VERSURILOR MELE, SCRISE ATÂT DE DEVREME...

 

Marina ȚVETAEVA                                           
     (1892 – 1941)

        S-a născut la Moscova în familia unui profesor universitar. De la vârsta de șase ani, scrie versuri nu doar în rusă, ci și în poloneză, finlandeză. Învață la Moscova, apoi în pensioane din Elveția și Germania. Primele versuri pe care le publică atrag atenția lui V. Briusov, M. Voloșin, N. Gumiliov. În 1912, se căsătorește cu Serghei Efron, care avea să lupte în unitățile albgardiste, mai apoi fiind nevoit să emigreze (în exil, colaborează cu NKVD-ul). În 1925, se stabilește în Franța. În 1939, se întoarce în Rusia Sovietică. La scurt timp, îi sunt arestați fiica și soțul, acesta fiind împușcat, iar Ariadna închisă în Gulag, unde avea să se afle peste 16 ani. La începutul războiului, se evacuează la Elabuga (Tatarstan). Nu are un loc de muncă, nu are o casă. La 31 august 1941, se sinucide. Precum cu, respectiv 11 și 16 ani mai înainte, alți mari colegi ai ei – Maiakovski și Esenin. 

A editat cărțile de poeme: „Album de seară” (1910), „Verste” (1921), „Tabăra lebedelor”, „Profesia”, „Psyche” (toate – 1923), „După Rusia” (1928), poemul satiric „Vânătorul de șobolani” (1925), „Poemul sfârșitului” (1926). Proză, eseuri, memorii.

 

*      *     *
 
Versurilor mele, scrise atât de devreme,
Încât nici să știu că aș fi – poet,
Ce erupseră ca stropii din havuz și steme,
Ca scânteile din rachetele-n foc desuet,
 
Explodând, ca mici diavoli, ființe ciudate,
În sfânt locaș, unde-i vis și tămâiere,
Versurilor mele despre tinerețe și moarte,
– Versurilor necitite-n orișice sfere! –
 
Aruncate prin praf de magazine, oriunde,
(Chiar dacă nimeni nu le-a luat și nu le ia!),
Versurilor mele, precum vinurilor scumpe,
Le va veni timpul, numaidecât, – da.
 
1913
 
*     *     *
 
Fără soroc corăbiile nu pot pluti
Și să cânte privighetori.
De atâtea ori am vrut a trăi
Și să mor – tot de-atâtea ori.
 
Ca în copilărie, obosind de loto,
Mă ridic, jocul spre-a-l abandona,
Fericită a nu crede că
Și alte lumi ar putea exista.
 
1915
 
*     *     *
 
Cu năvalnica tandrețe – mai apoi,
Curând de la toți voi pleca, –
Și tot mă gândesc căruia din voi
Blana de lup îi va rămânea,
 
Cui – pledul plin de alint
Și bastonașul cu ogar încrustat,
Cui – brățara-mi de argint,
Cu peruzea – praf presărat...
 
Și toate bilețele, și florile toate,
Pe care nu am cum le păstra...
Și tu – ultima rimă a mea,
Ultima mea noapte!
 
1915
 
*      *     *
 
Dumnezeu cu voi!
Fiți, rămâneți oi!
Umblați cu turmele, cirezile
Fără danga,
Fără gânduri proprii
În urma unui Hitler sau Stalin
 
Înfățișați din trupuri suprapuse
Steaua sau svastica, încârligata.
 
1934
 
 
*      *      *
 
În fatalele sorții foliante
Pentru femeie nicicând nu există
Ademenire. – Ars amandi
Pentru femeie – întregul pământ.
 
Inima – a otrăvurilor de iubire
Otravă – mai fidelă ca toate.
Încă din leagăn, femeia
Poartă-a oarecui fatale păcate.
 
Ah, e departe până la cer!
Buzele – apropiate-n beznă și vânt...
– Doamne, nu judeca! – Tu nu ai fost
Femeie pe pământ!
 
1915
 
Annei Ahmatova
 
O, muză a plânsului, dintre muze cea mai minunată!
O, neastâmpărat michiduță al nopților albe, mereu matinale!
Tu trimiți asupra Rusiei viforniță neagră, înverșunată,
Și în noi precum săgețile zbârnâitoare se înfig urletele tale.
 
Iar ne tot ferim care încotro, și acel: Oh! surdinizat –
O sută de mii de o mie de ori – ție îți jurăm anume, –
Anna Ahmatova! – acest nume – imens respir fremătat,
Și se prăbușește în adâncul care nu are nume.
 
Noi deja suntem încoronați, pentru că pe-același, cu tine,
Pământ călcăm, că peste noi cerurile-s aceleași, toate!
Și cel care e rănit mortal de soarta ta, precum se cuvine
Nemuritor e ridicat pe pat sau pe lavița de moarte.
 
În melodioasa mea urbe ard cupolele înseninate,
Și pe Mântuitorul luminos îl slăvește orbul rătăcitor...
– Și eu îți dăruiesc această urbe a clopotelor înalte,
Ahmatova! – și inima mea, ca adaus la dangătul lor.
 
1916
 
*     *      *
 
Cu capul pe o tipsie lucitoare
Ieși cineva. N-aș fi chiar eu, menit?
Pe pieptul meu – pe pieptul mort
Un oraș întreg din minți și-a ieșit.
 
Iar ochii lui – ca ai peștelui sunt:
Sticlesc, spre cer – privire fugară.
Iar peste oraș – ca o namilă moartă –
Senzualitatea zvonirii de seară.
 
1917
 
Ceasul sufletului
 
În adâncul ceas al sufletului și nopții,
Ce nu se află pe cadranul ornicului,
Îi privii adolescentului în ochii căprui,
Neaflați pe opacul cadran al cerului,
 
Ca și ai nimănui, după stăvilar îndoit
– Fără memorie, pe margini de peruzea! –
Odihnindu-se... De unde în infinit
Începe chiar viețuirea ta.
 
A lupoaicei romane ce-ncărunțește
Privire, în țânc prevăzând – Roma!
Maternitatea care în vise citește –
A stâncii... Numele-mi n-au a-l purta
 
Pierderile... Și iată, se ridică
Învelișuri – pagubă-n mare avuție! –
Astfel cândva peste coșul de trestie
Se înclinase a Egiptului fiică...
 
1923