luni, 8 august 2016

UNUL DIN AVANGARDIŞTII POEZIEI RUSE






S-a născut la Petersburg într-o familie de evrei rusificată, tatăl său fiind medic în anatomia patologică, doctor în medicină. Bunicul pe linie maternă, şi el medic de renume, era fiul unui rabin din Chişinău. În anul, împreună cu mama, emigrează la Paris. Din 1921, participă la întrunirile „Camerei poeţilor”, sub egida căreia îşi publică prima carte, „Haita celor fideli”, în care se resimte influenţa akmeistului Nikolai Gumiliov. În perioada 1923-1924, face parte din grupul „Peste” („Через”), unul din protagoniştii căruia era avangardistul radical Ilya Zdanevici. A mai fost membru altor câteva asociaţii ale scriitorilor ruşi emigranţi. A lucrat contabil la o companie chimică, patronul căreia era unchiul său.
A mai editat cărţile de poezie „Devotament” (1925), „Jeluire şi triumf” (1939), „Veste” (1957) şi „Inima” (1965). Unele din poemele sale au intrat în antologia „Ancora”, realizată de G. Adamovici şi M. Kantor (1936).
În 1946, a solicitat cetăţenie sovietică. Nu cu mult înainte de moarte, trece la budism.



PETERSBURGUL MEU

Petersburgul meu, cunoscute-mi sunt cocioabele,
Putoarea măruntaielor tale în putrefacţie –
Mai dragi sufletului, decât poveştile înţelepţilor.

Cu lumina felinarelor albăstrui
Mi-ai alinat sufletul.
La ropotul de potcoave, prin ninsoare, prin ploaie,
Răspundea ţocăit pe scări de la intrare
Ce-auzul mângâia.
În ritmurile lor speranţa era fremătătoare.

1913


ÎN MEMORIA LUI ALEKSANDR BLOK

Pocalul s-a spart.
Buzele necunoscutei sunt vopsite.
Şi brusc se sting luminile
În oglinzile neliniştite.

Calea laptelui s-a scurs. Gerul
A ars aburii de vin. Zăpada nopţii
A învăluit oraşul atât de trist.
Întinsul stepelor se extinse-n spaţii.

În cerul groaznic – fulguraţii aprinse,
Orbesc ochii. Stinsă pară.
O iapă dementă bate cu copitele
Ca-ntr-o tobă tătară.

1921


AUTOBIOGRAFIE
(versuri fără metrică)

Lui Serghei Şarşun

M-am născut la Petersburg.
Am fost prins de serviciul militar (dar nu voluntar,
ci prin recrutare obligatorie).
Sunt fricos, aproape neinteresant.
Nu mă bucur de succes.
Mă gândesc ca, pentru ameliorarea sănătăţii,
să înghit untură de peşte.

I.1924


DISCUŢIA AUTORULUI CU SINE ÎNSUŞI

Precum prorocul însingurat în suferinţă,
Încântat, însă neajutorat, în faţa sa
Îşi imaginează tineri perfecţi întru ideal,
Astfel şi tu, Aleksandr, enumeri
Nume pluricomplicate, la hurtă
Încredinţându-le versurilor.

Eu o doresc atât de mult, o visez,
Vreau dragostea mea să-i încredinţez.

Şi bălmăjeşti şi bombăneşti. O fi adevărată
A vieţii astea sălbatică garoafă?
Dar ajunge. Vântului: ga-fa!
Deci tu – nu-i aşa? – cheamă-l pe Aleksandr.

Gust sărat. Chiar dacă nu-ţi mai aminteşti.
Parcă-a fost să fie? Vezi, nu vezi.
Poate, vântul. Singuratic! Ţine minte:
Vei ieşi la drum de unul singur.
Eu sunt asemenea fiarelor virgine.
Şi cred neabătut în dragostea ta.

II.1924


*      *      *

Corifeul apare-n faţa corului.
Bucurie, fraţilor! Daţi drumul imnului.
Se scutură foşnetul discuţiilor.
În şir dublu, lucesc dinţii solistului.

duminică, 7 august 2016

LOCAL PENTRU POEME



Între două măşti

Poezia nu mă lasă să-mi întrevăd viitorul.
La ce bun zice să te vezi cum te stingi
sau doamne fereşte chiar mort?
Ce plăcere să-ţi vezi masca mortuară
secondată de ultimul ort?

…Azi
la oglindă
în faptul dimineţii
m-am surprins că mă bărbieresc cu mare atenţie
de parcă nu care cumva de pe obraji
să-mi răzuiesc şi poezia – această
străvezie mască a vieţii…


Karaoke de Dobrogea

În Babadag
turnul geamiei îşi zice vechiul karaoke de muezin.

Îmi amintesc de McLuhan:
mediul este mesajul…


Îngăduitor

Dumnezeu e atât de îngăduitor, încât
îi iartă până şi pe cei care îi rostesc
sau îi scriu numele cu greşeli.
                                              În genere
Dumnezeu nu se amestecă în chestia asta
cu scrisul – la o adică
Atoatecreatorul nu e un învăţător zelos de clase primare
care
serile
corectează teancuri de caiete.

Şi nici consilierii Săi nu se întâmplă să spună
să zicem
despre poeţi sau prozatori:
– Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce scriu!


Senzaţie sănătoasă în lumea bolnavă

Chiar în această lume
pe care unii
inclusiv filosofi
o consideră bolnavă
poţi trăi liniştitoarea senzaţie de imensitate
dublată de senzaţia că – uite
stai tu aşa
relaxat în imensitate
şi priveşti atent
foarte atent cum
timpul le vindecă pe toate…


Finalul inexistent

Ce uriaşă deosebire între lacul lebedelor – şi lebedele lacului!...

Ca între balet – şi tigaie
ca între balerina primadonă – şi friptura şătrarilor
ca între puci – şi spaţiile ex-sovietice…

Într-adevăr
ce delimitări de adevăruri între lacul lebedelor –  şi lebedele lacului
deosebire mai uriaşă decât
între acarul Păun – şi poetul Galaicu-Păun
între ei doi – şi o pereche de păuni ce procreează frumuseţi iluzorii
(îţi poţi imagina până şi ouă de păună încondeiate la Paşte
pentru că de ce ar fi doar Paştele cailor
nu şi Paştele păunilor?...)

Ce diferenţe uriaşe între diferenţele dintre lucruri
fiinţe
şi arta care pot – sau nu pot deveni artă
pentru a confirma fantastica diferenţă dintre poem
lacul lebedelor – lebedele lacului – balet – tigaie – primadonă –
puci – ex-URSS – acar – poet în carne şi oase –
ouă – Paşte –… şi acest final atât de diferit de
alte o mie şi unu finaluri ale acestui poem deosebit chiar de el însuşi –
ca oaia – de miel
încât îţi vine să cânţi: unde te duci tu mielule
unde te duci tu poemule?...

Ca să auzi aproape optimistul răspuns:
                                                              Spre
inexistentul final mergem domnule…


O, nu, nu!

Concurs Miss World.
Parcă – adevărat, frumoase, – sute de fiice ale Irodiadei,
în juriu – Irod.

O, nu, nu,
nu atare frumuseţe va salva lumea!


Recitind Gogol

Serile
în cătunul de lângă Dikanka
ici-colo pe la porţi
în bătaia craiului nou
de la slănina cinei
lucesc feeric buzele duduilor
şi feciorilor.

De altfel
ca şi prin Transilvania…


Alarmă aeriană

Nu este exclus că
dacă azi
din cer ar cădea, abundent, mană
cineva ar declanşa alarma aeriană…


Realitatea de facto

Ar reieşi că
predestinat
realitatea e ceva comun – o fenomenologie
un teritoriu ceva.

Însă nu e chiar aşa
adică realitatea nu e ceva comun
odată ce oarecine o mai drege cu un vis
o tămâiază cu marijuana
o diluează cu o iluzie
cu ceva subconştient
cu o pală de irealitate…

Iar cu adevărat complicat e când
în această realitate
ce ar trebui să fie – predestinat – comună
unul intervine cu ceva filosofie
altul cu poezie
ca şi cum personalizând-o
ba chiar – pardon – privatizând-o…

sâmbătă, 6 august 2016

Valeri PROKOŞIN: Poezie şi dramatism



Bacalaureat – 77

am visat-o pe prima mea învăţătoare
lidia sergheievna diacikova
ea stătea culcată în pridvorul de lemn al şcolii
tânără goală roşcată
printre flori bătute de steluţe-vinete zise şi ochiul-boului
şi gherghine însângerate
cu picioarele bronzate larg desfăcute
strângând la piept jurnalul clasei
şi zâmbindu-ne nouă zâmbindu-ne nouă şi zâmbind
viitorii mei colegi de clasă
apropiindu-se pe rând de ea
şi împreunându-şi mâinile luntriţă
asemenea chinezilor şi japonezilor
se înclinau şi săltând de la podeaua pridvorului
aruncându-se încrezători în afundul vaginului cu pubisul ras-luciu
al primei lor învăţătoare l. s. d.
Valka Serdţev – cel mai înalt băiat
cu ochi feteşti de culoarea mării
sub forma şcolară purtând cruciuliţă
în zile de odihnă mergând cu bunică-sa la biserică
hăt la patru kilometri depărtare de casă
a doua zi după balul de absolvire a şcolii
s-a zdrobit cu motocicleta cu ataş care-i fusese făcută cadou
Petea Malkov – grăsanul cu ghiozdan
îmbuibat cu sandviciuri cu somon
a devenit un magnat petrolier undeva în siberia
la mii de kilometri depărtare de casă
iar părinţii săi destul de înstăriţi
în fiece seară verifică coşurile de gunoi
căutând în ele sticle goale de bere
şi cutiile de metal „Coca-cola” sau „Otvertka”
precum o făceau până la moartea fiului lor
şi după
Vovka Kapîşev – parcă tătar parcă udmurt
pe chip cu surâsul de şarlatan al lui Buratino
s-a spânzurat la nici 23 de ani împliniţi
din cauza unei iubiri neîmpărtăşite reciproc
faţă de maistrul de schimb anatoli stepanovici agheşin
iar în ajunul sinuciderii
el apăru gol în stradă
alergând dintr-un capăt în celălalt al ei
unii presupunând că o face din rămăşag
alţii zicând că pur şi simplu s-a ţicnit
iar după 7 sau 8 ani trecuţi după aceia
noi beam bere în cafeneaua de vară
dar poate că ar fi trebuit… să încerc
zise a. s. a. (maistrul) rânjind în halbă
după care privindu-ne adăugă mă-sa-n c.
poate că chiar mi-ar fi plăcut
Igor Burîghin – se alcooliza-se murind la 33 de ani
din întreaga lui viaţă şcolară
memorie nu a reţinut decât un singur episod
trupul său prăvălindu-se în curtea şcolii

joi, 4 august 2016

POEME DIN "DISCOBOLUL"



Leo BUTNARU


La poarta cetăţii

…Când trecusem pe lângă idealul polis grecesc
la poarta lui închisă văzui un grup de inşi care lăcrimau
unii chiar plângeau în hohote.

I-am întrebat ce li s-a întâmplat
iar unul
(probabil mai marele înlăcrimaţilor)
spuse tânguios:
„Platon ne-a alungat din cetate…”
„A-a, sunteţi poeţii!”, zic eu.
„Nu, prozatorii”, preciză necăjitul.

Pe scurt
când mă întorceam de unde fusesem plecat
la respectiva poartă închisă
văd parcă acelaşi
sau parcă alt grup de înlăcrimaţi.

Intrând din nou în vorbă
aflai că de data aceasta erau filosofii…


Trunchiul din Copou

Nu există o altă variantă:
odată şi odată
se va sfârşi şi teiul lui Eminescu din Copou.

Probabil
tulpina îi va fi tăiată segmente
în ideea de a fi repartizate pe la muzeele de literatură
sau pur şi simplu de patriotism.

Atunci ar putea apărea un moment ce dă de gândit: pe
trunchiul proaspăt retezat
să urce vrun mititel – o furnică
sau o vaca-domnului întâmplătoare
care
în câteva clipe
alergând mărunt-mărunt
să treacă peste cele cam cinci sute de inele cu
de-or trece anii….


Din metropolă

Uneori se întâmplă să mai şi ies
din metropola sufletului meu
în provinciile din jurul său – Bucureşti
Moscova
Paris
Chişinău…

miercuri, 27 iulie 2016

DADA 100: Francis PICABIA - Poeme




Guri

Azurul face corpul tău fildeşiu
Dragoste la două mâini
Dormi
Prietenul meu iubit
În fiecare seară pe pieptul
Dragostei noastre.


Ce

Acolo împreunând pământuri plutitoare
dăinuie dorinţa mea.
Mesager cu mica viteză a ardeziei
vătuită cu nea albă
bunele lucruri ale iernii evadează
în stelele ca nişte clopote dăngănitoare.
Sunaţi din zgomotoasele mumiilor gâtlejuri
ca nişte nori obscuri.


Toate zilele

Noaptea e lucitoare ca foile de sticlă
Am înţeles
Frunzele sunt acoperite de nori
O nouă aventură
O noapte cu totul nouă
Agitată în aer precum cârja
Infirmului
În casă eu stau pe o mică scară.


Fericire

Eu vreau ca obiectul
Precum alcoolul păgân
Să penetreze stomacul raţiunii
Şi cântecul cocoşului
Să blesteme soarele
Zăbava diavolului
Capricii ce fericire
Sunt bine mersi
La voia-ntâmplării.


Muşuroaiele gazonului

Inteligenţa dragostei
ca şi cum nu ar fi nimic.
Voi încerca fără cochetărie
dragostea foamei
şi a descuamării
de nestrăbătut.


Orbul

Iluzia noutăţilor
ca a peisajelor
minunate
se aseamănă amanţilor şi amantelor.
Acesta e sistemul nervos
al imaginaţiei personale
a plăcerii de a încerca
imposibilul.


Neant

Formele universului senzual
participă la voinţa stăvilită.
Forme mistice
fără inteligenţă
ca şi matematica
sunt unele în braţele celorlalte.


Anecdotă

Vedeţi voi, eu sunt nebun de a-mi imagina
Sunt un om cu degetele agile
Care vrea să taie firul vechilor pedepse
Falsele pliuri ale creierului meu anxios
Istorii în arabescurile amintirilor
Eu nu sunt fericit că în largul mării
Cineva merge mai departe
Pe valurile anonime.


Telegraful fără fir

Boala mea îmi ascultă inima
Butonul închis al bucuriilor pierdute
Jucăuş vreau să mă adumbresc în braţele
Frumoasei mele mame
Amintindu-mi cerul albastru
Unde m-aş putea ghemui
Trebuie să încercăm a uita totul
Agonia lumii învălmăşite
Eroii care se învârt
Hidoasele valsuri ale războiului
Într-o atmosferă enigmatică
Şi tainică.


Oxigenate

Fecioara aluziilor neliniştitoare
Preotul a fugit în Tahiti
Unde un porumbel heliotrop
M-a enervat la masa cu trabucuri engleze
În braţele mele un vraf enorm
Încoronat de muşte
Alunecă tramvaiul mamei sale
Duduile varsă cocteiluri purpurii

Peste gura sa.

marți, 26 iulie 2016

ANCHETA DE VACANŢĂ A „ROMÂNIEI LITERARE”





– Evocaţi în aproximativ 2000 de semne o vacanţă memorabilă pe care aţi petrecut-o.

Ar fi mai multe. Iar aici o invoc/ evoc pe cea de la sfârşit de august, început de septembrie 1987.
Perestroika. Pentru prima oară ni se permite să trecem frontiera Uniunii Sovietice. Să ieşim în lume. Cum, unde?
Treceam de acasă – acasă! Cum spusese Nichita Stănescu în septembrie 1976 din pridvorul conacului lui Alecu Donici, de pe lângă Orhei.
În fine (ca început!), puteam ajunge în Ţara Noastră, România.
Tineri scriitori şi prieteni. Eram împreună cu Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu şi Teo Chiriac, azi – nume de referinţă în scrisul românesc. Nu doar ca poeţi şi prozatori, ci, primii doi, ca director şi redactor-şef ai revistei „Contrafort”, iar Teo – redactor-şef la noua „Revistă literară”, publicată de Uniunea Scriitorilor din Moldova.
Pentru prima oară la Bucureşti, Constanţa, Mamaia!
Pe 4 septembrie, în metropola românească, în casa actorului şi scriitorului Arcadie Donose, născut, în interbelic, între Nistru şi Prut, l-am cunoscut pe celebrul regizor de cinema Ion Popescu-Gopo. Dar şi pe colegul care, nu peste multă vreme, avea să ajungă şi el renumit, Matei Vişniec. Tot atunci, am făcut cunoştinţă cu Daniela Zeca, azi Buzura. Iar cam după două săptămâni, de la radio „Europa liberă”, aflam că Matei rămăsese la Paris, în exil.
Daniela Zeca, Matei Vişniec, Leo Butnaru, Teo Chiriac, Zinovia Butnaru,
Arcadie Donose. Bucureşti, 4 septembrie 1987
Ne întorceam la Chişinău cu cărţi, cu discuri de la „Electrecord”. Cu speranţa tot mai sigură că Uniunea Sovietică va cădea, se va destrăma. Şi că noi, la dus şi la întors, vămuiţi crunt în gara Ungheni, de la un timp încolo vom putea trece Prutul în ambele sensuri, mai liberi, mai la noi acasă pe ambele sale maluri.
Atunci, mi-a venit un gând. Ca un descânt: „Prutule, să nu devii apa sâmbetei…”
Nu toate, dar o bună parte din cele visate în sejurul nostru românesc din vara-toamna anului 1987 au devenit realitate.
Deci, cred că e demnă de evocat/ invocat acea vacanţă ca o mare speranţă.

 – Dezvăluiţi ce carte veţi citi în următoarea vacanţă. 

O, nu poate fi vorba de o singură carte, pentru că voi reciti, îmi voi reaminti sute, mii de titluri de cărţi, secvenţe din unele pagini ale lor, frânturi de capitole, cuprinsurile. Sute, mii de cărţi pe care le-am adunat şi le-am citit la viaţa mea!
Vorba e că ne vom transfera biblioteca dintr-o locuinţă în alta, unde sper că tomurile se vor simţi mai în largul lor. Prietenii scriitori cunosc sau îşi pot imagina ce înseamnă re-dislocarea unei biblioteci. Febrilitate. Amintiri. Chiar… memorii! Hălăduiri-retro prin vârstele şi lecturile tale. Nostalgii. Aproape ritual, nu?...
Ar mai fi de spus că noi, la Chişinău, împreună cu biblioteca, rămânem în spaţiul eminamente… literar: ne transferăm de pe strada Mihail Sadoveanu pe cea care poartă numele lui Alecu Russo, cu care se intersectează, iar aceasta, la rândul ei, face joncţiune cu strada Nicolae Milescu-Spătaru.

P.S. Şi încă un detaliu. Vă răspund în preziua plecării la Neptun-Mangalia, la Turnirul de Poezie, ediţia a VI-a, organizat de USR. În echipa Filialei Chişinău, învingătoarea de anul trecut, la Balcic, sunt împreună cu Teo Chiriac (chiar cel din… 1987!), Arcadie Suceveanu, Irina Nechit, Nicolae Popa, Dumitru Crudu şi Grigore Chiper. Sigur, mulţi din cititorii „României literare” au auzit de ei, le-au citit poemele. Demne de toată atenţia.

5.VII.2016,

Chişinău

vineri, 22 iulie 2016

POEMELE DE ADIO



sau
POEMELE MORŢII

 Aş zice că tihnitele cuvinte ale lui Louis-Ferdinand Céline «Astăzi hârtia mea va rămâne albă» conţin nefast-emblematic lucida semnificaţie finală a întregului destin de om-artist. Sau, pentru scriitori, Acolo, Dincolo, să fie posibilă o minune, ca cea din nuvela lui Borges Un teolog în moarte, protagonistul căreia, Melanchton, «îşi reluă îndeletnicirile literare de parcă ar fi fost încă viu şi scrisese vreme de mai multe zile despre mântuirea prin credinţă». Însă la locul de muncă nu totdeauna se munceşte: Harry Martinson (Premiul Nobel, 1974), chiar la masa de scris, îşi făcu harachiri cu o foarfecă (a Parcei?...). (Asta e: pe unii scrisul îi abate de la actul sinuciderii, pe alţii îi duce spre el...)
Iar odată ce veni vorba despre vitejesc-absurdul harachiri, ar fi păcat să nu invocăm şi aşa-zisele, la japonezi, poeme ale morţii care sunt chiar ultimele cuvinte pe care le rosteşte un samurai înainte de a-şi face harachiri. Nu e obligatoriu ca haikuul pe care îl spune bravul bărbat înainte de a-şi împlânta spada în vintre să exprime tocmai ceea ce duce la acest final-fatal act: asumarea unui eşec, personal, în familie sau în raport cu puterea, cu statul. Aşa cum cruntul fapt act se comite în public, fie şi într-o societate restrânsă, cele din urmă cuvinte ale războinicului samurai sunt auzite, de multe ori ele constituind un poem de adio, numit al morţii.
Printre mostrele din acest ritual al rostirii de versuri, după care vine deplina muţenie, mi se pare foarte poetică, dar şi filosofică, spusa lui Ujimasa Hôjô (1538–1590), mare nobil, posedând vaste domenii în mai multe provincii japoneze. În luptele intestine pentru putere, fiind cap de clan, domnul şi samuraiul Hôjô este înfrânt, la 52 de ani ai săi fiind obligat de codul de onoare al samurailor să-şi pună capăt zilelor, înainte de a face acest lucru spunând acest poem:
„Vânt al toamnei, vânt al zilei de ieri,
Răpune, împrăştie norii care acoperă clarul de lună
Şi ceaţa care învăluie spiritul meu de asemeni învinge-o”.

Un alt daymo (domn, nobil), Dokan Ota (1432–1486), considerat mare strateg militar, pierde în faţa adversarului său, este acuzat de trădare în vasalitate şi impus… să-şi ticluiască poemul de adio. Pe acesta:
„Parcă eu nu am ştiut că deja eram mort
Şi plângeam
Că mi-am pierdut viaţa?”

Alte ultime versuri, cele ale lui Yoshitaka Ôuchi (1507–1551):
„Învingător şi învins
Nu sunt decât două picături de apă, tainice fulgere:
Aceasta e viaţa”.

Sau acesta, al  bătrânului samurai Yorimasa Minamoto (1104–1180):
„Iat-o buturuga putregăioasă
Pe jumătate-afundată în pământ,
Viaţa mea nu avu timp pentru a înflori
Şi ce trist se termină”.

            Au fost frumoase versurile lui Nyûdo Shiaku, care îngenunche cu sabia întoarsă spre sine la 1333:
            „Ridic sabia
Apoi hăcuiesc cu ea
Golul din flacăra marelui foc – prin el
Trece răcoroasă adiere de briză”.

La capătul zilelor, Ieyasu Tokugawa (1542–1616) punea o întrebare:
„A muri sau nu: nicio diferenţă
Sau poate doar una: să nu poţi lua pe nimeni cu tine.
Curios, nu?”

Pornind dintr-un mediu social modest, Hideyoshi Toyotomi (1536–1598) avea să ajungă unul dintre cei mai puternici nobili ai Japoniei unificate, însă ritualul de autosacrificare al samurailor e unul pentru toţi, astfel că marile domn îşi spuse poemul morţii despre… viaţa sa:
Viaţa mea apăru precum roua
Ca ea dispăru.

Eu nu am fost decât o suită de vise…”

(Poemle - traducere din franceză: Leo Butnaru)