vineri, 22 iulie 2016

POEMELE DE ADIO



sau
POEMELE MORŢII

 Aş zice că tihnitele cuvinte ale lui Louis-Ferdinand Céline «Astăzi hârtia mea va rămâne albă» conţin nefast-emblematic lucida semnificaţie finală a întregului destin de om-artist. Sau, pentru scriitori, Acolo, Dincolo, să fie posibilă o minune, ca cea din nuvela lui Borges Un teolog în moarte, protagonistul căreia, Melanchton, «îşi reluă îndeletnicirile literare de parcă ar fi fost încă viu şi scrisese vreme de mai multe zile despre mântuirea prin credinţă». Însă la locul de muncă nu totdeauna se munceşte: Harry Martinson (Premiul Nobel, 1974), chiar la masa de scris, îşi făcu harachiri cu o foarfecă (a Parcei?...). (Asta e: pe unii scrisul îi abate de la actul sinuciderii, pe alţii îi duce spre el...)
Iar odată ce veni vorba despre vitejesc-absurdul harachiri, ar fi păcat să nu invocăm şi aşa-zisele, la japonezi, poeme ale morţii care sunt chiar ultimele cuvinte pe care le rosteşte un samurai înainte de a-şi face harachiri. Nu e obligatoriu ca haikuul pe care îl spune bravul bărbat înainte de a-şi împlânta spada în vintre să exprime tocmai ceea ce duce la acest final-fatal act: asumarea unui eşec, personal, în familie sau în raport cu puterea, cu statul. Aşa cum cruntul fapt act se comite în public, fie şi într-o societate restrânsă, cele din urmă cuvinte ale războinicului samurai sunt auzite, de multe ori ele constituind un poem de adio, numit al morţii.
Printre mostrele din acest ritual al rostirii de versuri, după care vine deplina muţenie, mi se pare foarte poetică, dar şi filosofică, spusa lui Ujimasa Hôjô (1538–1590), mare nobil, posedând vaste domenii în mai multe provincii japoneze. În luptele intestine pentru putere, fiind cap de clan, domnul şi samuraiul Hôjô este înfrânt, la 52 de ani ai săi fiind obligat de codul de onoare al samurailor să-şi pună capăt zilelor, înainte de a face acest lucru spunând acest poem:
„Vânt al toamnei, vânt al zilei de ieri,
Răpune, împrăştie norii care acoperă clarul de lună
Şi ceaţa care învăluie spiritul meu de asemeni învinge-o”.

Un alt daymo (domn, nobil), Dokan Ota (1432–1486), considerat mare strateg militar, pierde în faţa adversarului său, este acuzat de trădare în vasalitate şi impus… să-şi ticluiască poemul de adio. Pe acesta:
„Parcă eu nu am ştiut că deja eram mort
Şi plângeam
Că mi-am pierdut viaţa?”

Alte ultime versuri, cele ale lui Yoshitaka Ôuchi (1507–1551):
„Învingător şi învins
Nu sunt decât două picături de apă, tainice fulgere:
Aceasta e viaţa”.

Sau acesta, al  bătrânului samurai Yorimasa Minamoto (1104–1180):
„Iat-o buturuga putregăioasă
Pe jumătate-afundată în pământ,
Viaţa mea nu avu timp pentru a înflori
Şi ce trist se termină”.

            Au fost frumoase versurile lui Nyûdo Shiaku, care îngenunche cu sabia întoarsă spre sine la 1333:
            „Ridic sabia
Apoi hăcuiesc cu ea
Golul din flacăra marelui foc – prin el
Trece răcoroasă adiere de briză”.

La capătul zilelor, Ieyasu Tokugawa (1542–1616) punea o întrebare:
„A muri sau nu: nicio diferenţă
Sau poate doar una: să nu poţi lua pe nimeni cu tine.
Curios, nu?”

Pornind dintr-un mediu social modest, Hideyoshi Toyotomi (1536–1598) avea să ajungă unul dintre cei mai puternici nobili ai Japoniei unificate, însă ritualul de autosacrificare al samurailor e unul pentru toţi, astfel că marile domn îşi spuse poemul morţii despre… viaţa sa:
Viaţa mea apăru precum roua
Ca ea dispăru.

Eu nu am fost decât o suită de vise…”

(Poemle - traducere din franceză: Leo Butnaru)


2 comentarii:

  1. Bună alegere, interesant articolul, superbe versuri! Mulțumesc!

    RăspundețiȘtergere
  2. Mulţam. E o secvenţă (recentă dintr-un eseu mai amplu, care poate fi completat până la... etc.

    RăspundețiȘtergere