Din
poezia lumii În
traducerea Lui Leo BUTNARU
Marguerite YOURCENAR
(1903 – 1987)
S-a născut la Bruxelles, scriitoare franceză naturalizată americană (1947). Romancieră, nuvelistă, memorialistă, de asemenea poetă, eseistă și traducătoare. Prima parte a bacalaureatului o ia la Nisa, fără a frecventa școala. Primul poem, „Grădina himerelor”, îl publică în 1921. În 1929 îi apare cel dintâi roman, „Alexis”. Membră a Academiei Regale din Belgia, prima femei admisă în Academia Franceză (1980), peste doi ani devenind membră a Academiei Americane de Arte și Litere. Distincții: Premiul Femina (1968), Marele Premiu Național în Litere (1975), Premiul Academiei Franceze (1977), Premiul Erasmus (1983). Din bibliografie: Noua Euridice (1931), Obolul visului (1934), Lovitura de grație (1939), Electra sau căderea măștilor (1954), Ca apa curgătoare (1982), Cine e? Eternitatea (1988).
Fructul copt, greu, cade din înalt.
Cu ce ai putea consola mormântul?
– Am comoara-mi de a fi existat.
Inimă nebună, repede obositoare?
Inimă fără speranță, fără invidie,
Ce ai tu cu care viața să o suporți?
– Milă pentru ce dispare-n trecerea mare.
– Ce ai tu ca să disprețuiești oamenii,
Inimă dură, inima lesne de sfărâmat?
Ce ai tu ca să disprețuiești oamenii?
Ce ești mai mult decât nu suntem noi?
– De-a mă disprețui mai mult mi-e dat.
Prezență a unui plâns lichid,
Liniștile pământului, toate,
Sunt petalele-ți ce se deschid.
Suflet ce plângi, mai că neauzit,
Miere curgând din gură sumbră,
Tristețea din pulsul serilor de vară,
Fă-ne să credem că cerul dansează,
Când cântul unui orb lumea înfioară.
Soarele și Luna și stelele mai mici ale firmamentului său.
Privi atent pământul pe care îl rotunjise în palmele sale
Și plantele, și fiarele care-i umpluseră meleaguri natale.
Apoi Dumnezeu se așeză și, gânditor, capul în mâini și-a luat,
Zicându-și: „Sunt singur; Mâine va trebui să fac un bărbat”.
Și Dumnezeu din mal de râu luă niște humă-n palmele Lui,
După care muncit îndelung, îngenuncheat în praful dintâi.
Ca o mamă aplecată peste dragul ei prunc, ființă mult iubită,
Dumnezeu a muncit din greu, până omul obținu forma cuvenită,
Modelându-l în toate după puterea, chipul și asemănarea Sa,
Apoi în semn de mulțumire prinse în ceruri stelele a lansa.
Dumnezeu își zise să sufle spirit, cuget peste omul de humă
După care acesta se preschimbă, tresări și deveni ființă;
După care omul deveni suflet și chip viu plin de credință...
Simone de BEAUVOIR
(1908 – 1986)
S-a
născut la Paris. Prozatoare redutabilă, eseistă. Premiul Goncourt (pentru
romanul „Les Mandarins”,1954). Împreună cu soțul ei, Jean-Paul Sartre, va lansa
proiectul existențialist, deopotrivă etic, filosofic și literar, al
intelectualului angajat. Militantă a mișcării intelectuale contestatoare de
după al Doilea Război Mondial. Se anunță în literatură prin eseul „Pyrrhus și
Cinéas” (1944) și romanul „Invitatul”, urmat de eseul filosofic „Pentru o
morală a ambiguității” (1947). Alte romane: Sângele
altora (1945), Frumoasele imagini (1966), Femeia frântă (1968), Când primează
spiritualul (1979). Eseuri: Existențialismul
și Înțelepciunea națiunilor (1945), Al doilea sex (1949), Forța vârstei (1960),
Ceremonia de adio (1981).
Și-au dat inimile
Ochii pentru ochii
Pierduți într-un nor
Pierduți într-un vis
Visul fericirii
O verighetă strălucește pe degetul lor
Inelul de aur sigilând jurământul
Un da pentru viață
S-au spus cuvinte, urări
Și nenumărate felicitările
S-au sărutat, au zâmbit
Iar ea nu-l vedea decât pe el
Și el o vedea numai pe ea
Soția lui ! Soțul ei !
Vor cunoaște împreună mii de bucurii, mii de griji
Și uneori chiar furtuni
Însă în adâncul inimii au busolă
O busolă infailibilă
Busola Dragostei
Trăiască însurățeii!
Françoise SAGAN
(1935 – 2004)
Născută la Cajarc, departamentul Lot. Înscrisă
la Universitatea Sorbona (1953), la vârsta de 18 ani debutează cu romanul
„Bonjour tristesse” (un vers de Paul Eluard), care devine rapid celebru și
tradus în mai multe țări. Activitate susținută în cinematografie. Și alte romane
ale sale („Un surâs adevărat”, 1956; „Vă place Brahams?, 1959; „La Chamade”
,1965; „Patul nefăcut”, 1977) s-au bucurat de succes. Ultima sa carte antumă,
„În spate” (1989), reprezintă o privire de ansamblu a autoarei asupra propriei
creații.
mai mult decât orișicare altele din exterior
și care, în caz de criză, pot să te salveze de disperare.
Pentru că știi că ai fost fericit,
singur și fără motiv.
Dar știm că așa ceva ar fi imposibil.
Iar fericirea... care pare atât de legată de cineva,
când acel cineva e nemulțumit de sine, atât de irevocabil,
aproape organic depinzând de ea,
îți reapare ca un lucru șlefuit,
rotund, intact și niciodată liber la discreția ta
(desigur îndepărtat, dar neapărat posibil).
Iar, odată ce amintirea e mai reconfortantă,
decât fericirea trăită înainte cu altcineva,
pe acel altcineva deja neiubindu-l,
cazul apare ca eroare
și această amintire fericită e nefondată.
să las să treacă timpul,
să am suficient timp,
să-mi iau timpul necesar,
să-mi pierd timpul,
să trăiesc în contratimp.
Detest tot ce reduce timpul,
pentru că îmi place noaptea.
Ziua e un monstru, șiruri de întâlniri.
Noaptea este o mare calmă.
Asta nu se va termină nicicând.
Îmi place să văd răsăritul soarelui
înainte de a mă culca, de-a adormi.
pe lângă cele cu care împărtășești sângele și copilăria,
există și familii ale întâmplării,
în care recunoști confuz că ai rude, prieteni, iubită
separați pe nedrept de tine secole la rând,
pe care i-ai recunoscut
fără a vă cunoaște.
Aceasta nu e ceea ce numim familie de spirit
nici a existenței fizice,
ci e rudenie alcătuită din tăceri, priviri, gesturi, râsete și furie reținută;
alcătuită din cei ce sunt șocați sau amuzați de aceleași lucruri
ca și tine.
Contrar celor ce se spun,
întâlnirea voastră se întâmplă mai des nu în tinerețe,
ci mai târziu,
când ambiția de a fi pe plac e înlocuită de
ambiția de a împărtăși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu