea noastră (nu sunt sigur că postmodernă, cum i se mai spune)
nu pot face excepţie, ba nici nu încearcă să o facă, chiar dacă unii dintre ei,
orgolios şi fals, cred că dau gaură în cerurile literaturii. Alegoria e şi
basm, iar basmul este cel care creşte şi formează copilăria şi alină bătrâneţea
lumii, oricând şi oriunde.
Apoi, să reţinem: unii autori (buni), chiar dacă
vieţuiesc în timpurile zise postmoderne, în… post-istorie (ce prostie spusa aia
„filosofică” cu sfârşitul istoriei!), scriu cu destul succes (de public) în
cheie clasicistă, nuvelistică înrudită celei a lui Maupassant sau Cehov, romane
balzaciene sau dostoievskiene (riscantă îndeletnicire, nu?). Alţi autori rămân
în avangardism sau modernism, ori bâjbâie prin diformul textualism.
– În care lucrări artistice aţi
apelat la procedeul alegoriei şi cu ce scop?
– O, în multe! Iar scopul a fost cel de căpetenie
al literaturii, al scriitorului: să fie interesantă/ interesant, pe cât se
poate – original(ă) ca stil şi expresie, în concordanţă (presupusă, intuită) cu
modificările de recepţie a scriitorului căruia i se adresează, dintr-un timp
istoric şi de civilizaţia real. Pentru că, de la epocă la epocă, în modul de
recepţie şi preferinţele cititorilor se întâmplă modificări. De altfel, ca şi
în capacitatea de expresie, emisie artistică a scriitorilor.
Alegoria, de ce? M-am referit la unele lucruri în
răspunsul precedent. Altele: necesitatea ei este imanentă şi din considerentul
că omul cunoaşte, totuşi, prea puţine din misterul propriei sale existenţe, din
curgerea destinului său, cu destule momente imprevizibile. Cunoaşte extrem de
puţin din Magnum Misterum universal, al Pământului şi Cosmosului, în general.
Nu se ştie dacă ceea ce ni se întâmplă nouă zi de
zi, concret, adică, nu ar fi de fapt o alegorie non-stop, la altceva, despre
altceva. De unde (sau: de unde şi) un fel de alegorie inter-raţională, să zic,
sinestezică. Dar şi ironia, umorul, mitizarea pe nou, ceea ce nu exclude şi
dreptul de a mitiza „pe vechi”. Eu unul pledând pentru o proză poetică,
pigmentată consistent cu pastă eseistică, invenţia ludică, verbocreaţia, „osatura” intelectuală etc. Prin astea şi altele se
poate diversifica paleta narativă, procedeele de individualizare a
personajelor. Naraţiuni în care nu lipseşte „stropul de eternitate”, metafora,
ea însăşi ca un nucleu SF, o germinare alegorică a… alegoriei.
În care lucrări am apelat etc.? Chiar în prima mea
carte de proză, „De ce tocmai mâine-poimâine?” (1990; fireşte, textele fuseseră
scrise mai înainte cu câţiva ani) se află… prologul multor naraţiuni alegorice
din viitoarele volume. Este vorba de nuveleta „O mie de cuvinte sau viaţa lui
Flu”, care a fost mereu remarcată de colegi, de exegeţi, de antologatori. Tot
în acest volum mai sunt două texte exemplare la capitolul alegorie: „Orfeu”, în
care realitatea dintr-o simplă cafenea în care îşi beau paharul tinereţii
studenţii (chiar noi, cei care am fost) se împleteşte, invocator, cu mitul
anticului Orfeu, recitit, reformulat, pe alocuri, reprodus în canavaua
naraţiunii. Un alt subiect aproape că-şi dezvăluie tipologia (alegorismul)
chiar din titlu: „Însemnările Omului-Cangur sau intimitatea în jumătate de
oră”. În următorul meu volum de proză,
„Îngerul şi croitoreasa”, alegoria e la ea acasă în multe nuvele, în zeci de
pagii: „Safo”, „Păpuşa-boccea”, „Îngerul păzitor părăsindu-şi postul”, „O
ecuaţie”. „Între paranteze de speteze”. Apoi „Ultima călătorie a lui Ulysse”,
care avea să fie antologată de Dan-Silviu Boerescu printre cele mai bune nuvele
româneşti publicate în 1998. Iar în celelalte cărţi ale mele alegoria curge cu…
nemiluita, ca din cornul abundenţei zodiei din care fac eu parte:
capricornului!
De altfel, unele aspecte similare le-a analizat şi
Victoria Fonari în volumul „Proiecţii
ale mitului în creaţia lui Victor Teleucă, Leo Butnaru şi Arcadie Suceveanu”
(2013).
Iar concluzia mea e că
reinterpretarea miturilor duce la noi lăstăriri, noi iniţieri şi dezvoltări de
branşamente ale temelor, subiectelor.
– Prin ce se deosebeşte alegoria
postmodernă de cea tradiţională?
– Prin, aproape, nimic, aş zice. Şi totuşi, sunt
necesare unele nuanţări şi distincţii. Alegoria din timpurile noastre (repet,
nu sunt sigur că definiţia „postmoderne” e cea mai indicată, deoarece consider
că există o modernitate perpetuu, mereu actualizată, contemporaneizată) reiese
din conştiinţa şi civilizaţia specifice epocii în care trăim şi scriem. Temele/
subiectele alegoriei din primele decenii ale secolului XXI pot fi şi unele de
acum 3 sau 4 mii de ani, din mituri şi basme de pe întreg mapamondul. Numai că
aceste subiecte sunt integrate, agregate, sub aspect istoric, cultural/
literar, mental, de conştiinţă, în conformitate cu sensibilitatea omului
(post)modern, cu excepţionala deschidere entropică asupra cosmosului,
existenţei şi comunicării umane pe care o aduce internetul, cu poştele sale
electronice, cu skype-ul, cu facebookul cu… etc., etc.
Lumea
se află într-o modificare de paradigmă psiho-existenţială, psiho-entriopică,
fiind, parcă, tentată să gândească în alte categorii, pe care şi le elaborează,
le probează, le ajustează. Lumea experimentează şi rătăceşte, spiritul ei e
unul care pune la îndoială, parcă dorind să nege ceva mai apăsat, însă se
mulţumeşte, deocamdată, cu dezacordul moderat cu ziua de ieri. Contemporaneitatea noastră presupune o
abordare şi evaluare oarecât modificată a culturii, a artelor, în general.
Lucrurile nu par a fi atât de simple.
Putem invoca aici şi una dintre cele mai recente
ştiinţe, numită neuroestetica. Posibil ca una dintre funcţiile sale să fie
elaborate, programate şi orientate tocmai spre modificările de paradigmă a creaţiei
în general, dar şi a modalităţilor de receptare a ei în oarecare altfel de
nuanţare de la o epocă la alta, a manifestării esteticii în lume, inclusiv a
poluării acesteia de igrasia kitsch-ului.
La o adică sau, poate, în primul rând, ştiinţa
prin sine însăşi, deci şi neuroestetica e, de fapt, o critică formalizată, ca o
suită de procedee prin care se elaborează/se dau mai multe reguli, inclusiv
cele de formare a principiilor, enunţurilor şi de derivare a lor unora din
altele, pentru a esenţializa, a explica diverse fenomene ce apar şi se propagă
în noosferă, în ansamblul sistemelor entropice, de cunoaştere, creaţie şi
valorizare ce ţine de Zeitgeist – spiritul timpului, azi atât de
influenţat de realitatea zisă virtuală a internetului.
5.V.2016
Religiosul papă
Laureat al Celei de-a Doua Spartachiadă de
Lirică de 
