VERSURILOR MELE, SCRISE ATÂT DE DEVREME...

 

Marina ȚVETAEVA                                           
     (1892 – 1941)

        S-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. De la vârsta de șase ani, scrie versuri nu doar în rusă, ci și în poloneză, finlandeză. Învață la Moscova, apoi în pensioane din Elveția și Germania. Primele versuri pe care le publică atrag atenția lui V. Briusov, M. Voloșin, N. Gumiliov. În 1912, se căsătorește cu Serghei Efron, care avea să lupte în unitățile albgardiste, mai apoi fiind nevoit să emigreze (în exil, colaborează cu NKVD-ul). În 1925, se stabilește în Franța. În 1939, se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestați fiica și soțul, acesta fiind împușcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să se afle peste 16 ani. La începutul războiului, se evacuează la Elabuga (Tatarstan). Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941, se sinucide. Precum cu, respectiv 11 și 16 ani mai înainte, alți mari colegi ai ei – Maiakovski și Esenin. 

A editat cărțile de poeme: „Album de seară” (1910), „Verste” (1921), „Tabăra lebedelor”, „Profesia”, „Psyche” (toate – 1923), „După Rusia” (1928), poemul satiric „Vânătorul de șobolani” (1925), „Poemul sfârșitului” (1926). Proză, eseuri, memorii.

 

*      *     *
 
Versurilor mele, scrise atât de devreme,
Încât nici să știu că aș fi – poet,
Ce erupseră ca stropii din havuz și steme,
Ca scânteile din rachetele-n foc desuet,
 
Explodând, ca mici diavoli, ființe ciudate,
În sfânt locaș, unde-i vis și tămâiere,
Versurilor mele despre tinerețe și moarte,
– Versurilor necitite-n orișice sfere! –
 
Aruncate prin praf de magazine, oriunde,
(Chiar dacă nimeni nu le-a luat și nu le ia!),
Versurilor mele, precum vinurilor scumpe,
Le va veni timpul, numaidecât, – da.
 
1913
 
*     *     *
 
Fără soroc corăbiile nu pot pluti
Și să cânte privighetori.
De atâtea ori am vrut a trăi
Și să mor – tot de-atâtea ori.
 
Ca în copilărie, obosind de loto,
Mă ridic, jocul spre-a-l abandona,
Fericită a nu crede că
Și alte lumi ar putea exista.
 
1915

O RECENZIE LA PANORAMA MINIATURII POETICE

Adrian ȚION

MINIATURI LIRICE DIN MAREA LITERATURĂ RUSĂ

 
Focalizarea pe arta miniaturală denotă o preocupare ce ține de rafinament, gust estetic exersat pe finețea și scrupulozitatea nuanțelor. Destinul a stilizat de-a lungul tim­pului sensibilități artistice în stare să îmbră­țișeze creativitatea în arta miniaturii vizuale sau textuale. S-ar părea că prioritatea aparține Orientului în dublu triaj valorizator: pictural și literar. De la stampa japoneză cu accent pe detaliu la forma concentrată de lirism haiku și catrenele lui Omar Khayyam, amin­tesc aici și pe Orhan Pamuk, revalorizatorul „artei miniaturiștilor” din Orient în romanul său Mă numesc Roșu, genul scurt și foarte scurt a făcut furori în multe culturi asiatice, devenind manierism și canon. Dar orienta­rea spre miniatură nu e exclusiv de sorginte orientală. În operele multor poeți de pretu­tindeni se găsesc structuri miniaturale ce oscilează între terțină, distih sau poeme într-un vers, alcătuind spuză de lirism condensat, explicitat astfel de Arsen Mirzaev (unul din­tre miniaturiștii ruși): „Motiv de miniatură/ Tot ce e mic/ uriaș e.../ Precum/ VIAȚA”.
Spre poezia de scurtă respirație (cel mult 13 – 14 versuri) s-a îndreptat poetul și tra­ducătorul Leo Butnaru atunci când și-a pro­pus să traducă și să cuprindă cât mai mulți autori din vasta literatură în limba rusă. Rezultatul acestei munci titanice îmbracă forma materială a două volume urieșești, (peste 1000 de pagini fiecare) înscrise sub titlul Panorama miniaturii poetice ruse (Edi­tura TipoMoldova, Iași, 2020) având pe coperte imagini de o caldă empatizare cu farmecul inegalabil al pădurilor de mesteceni din imensitatea întinderilor rusești.
Demersul scriitorului Leo Butnaru este un veritabil act de cultură trecut prin filtrul sensibilității unui stilist atașat de poezia rusă cu fervoarea unui îndrăgostit biruit de scân­teierea metaforei, de calea spre cer a poeziei Trei decenii de selecții și traduceri i-au luat poetului Leo Butnaru pentru a alcătui această antologie subiectivă, de suflet, lansând cititorului invitația unui vademecum pasionant prin poezia rusă din secolul XVIII până în secolul XXI. Astfel că periplul con ­ține, în doze inegale de lirism, 20% clasicism, 40% avangardism și tot cam 40% postmo­dernism. Concentrația de exeget al avangar­dismului e evidentă în alegerea traducăto­rului.

Făcând o acoladă între clasicitate și modernitate, autorului însuși i se pare că monu­mentala lui lucrare e mai mult decât o anto­logie și așa este. Perioada socialistă, numită „a treia literatură” e bogat reprezentată, vădit apropiată traducătorului, de la versurile ce au circulat în samizdat până la explozia de verboludicitate din ultimele decenii, anunțată de glasnostul gorbaciovian, o adevărată poe­zie a descătușării. Nu e de mirare că termenul samizdat a fost lansat de un rus, scriitorul Nikolai Glazkov. Unii din autorii antologați au murit prin gulag, alții au trecut prin el, lăsând urme adânci în creația lor. Iubirea pentru unii dintre poeții prezenți în carte e atât de mare încât li se acordă 70 / 60 de pagini (cât o virtuală plachetă de versuri fie­căruia), printre ei Osip Mandelștam, Vera Pavlova, Ian Satunovski, Anna Ahmatova, Maina Țvetaeva, în vreme ce Pușkin are doar două pagini de epigrame virulente. Dar nu poeții celebri stârnesc interesul cititorului, cât autorii versurilor interzise de cenzura sovietică, în care transpar eforturile supra ­viețuirii sub dictatură. „Ferice de cel ce supraviețui istoriei Rusiei” se entuziasmează amar Vladimir Perelmuter. Serghei Sighei, un avangardist sui-generis, observă că în „piața roșie/ și moartea e roșie”. Tatiana Sel­vinskaia își motivează demersul astfel: „Cu versurile mă apăr de destin”. Pentru Andrei Sen-Senkov poezia e „căsuță pentru epitete”. Atașamentul sacrosant față de pământul natal e talantul de trecere în eternitatea memoriei, atât la furtunosul Maiakovski (”Eu aș fi vrut/ să trăiesc/ și să mor la Paris,/ de n-ar fi existat/ un astfel de pământ -/ Mos­cova, firește”) cât și la Andrei Voznesenski (”Eu trăiesc în Rusia – între zăpezi și sfinți”). „O Petrograd,/ Cum să nu te cânt,/ Strân­gându-mi de gât/ A versurilor ștreanguri” suspină melodramatic Ivan Afanasev-Soloviov. Dar problematica lirismului actual nu rămâne cantonată în spațiul rusesc. Aleksei Parșcikov scrie despre „o fermă în Califor­nia”, iar A. Radașkevici descrie „Lacul Michi­gan”. Deschiderea are în vedere și recuperarea poeziei din diaspora. Din fondul ideatic al poeziei contemporane răzbate forța orto­doxismului slav care a învins ideologizarea cretinoidă, stabilind corespondențe tematice livrești cu marea poezie a lumii. Surprinză­toare sunt versurile din Marc Chagall făcând un liant fecund, simpatetic, între pictura sa și reprezentarea unui „înger peste acoperi­șuri”. Ilya Ehrenburg amintește despre „acei români” întâlniți, probabil, printre avangardiștii epocii. Lui Gorki i s-au găsit câteva versuri din Basme despre Italia. Colecția e de-a dreptul răvășitoare prin dimensiuni și calitatea transpunerilor versurilor.
Această vizită la poeții ruși, propusă de Leo Butnaru, este un regal livresc de pro porții impresionante, un exemplu ambițios și con­vingător de a arăta câtă liricitate fremătătoare poate încăpea în marea literatură rusă.

◆

 

TREI PROZATOARE-POETE FRANCEZE

 

Din poezia lumii                                                                  În traducerea Lui Leo BUTNARU

 

Marguerite YOURCENAR

(1903 – 1987)

S-a născut la Bruxelles, scriitoare franceză naturalizată americană (1947). Romancieră, nuvelistă, memorialistă, de asemenea poetă, eseistă și traducătoare. Prima parte a bacalaureatului o ia la Nisa, fără a frecventa școala. Primul poem, „Grădina himerelor”, îl publică în 1921. În 1929 îi apare cel dintâi roman, „Alexis”. Membră a Academiei Regale din Belgia, prima femei admisă în Academia Franceză (1980), peste doi ani devenind membră a Academiei Americane de Arte și Litere. Distincții:  Premiul Femina (1968), Marele Premiu Național în Litere (1975), Premiul Academiei Franceze (1977), Premiul Erasmus (1983). Din bibliografie: Noua Euridice (1931), Obolul visului (1934), Lovitura de grație (1939), Electra sau căderea măștilor (1954), Ca apa curgătoare (1982), Cine e? Eternitatea (1988).

  Răspuns
 
– Cu ce ai putea consola mormântul,                 

Inima insolentă, inima rebelă?
Fructul copt, greu, cade din înalt.
Cu ce ai putea consola mormântul?
– Am comoara-mi de a fi existat.
 
– Ce ai tu prin care viața să o suporți,
Inimă nebună, repede obositoare?
Inimă fără speranță, fără invidie,
Ce ai tu cu care viața să o suporți?
– Milă pentru ce dispare-n trecerea mare.
 
– Ce ai tu ca să disprețuiești oamenii,
Inimă dură, inima lesne de sfărâmat?
Ce ai tu ca să disprețuiești oamenii?
Ce ești mai mult decât nu suntem noi?
– De-a mă disprețui mai mult mi-e dat.
 
Cantilenă pentru un cântăreț orb
 
Fluier solitar în noapte,
Prezență a unui plâns lichid,
Liniștile pământului, toate,
Sunt petalele-ți ce se deschid.
 
Trimite-ți polenul în umbră,
Suflet ce plângi, mai că neauzit,
Miere curgând din gură sumbră,
 
Și odată ce cadențele tale ritmează
Tristețea din pulsul serilor de vară,
Fă-ne să credem că cerul dansează,
Când cântul unui orb lumea înfioară.
 
 
Facerea
 
Plimbându-se, a privit cu mare atenție Domnul Dumnezeu
Soarele și Luna și stelele mai mici ale firmamentului său.
Privi atent pământul pe care îl rotunjise în palmele sale
Și plantele, și fiarele care-i umpluseră meleaguri natale.
 
Apoi Dumnezeu se așeză și, gânditor, capul în mâini și-a luat,
Zicându-și: „Sunt singur; Mâine va trebui să fac un bărbat”.
Și Dumnezeu din mal de râu luă niște humă-n palmele Lui,
După care muncit îndelung, îngenuncheat în praful dintâi.
 
Ca o mamă aplecată peste dragul ei prunc, ființă mult iubită,
Dumnezeu a muncit din greu, până omul obținu forma cuvenită,
Modelându-l în toate după puterea, chipul și asemănarea Sa,
Apoi în semn de mulțumire prinse în ceruri stelele a lansa.
 
Însă tot frământând, modelând, se mai gândi și, până la urmă,
Dumnezeu își zise să sufle spirit, cuget peste omul de humă
După care acesta se preschimbă, tresări și deveni ființă;
După care omul deveni suflet și chip viu plin de credință...
 

 

Simone de BEAUVOIR

(1908 – 1986)

 

S-a născut la Paris. Prozatoare redutabilă, eseistă. Premiul Goncourt (pentru romanul „Les Mandarins”,1954). Împreună cu soțul ei, Jean-Paul Sartre, va lansa proiectul existențialist, deopotrivă etic, filosofic și literar, al intelectualului angajat. Militantă a mișcării intelectuale contestatoare de după al Doilea Război Mondial. Se anunță în literatură prin eseul „Pyrrhus și Cinéas” (1944) și romanul „Invitatul”, urmat de eseul filosofic „Pentru o morală a ambiguității” (1947). Alte romane: Sângele altora (1945), Frumoasele imagini (1966), Femeia frântă (1968), Când primează spiritualul (1979). Eseuri: Existențialismul și Înțelepciunea națiunilor (1945), Al doilea sex (1949), Forța vârstei (1960), Ceremonia de adio (1981).

 
 
Trăiască însurățeii                                                           

 
Ei și-au dat mâna
Și-au dat inimile
Ochii pentru ochii
Pierduți într-un nor
Pierduți într-un vis
Visul fericirii
O verighetă strălucește pe degetul lor
Inelul de aur sigilând jurământul
Un da ​​pentru viață
S-au spus cuvinte, urări
Și nenumărate felicitările
S-au sărutat, au zâmbit
Iar ea nu-l vedea decât pe el
Și el o vedea numai pe ea
Soția lui ! Soțul ei !
Vor cunoaște împreună mii de bucurii, mii de griji
Și uneori chiar furtuni
Însă în adâncul inimii au busolă
O busolă infailibilă
Busola Dragostei
Trăiască însurățeii!
 

Françoise SAGAN

(1935 – 2004)

 

Născută la Cajarc, departamentul Lot. Înscrisă la Universitatea Sorbona (1953), la vârsta de 18 ani debutează cu romanul „Bonjour tristesse” (un vers de Paul Eluard), care devine rapid celebru și tradus în mai multe țări. Activitate susținută în cinematografie. Și alte romane ale sale („Un surâs adevărat”, 1956; „Vă place Brahams?, 1959; „La Chamade” ,1965; „Patul nefăcut”, 1977) s-au bucurat de succes. Ultima sa carte antumă, „În spate” (1989), reprezintă o privire de ansamblu a autoarei asupra propriei creații.

 

*   *   *
 
Există momente de fericire perfectă,                                                 

uneori în singurătate, în amintire,
mai mult decât orișicare altele din exterior
și care, în caz de criză, pot să te salveze de disperare.
Pentru că știi că ai fost fericit,
singur și fără motiv.
Dar știm că așa ceva ar fi imposibil.
Iar fericirea... care pare atât de legată de cineva,
când acel cineva e nemulțumit de sine, atât de irevocabil,
aproape organic depinzând de ea,
îți reapare ca un lucru șlefuit,
rotund, intact și niciodată liber la discreția ta
(desigur îndepărtat, dar neapărat posibil).
Iar, odată ce amintirea e mai reconfortantă,
decât fericirea trăită înainte cu altcineva,
pe acel altcineva deja neiubindu-l,
cazul apare ca eroare
și această amintire fericită e nefondată.
 
 1965
 
 
 [Hobby]
 
Modul meu favorit de a-mi petrece timpul e
să las să treacă timpul,
să am suficient timp,
să-mi iau timpul necesar,
să-mi pierd timpul,
să trăiesc în contratimp.
Detest tot ce reduce timpul,
pentru că îmi place noaptea.
Ziua e un monstru, șiruri de întâlniri.
Noaptea este o mare calmă.
Asta nu se va termină nicicând.
Îmi place să văd răsăritul soarelui
înainte de a mă culca, de-a adormi.
 
 
*   *    *
 
Mereu am crezut că pe pământ există familii
pe lângă cele cu care împărtășești sângele și copilăria,
există și familii ale întâmplării,
în care recunoști confuz că ai rude, prieteni, iubită
separați pe nedrept de tine secole la rând,
pe care i-ai recunoscut
fără a vă cunoaște.
Aceasta nu e ceea ce numim familie de spirit
nici a existenței fizice,
ci e rudenie alcătuită din tăceri, priviri, gesturi, râsete și furie reținută;
alcătuită din cei ce sunt șocați sau amuzați de aceleași lucruri
ca și tine.
Contrar celor ce se spun,
întâlnirea voastră se întâmplă mai des nu în tinerețe,
ci mai târziu,
când ambiția de a fi pe plac e înlocuită de
ambiția de a împărtăși.
 
1998

MERIDIANE

 Din poezia avangardei                                                                În traducerea lui Leo BUTNARU

 

Vasili KATANIAN                                                                                    
(1902 – 1980)
 
             S-a născut la Moscova în familia unui doctor în medicină. A studiat la Institutul Politehnic din Tbilisi. A fost în relații colegiale cu V. Kamenski, N. Evreinov, A. Krucionîh, I. Zdanevici și alți protagoniști ai avangardismului rus care, în acele vremuri, locuiau în Transcaucazia.
             E cunoscut mai mult ca exeget în știința literaturii, autor al unor studii fundamentale – cronica vieții și operei lui V. Maiakovski. Însă a debutat ca poet, semnând două cărți de versuri – „În seara albastră” (împreună cu V. Kara-Murza, Tbilisi, 1918) și „Asasinat din cauze strict romantice” (1919). Inclus în volumul colectiv „Cârciumioara fantastică”, editat de grupul „41⁰”. După ce revine la Moscova, aderă la Frontul de Stânga al Artei (LEF).

 
 
*     *      *
 
Iar tramvaiele gonesc, iar motoarele scrâșnesc
Și tinde spre ademeniri tulburi dementul destin,
Dar de ce în odaia mea mai sunt lăsate perdelele,
De ce mai e tăinuit bolnavul-mi focușor, ca străin?

 
Iar tumultosul oraș în seară palid-electrică, 
În nopțile reci își dezgolește desfrânarea meschină,
Cu ceața acoperind randevuuri pe bulevarde
Și duce îndrăgostiții în fermecată grădină.
 
De aceea și rămân perdelele lăsate-n camera mea
Și se tot tăinuiește focușorul meu bolnav, ca străin, –
Să nu mai aud cum tot scrâșnesc motoarele,
Cum se îmbată criță viitorul, dementul destin.
 
(1918)
 
 
*      *      *
 
Lui Igor Severianin
 
În florile de Iunie, pe meleagurile Olonețului*,

În vise astrale, când înflăcărat respira,
Luminând ca Soarele, îndrăgostit de Soare
De fericire sufletul îi strălucea.
 
În rafale erupea să capteze clipa,
Momentul ținea să-l ascundă în landou...
Alternând – ba oprire, ba iarăși mișcare...
Cum mai dorea flacăra s-o despice din nou!
 
Cum mai hohotea peste nelegiuiri
În flori de Iunie, respirând vinul greu,
În vis de dragoste, jucându-se cu Soarele,
În iluzii astrale – sufletul său.
 
(1918)
_______ 
*Oloneț – vechea capital a Careliei.
 
 
Carte poștală
 
Te salut din cochetul, parcă, Tbilisi, de pe
Caldarâm prăfuit sau din grădini cam ofticoase.
Aici, pe la noi, nu există flori, garoafe, rozete,
Cum nici între flori nu se află orașe fastuoase.
 
Deja am obosit de praf vânturat și sufocare
De-a umbla, râzând, pe-aceste caldarâmuri...
Mi-aș dori multe flori, natură și întraripare
Undeva pe-ale mării ademenitoare țărmuri.
 
Însă iată-mă că stau la pervazul coșcovit,
Privind prin geam albul suriu al caselor,
Când din prostănacul Tbilisi te salut chinuit
De pe caldarâm colbuit, din ftizia grădinilor.
 

DIN ANTOLOGIA EUROPOEZIE 2021 / ANTOLOGATOR - VALERIU STANCU

 

Leo BUTNARU

 

Poet, prozator, eseist, traducător, istoric literar, exeget al avangardismului.
Născut la 5 ianuarie 1949 în comuna Negureni, fostul raion Răspopeni (act. Telenești), din Republica Moldova. Licențiat în jurnalism și filologie al Universității din Moldova (1972). A activat în presa periodică, de la redactor la redactor-șef: „Tinerimea Moldovei”, „Literatura și arta”, „Moldova”. A debutat cu placheta de versuri Aripă în lumină (1976). În ianuarie 1977 devine membru al Uniunii Scriitorilor din URSS; în septembrie același an, este eliberat din redacția ziarului „Tinerimea Moldovei” pentru promovarea spre publicare a unui eseu despre M. Kogălniceanu și Gr. Alexandrescu, ce contravenea liniei ideologice oficiale. În perioada 1990-1993 – vice-președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Din 1993 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Mai mulți ani la rând – președinte al Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România, membru în Consiliul USR.
A publicat volume de poezie, proză, eseuri, interviuri și traduceri apărute la edituri din Chișinău, Iași, București, Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Nădlac, Constanța, Madrid.
Versurile și prozele sale au fost publicate în limbile albaneză, armeană, aromână, azeră, engleză, belorusă, bulgară, franceză, georgiană, germană, italiană, letonă, lituaniană, macedoneană, polonă, rusă, sârbă, slovacă, spaniolă, suedeză, tătară, turcă, ucraineană, ungară, uzbecă, vietnameză.
Cărți de autor i-au apărut în Franța, Rusia, Germania, Polonia, Azerbaidjan, Bulgaria, Serbia, Tatarstan, Ucraina.
Leo Butnaru este preocupat de avangardismul european, în special cel român, rus, francez, spaniol și ucrainean; a tradus cărți de Velimir Hlebnikov, Aleksei Krucionîh, Vladimir Maiakovski, Marina Țvetaeva, Osip Mandelștam, Anna Ahmatova, Boris Pasternak, Daniil Harms, Igor Bahterev, Leonid Dobîcin, Boris Poplavski, Nina Habias ș. a. A elaborat antologia de poezie universală, precum și antologiile „Avangarda rusă” (2 volume), „Avangarda rusă. Dramaturgia”, „Manifestele avangardei ruse”; „Panorama poeziei avangardei ruse” (2015), „Panorama poeziei avangardei ucrainene” (2017), „Internaționalizarea stepelor” (poeți semiți în poezia avangardei ruse).
Distincții și premii: Mai multe Premii ale Uniunii Scriitorilor din Moldova; Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1998; 2015); Premiul Național al Republicii Moldova (2002); Premiul Comitetului Director și al Consiliului Uniunii Scriitorilor din România (2008); Premiul Asociației Publicațiilor Literare și Editurilor din România Scriitorul anului 2009; Premiul „Constantin Stere” al Ministerului Culturii al Moldovei (2013); Marele Premiu și Cununa de Lauri la Turnirul de Poezie de la Neptun-Mangalia, organizat de Uniunea Scriitorilor din România (2016). Distincții de Stat ale Republicii Moldova și României. 
 
 
 
Așa ceva
 
Copil
în nopțile de vară se întâmpla
să mă gătesc de somn pe prispa casei.
Iar uneori nopțile erau atât de senine
erau atât de clare
încât aievea
sau, poate, doar în imaginația mea
de creștin prichindel mers la biserică
se părea că sus, sus
departe, stră-
departe se zărește cum licărește abia-abia
fulgurația ușor agitată a
nimbului vreunui înger.
Așa ceva.
 
Sau poate că acel licărit vag
ce vălurea ușor
abia-abia
hăt în culme de nadir
ar fi fost pur și simplu un fir
desprins întâmplător
din poala
Sfântului Patrafir
al Lui Dumnezeu.
Așa ceva.
 
 
 
Dragostea celor trei și mai multe portocale
 
Da, poate fi
dragostea celor trei
sau mult mai multe portocale
specimene solare
aproape supranaturale,
însă e de spus din capul locului –
oricâte ar fi la un loc
în al pârgului soroc
în amorul lor colectiv cele trei
sau mai multe portocale
nu pot fi considerate amorale
pentru că oricum am da-o
de vrem sau nu vrem
până sunt culese
apoi vândute fruct cu fruct
sau toate en gros, la hurtă – fiece grădină
de portocali pe rod
e predestinată a fi
un imens harem
și fiece portocală – o cadână.
 
 
Invocații dinspre Templul Shaolin, 2003
 
Lucioase tije cu jindul frunzelor salută zmeul-aeroplan
Clătinat peste templu, indolent scuturând adagii și poeme.
Printre baghetele bambusului Buddha unui nor dolofan
Iscodește hieroglife, sugerate confucianiștilor de teme.
 
În templu filosofia e fruct-dumicat între fălci, apoi răspândită
De foșnete murmurate ce se-nalță la cer sau coboară în tină,
Oglindită în negru adânc ca tușul din călimară, ad hoc oferită
De un heleșteu întreg hașurat de bambus prelungit în lumină.
 
 
Spagat
 
Piciorul de vers
mai mic
mai mare
însuși versul întreg ca lungime și dreaptă de spagat
pe care l-ar face muza inspiratoare
sau poate simpla trecătoare spre alt poem
sau spre alt poet
alt autor
de care i-ar fi ceva mai dor.
 
Iar alteori ți-o imaginezi pe gimnasta Safo în – o!
poziție spagat
pe covor
sau bârnă
în cazuri extreme pe asfalt
asta însemnând ca și cum convertirea plastică
în prezenta noastră realitate
a versurilor ei
grecești și antice
tentante cu liubovul ca eros și eres
fără rest și interes
ceea ce le și face mai multora pe înțeles
dându-le ghes.
 
Dar s-ar putea întâmpla ca picioarele de vers să le fi dat
vreun suprarealist boem
oarecât grizat
căruia în ceață Turnul Eiffel i se arată
leit Uriașa lui Baudelaire
ce face pe malul Senei spagat
sau
parcă la polul opus
minuscule piciorușe de vers
în vreun poem laconic
să zicem haiku
sau monostih
euro-japonez
ce nu pot avea piciorul de vers deloc mai mare decât
pășuțul pe care-l face Degețica
al cărui spagat nu ar fi nicicum mai întins decât cel
pe care-l întinde furnica
între două fire de rogoz aproape lipite între ele.
Sau cine mai știe ce gâzuliță-ființă
de infinite ori mai mică chiar decât o furnică;
gâzuliță-ființă puțin spus infimă încât
nu se poate împotrivi
nu poate fi contra la nimic.
 
În fine
din câte se înțelege
posibilitățile piciorului de vers sunt mai că
infinite
străvezii-subțirele
când în iluzie
când în toate cele. 
 

TRISTĂ MELODIE VESELĂ

 Leo BUTNARU

ÎNTRE YES-EU

PROZĂ

PEOZIE

Necazuri cu fericirea

Când încetase deja să mai caute fericirea, mulțumindu-se cu strictul necesar al unei existențe tihnite, îl găsi fericirea pe el!, dovedindu-se că ei se căutau reciproc, însă în epoci diferite, din motive diferite.
Dar asta e: fericirea dădu peste el, curmându-i tihna. Ar putea spune că asta se întâmplă chiar într-un mod barbar de a da peste om și a-i impune o mare abundență în toate pe care el deja nu mai este în stare să o suporte.     
În fine, oarecum traumatizat de neașteptata beatitudine, chiar dacă fericirea e oarecum incompatibilă cu înțelepciunea, omului nu i-a rămas decât s-o dea totuși în oarece filosofie, constatând ce prăpastie uriașă se poate căsca între liniștea sufletească și fericire. Unde mai pui că, din nefericire, era imposibil să includă fericirea în testamentul său. Cum, de altfel, aceasta nu se transmite nici prin ereditate...
 
Naveta amânărilor
 
Trebuie să recunosc că noi, eu și cu alter ego, precum orice altă fire dedublată, uneori suntem cam lăsători unul pe seama celuilalt, eu amânând de pe azi pe mâine, alter ego amânând de pe mâine pe azi.
Alteori chiar încercăm senzația că nu am fi doi, ci trei în unul singur, cel de-al treilea amânând de pe ieri pe mâine, încât se ițește logica senzație că, de fapt, noi am putea fi chiar patru în unul singur, cel de-al patrulea amânând de pe mâine pe ieri.
Ar mai exista și combinația amânării de pe ieri pe azi, deci și cea inversă – de pe azi pe ieri, încât vă dați seama că mai e nevoie de alți doi alter ego, adunați cu ceilalți patru și sălășluind-amânând în unul singur.
Așadar, acesta ar fi un mod de navetă a diverselor moduri (sau... șmecherii?) de-a amâna, pentru a stimula – paradoxal! – intensitatea existenței insului răspândit în sine ca o mulțime și tot a-mânând… – ba nu, mânând, mânând! Mânându-se înfiorat, înfrigurat pe sine-multiplul de pe azi pe mâine, de pe mâine pe azi, de pe ieri pe mâine, de pe mâine pe ieri, de pe ieri pe azi, de pe azi pe ieri ca o permanentă accelerație de situații, de împrejurări ce împrejmuiesc, larg, sinele său, mulțimea sa din unul singur. Cu popularea și populația de sine.
Iar când de aici încolo se poate ajunge la popularitatea de sine în sine, intervine Marele Eu Universal, care anulează toate pluralitățile, înglobându-le în Unicul Sine, astfel că tu, el, noi, voi, ei devenim substanță pentru acest Mare Eu Cosmic, parte insignifiantă, s-ar părea, dar intens gânditoare, cât o vâltoare cu miliarde de trestii, însă transcendentă (în caz contrar omenirea ar fi răpusă de marele plictis, de anemia lehametei generalizate).
 
 
A viețui
 
De cele mai multe ori, diminețile mi-e bine pe suflet, mi-e luminos în mine și sunt – simt cu certitudine – un umanist aproape desăvârșit.
Seara, deja modificat de întâmplări de peste zi, simt că a rămas destul de puțin din umanismul meu auroral, de unde și posibile vise urâte ce mi se pot întâmpla, din care mai totdeauna mă trezesc cu bucuria că, iată, curând e dimineață și-mi va fi bine pe suflet, va fi luminos în firea mea și eu voi simți cu certitudine că sunt un umanist aproape desăvârșit… Chiar dacă – asta e! – mai este și el încercat de unele puseuri de trândăvie. Așa, ca o spuză de fericire fără motiv. (Am vrut să zic: motivul fiind de fapt pur și simplu faptul de a viețui.) Un fel de stare de parcă stai tu așa, fără griji, în eternitate, în infinit, ca și cum așteptând să(-ți) vină oarece de la sine…
Poate că chiar această spuză de fericire… de a viețui...
 

Paul VALÉRY (1871 – 1945)

 Paul VALÉRY  (1871 – 1945)                                                         

          Poeme în traducerea lui Leo BUTNARU

 

S-a născut în Sète. După absolvirea liceului, în 1889 se înscrie la facultatea de drept din Montpellier. În același an publică primele versuri de nuanță simbolist (în  „Revue maritime de Marseille”). În 1892 se stabilește la Paris, frecventând cercul poeților grupați în jurul lui Stéphane Mallarmé, face cunoștință cu André Gide, se împrietenește cu pictorul Edgar Degas.

Poemele din perioada 1889-1898, afine creației lui Mallarmé și celei a lui Verlaine, le va publicate mai târziu („Album de vers anciens”, 1921).

Din 1892 ține caiete cu note, ce aveau să fie publicate după moartea sa în 29 de volume („Cahiers”, 1957-1961), inserând reflecții, eseuri, anecdote, aforisme și desene, cu tematică diversă, amplă, de la structuri fizico-matematice la comentarii despre viața intimă, emoțiilor resimțite în timpul creației, proceselor de conștiință sau viselor.

În anii 1894-1900 este redactor cultural la ministerul de război, apoi, până în 1922, – secretarul lui Édouard Lebey, directorul agenției de informații „Havas”. Curând ajunge un fel de „poet oficial” al Franței, din 1924 fiind președintele „Pen Clubului”, iar în anul următor fiind membru al Academiei Franceze”. Din 1937 deține catedra de poezie la „Collège de France”. În cel de-al doilea război mondial refuză să colaboreze cu autoritățile de ocupație germane, fiind suspendat din funcția de administrator al centrului universitar din Nisa.

Principalele sale cărți de poeme: „La jeune parque” (1917), „Album des vers anciens” (1920), „Le cimetière marin” (1920), „Charmes” (1922).

 

Rodii

 

Rodii mari întredeschise

De excesul semințelor,

Eu cred că văd frunți distinse                                  

În raza desfacerii lor.

 

Soarelui cășunându-i chin,

Rodii în două crăpate,

Aveți orgoliu cât șapte

Să sfărmați pereți de rubin.

 

Iar dacă uscata scoarță

Presată de mare forță

Erupe-n salba mustului

 

Raza din astă ruptură

Trezi visul sufletului

Cu zvelta-i arhitectură.

 

 

Insinuant

 

O, curbă, și tu, meandru,

A minciunii ascunzătoare,

Există meșteșug mai tandru

Decât această lentoare?

 

Eu știu încotro țin cale,

Să te duc acolo râvnesc.

Neșansa viețuirii tale

Nu cumva să o sporesc.

 

Deși zâmbind, se pare

Cu mândrie ce radiază,

Atâta libertate oare

Nu te dezorientează?

 

O, curbă, și tu, meandru,

A minciunii ascunzătoare.

Să aud cuvântul tandru

Aștept în continuare.

 

 

Moarta falsă

 

Umil, tandru, pe mormânt fermecător

      Cu insensibil monument

Cu umbre, pustiu, amor risipitor

       Formează-al grației chip somnolent,

Căci eu mor, mor, peste tine cad absent,

 

Însă abia căzut pe sumbrul mormânt

A cărui criptă fierbinte mă cheamă departe,

În aparenta moarte viața revine,

Tremură, deschide ochii, sare să rupă

Și mă sfâșie cu o altă moarte

                   Decât viața mai scumpă.

 

Interior

 

Sclava cu ochi migdalați plini de lanțuri fine

Îmi schimbă apa florilor și-n ghețuri vecine

Se-afundă, apoi pe pat tainic mâinile-și pune,

Închizând o femeie între zidăriile bătrâne

Care în reveria mea ce e numai decență

Îmi trece prin priviri, păstrându-le absența,

Cum ar trece prin sticlă soarele, înaltul,

Și rațiunea pură, reglându-și aparatul.