sau
POEMELE MORŢII
POEMELE MORŢII
Aş zice că tihnitele cuvinte ale lui Louis-Ferdinand
Céline «Astăzi hârtia mea va rămâne albă» conţin nefast-emblematic lucida
semnificaţie finală a întregului destin de om-artist. Sau, pentru scriitori, Acolo,
Dincolo, să fie posibilă o minune, ca cea din nuvela lui Borges Un
teolog în moarte, protagonistul căreia, Melanchton, «îşi reluă
îndeletnicirile literare de parcă ar fi fost încă viu şi scrisese vreme de mai
multe zile despre mântuirea prin credinţă». Însă la locul de muncă nu totdeauna
se munceşte: Harry Martinson (Premiul Nobel, 1974), chiar la masa de scris, îşi
făcu harachiri cu o foarfecă (a Parcei?...). (Asta e: pe unii scrisul îi abate
de la actul sinuciderii, pe alţii îi duce spre el...)
Iar odată ce veni vorba despre vitejesc-absurdul
harachiri, ar fi păcat să nu invocăm şi aşa-zisele, la
japonezi, poeme ale morţii care sunt chiar ultimele cuvinte pe care le rosteşte
un samurai înainte de a-şi face harachiri. Nu e obligatoriu ca haikuul pe care
îl spune bravul bărbat înainte de a-şi împlânta spada în vintre să exprime
tocmai ceea ce duce la acest final-fatal act: asumarea unui eşec, personal, în
familie sau în raport cu puterea, cu statul. Aşa cum cruntul fapt act se comite
în public, fie şi într-o societate restrânsă, cele din urmă cuvinte ale
războinicului samurai sunt auzite, de multe ori ele constituind un poem de
adio, numit al morţii.
Printre mostrele din acest ritual al rostirii de
versuri, după care vine deplina muţenie, mi se pare foarte poetică, dar şi
filosofică, spusa lui Ujimasa Hôjô (1538–1590), mare nobil, posedând vaste
domenii în mai multe provincii japoneze. În luptele intestine pentru putere,
fiind cap de clan, domnul şi samuraiul Hôjô este înfrânt, la 52 de ani ai săi
fiind obligat de codul de onoare al samurailor să-şi pună capăt zilelor,
înainte de a face acest lucru spunând acest poem:
„Vânt al toamnei, vânt al zilei de ieri,
Răpune, împrăştie norii care acoperă clarul de lună
Şi ceaţa care învăluie spiritul meu de asemeni învinge-o”.
Un alt daymo (domn, nobil), Dokan
Ota (1432–1486), considerat mare strateg militar, pierde în faţa adversarului
său, este acuzat de trădare în vasalitate şi impus… să-şi ticluiască poemul de
adio. Pe acesta:
„Parcă
eu nu am ştiut că deja eram mort
Şi
plângeam
Că
mi-am pierdut viaţa?”
Alte ultime versuri, cele ale lui Yoshitaka Ôuchi (1507–1551):
„Învingător
şi învins
Nu
sunt decât două picături de apă, tainice fulgere:
Aceasta
e viaţa”.
Sau acesta, al bătrânului samurai
Yorimasa Minamoto (1104–1180):
„Iat-o
buturuga putregăioasă
Pe
jumătate-afundată în pământ,
Viaţa
mea nu avu timp pentru a înflori
Şi
ce trist se termină”.
Au fost frumoase versurile lui Nyûdo
Shiaku, care îngenunche cu sabia întoarsă spre sine la 1333:
„Ridic sabia
Apoi
hăcuiesc cu ea
Golul
din flacăra marelui foc – prin el
Trece
răcoroasă adiere de briză”.
La capătul zilelor, Ieyasu Tokugawa (1542–1616) punea o întrebare:
„A muri sau nu: nicio
diferenţă
Sau poate doar una: să nu
poţi lua pe nimeni cu tine.
Curios, nu?”
Pornind dintr-un mediu social modest, Hideyoshi Toyotomi (1536–1598) avea
să ajungă unul dintre cei mai puternici nobili ai Japoniei unificate, însă
ritualul de autosacrificare al samurailor e unul pentru toţi, astfel că marile
domn îşi spuse poemul morţii despre… viaţa sa:
Viaţa
mea apăru precum roua
Ca
ea dispăru.
Eu
nu am fost decât o suită de vise…”
(Poemle - traducere din franceză: Leo Butnaru)
Bună alegere, interesant articolul, superbe versuri! Mulțumesc!
RăspundețiȘtergereMulţam. E o secvenţă (recentă dintr-un eseu mai amplu, care poate fi completat până la... etc.
RăspundețiȘtergere