MERIDIANE

 Din poezia avangardei                                                                În traducerea lui Leo BUTNARU

 

Vasili KATANIAN                                                                                    
(1902 – 1980)
 
             S-a născut la Moscova în familia unui doctor în medicină. A studiat la Institutul Politehnic din Tbilisi. A fost în relații colegiale cu V. Kamenski, N. Evreinov, A. Krucionîh, I. Zdanevici și alți protagoniști ai avangardismului rus care, în acele vremuri, locuiau în Transcaucazia.
             E cunoscut mai mult ca exeget în știința literaturii, autor al unor studii fundamentale – cronica vieții și operei lui V. Maiakovski. Însă a debutat ca poet, semnând două cărți de versuri – „În seara albastră” (împreună cu V. Kara-Murza, Tbilisi, 1918) și „Asasinat din cauze strict romantice” (1919). Inclus în volumul colectiv „Cârciumioara fantastică”, editat de grupul „41⁰”. După ce revine la Moscova, aderă la Frontul de Stânga al Artei (LEF).

 
 
*     *      *
 
Iar tramvaiele gonesc, iar motoarele scrâșnesc
Și tinde spre ademeniri tulburi dementul destin,
Dar de ce în odaia mea mai sunt lăsate perdelele,
De ce mai e tăinuit bolnavul-mi focușor, ca străin?

 
Iar tumultosul oraș în seară palid-electrică, 
În nopțile reci își dezgolește desfrânarea meschină,
Cu ceața acoperind randevuuri pe bulevarde
Și duce îndrăgostiții în fermecată grădină.
 
De aceea și rămân perdelele lăsate-n camera mea
Și se tot tăinuiește focușorul meu bolnav, ca străin, –
Să nu mai aud cum tot scrâșnesc motoarele,
Cum se îmbată criță viitorul, dementul destin.
 
(1918)
 
 
*      *      *
 
Lui Igor Severianin
 
În florile de Iunie, pe meleagurile Olonețului*,

În vise astrale, când înflăcărat respira,
Luminând ca Soarele, îndrăgostit de Soare
De fericire sufletul îi strălucea.
 
În rafale erupea să capteze clipa,
Momentul ținea să-l ascundă în landou...
Alternând – ba oprire, ba iarăși mișcare...
Cum mai dorea flacăra s-o despice din nou!
 
Cum mai hohotea peste nelegiuiri
În flori de Iunie, respirând vinul greu,
În vis de dragoste, jucându-se cu Soarele,
În iluzii astrale – sufletul său.
 
(1918)
_______ 
*Oloneț – vechea capital a Careliei.
 
 
Carte poștală
 
Te salut din cochetul, parcă, Tbilisi, de pe
Caldarâm prăfuit sau din grădini cam ofticoase.
Aici, pe la noi, nu există flori, garoafe, rozete,
Cum nici între flori nu se află orașe fastuoase.
 
Deja am obosit de praf vânturat și sufocare
De-a umbla, râzând, pe-aceste caldarâmuri...
Mi-aș dori multe flori, natură și întraripare
Undeva pe-ale mării ademenitoare țărmuri.
 
Însă iată-mă că stau la pervazul coșcovit,
Privind prin geam albul suriu al caselor,
Când din prostănacul Tbilisi te salut chinuit
De pe caldarâm colbuit, din ftizia grădinilor.
 
 
Nu fi milos în bezna nopțile cețoase...
 
Pentru L. V-v.
 
Fie cu toții obrăznici fără de inimă,
Trăiască orașul dement și necruțător,
Nu fi milos, când infantil râde de viață
Pocitania descreierată-n elan sfidător.
 
Nu fi milos în bezna nopțile cețoase,
Bată vântul în fereastra înghețată.
Hohotească-a nebunie orașul-mbietor
Când în pahare chiar vinul se îmbată.
 
 
Crochiu
 
Ai urcat obosită în tramvai,
Aveai priviri adumbrit-visătoare,
Iar sub ele, în ochi, ascundeai
Lacrimi de iubire și însingurare.
 
Însă după geam râdea ziua de mai,
Ea nu-ți înțelegea trista ursită.
Ai intrat pe furiș, parcă, în tramvai,
Fiindcă erai atât de obosită...

Susanna MAR
(1890 – 1965)
 
            S-a născut în Nahicevan, azi localitate componentă a orașului Rostov-pe-Don. Numele din acte: Susanna Cialhușean. Poetă și traducătoare, celebră reprezentantă a grupului „nicevoki” („nimicniciștii”), soția lui Riurik Rok, liderul grupului dat. Din spusele lui Vadim Șerșenevici, Susanna Mar visa să devină o Anna Ahmatova a imagismului, poetică a metaforismului de care s-a condus în creația sa. A publicat un singur volum de poeme, „Aben” (1922), dedicată poetului Anatoli Mariengof, după care s-a consacrat traducerii, domeniu în care a înregistrat succese.
 
 
*   *   *
 
Ca o dădacă blândă pendulul de ceas
Leagănă a timpului fugă ascunsă;
Din căușul memoriei s-a vărsat
Ultima noapte cu tine, apusă.
 
Deja nu mai sunt de văzut, de auzit
Brațele albe și versurile argintate,
Doar rimele vârtejite urcă spre-nalt
Ca păsări zburătăcite spre zările toate.
 
Pentru dragoste, mângâieri, zâmbete
Adunate în păcate și veselii bizare,
Voi plăti, precum pentru alte erori,
Cu versuri-monede clar sunătoare.
 
VIII.1920
 
 
*   *   *
 
Lui A. Mariengof
 
Viața întreagă aș sorbi-o, Anatoli,
Ca pe un pocal, întru sănătatea ta.
Țin minte sufocantele zile pentru că
Fiecare ca vulturița zbura, dispărea.
 
Vuia Moscova, seara cărbunoasă ca un
Ritual religios; se-ntâmpla ca ieri, parcă…
Astăzi înalta pasarelă e lucioasă –
Ultimul pai pentru cel ce se îneacă.
 
Vântul ce-a tot vârtejit în libertate,
A întins firele de telegraf ca strunele,
E bine să ne amintim fețele de perne
Din trenuri, năbușitoare reptile?
 
Numai că zilele au fost pe veci pierdute,
Ca ierburile genelor nemilos cosite,
Probabil la fel un arbore însingurat
Își lasă ultimele frunze-n vânt risipite.
 
VIII.1921