LAGĂRUL DE CONCENTRARE A(L) KITSCHULUI

Din jurnalul de Volânia // Crimeea

28.IX.2012

Ieri spre chindie, simpaticele noastre ghide ne spun că, întregul nostru efectiv, legiunea străină de la atât de amical-colegialul Magnus Ducatus Poesis este invitată de „un scriitor localnic” la casa lui de vacanţă, situată cam la 15 kilometri nord-vest de Luţk. Unii colegi îşi pun problema: să meargă, să nu meargă? Câţiva renunţă şi, probabil, ar fi avut motive să regrete. Dar îi priveşte. În schimb, priveliştile care s-au deschis ochilor merită atenţie, meditaţie şi atitudine.

Ajungem la cătunul Filkiv, localitate-model pentru istoria şi componenţa etnică a Volâniei: pe aici s-au perindat slavii vechi, apoi mai mulţi pani polonezi, la unul dintre ei, în 1929, chiar găzduind şi rămânând de mas preşedintele Poloniei Ignacy Mościcki întâmpinat triumfal de băştinaşii ce înălţaseră un arc floral, pe sub care să treacă gloriosul prim-demnitarul statului, presărându-i drumul cu flori. (Nu exagerăm numai noi, românii…) O vreme, aici au locuit cehi, pe care ţarul Aleksandul al II-lea i-a invitat în condiţii avantajoase; ei trebuiau să ridice economia ţinutului. După război, polonezii şi cehii au fost expulzaţi, unii ajungând în lagărele staliniste, în locul lor fiind aduşi ucraineni „de dincolo de Bug”. În vederea dramaticelor „optimizări” şi concentrări „rentabile” de populaţie în socialism, ţăranii din micile cătune au fost împinşi la grămadă, impuşi să-şi construiască adăposturi în doar două localităţi. În timpurile numite perestroika, Vasil Prostopcik 

Întâmpinaţi în "lagărul de concentrare"

cumpără de la stat un grajd cehesc, construit încă la 1918, şi 36 de ari de pământ, toate astea costându-l tocmai… 53 de dolari (la cursul curent al grivnei ucrainene). Mai apoi şi-a extins domeniul, pe vreo 3 hectare făcând agricultură. La început, a prins a aduna diverse obiecte ce ţineau de traiul şi activitatea săteanului de demult sau de mai dincoace, iar după 1991 a început să „vâneze” relictele realismului socialist, adunând în curtea spaţioasă a grajdului reconstruit şi devenit o coşcogea casă de vacanţă deplin funcţională fel de fel de monumente mai mult sau mai puţin hidoase sau doar hazlii, monstruoase sau doar curioase prin ce şi pe cine reprezintă. E aici un fel de „lagăr de concentrare” a kitschului „artei monumentale sovietice”. Mai multe statui şi busturi ale lui Lenin, dintr-o sculptură uriaşă rămânând doar partea de jos, pantalonii granitului cam de 3 metri înălţime. Integral, acel oribil stat de om cântărea… 20 de tone! Împreună cu colegul Nicolae Popa ne vine ideea (cabotin-teatrală) să intrăm în dialog chiar cu aceşti V. I. Lenin încremeniţi în diverse poze. Într-un dialog ce s-ar înţelege doar din fotografii. Astfel, lângă Lenin în deplină statură ce artă cu mâna spre – bineînţeles! – „viitorul luminos al omenirii” mă postez în aceeaşi poză, cu mâna întinsă, însă indicând exact în sens invers (în sensul: ba nu, direcţia corectă e astălaltă…). Iar unde „bunicul” Lenin stă la sfat cu un copil pionier (ambii sunt dintr-un material întunecat de-a binelea, astfel că Prostopciuk le-a desenat cravatele în alb), mă postez înde ei şi-i fac dojenitor din deget conducătorului: „Fii atent, nu mai spune prostii tinerei generaţii”. Apoi mă agăţ de mâna lui întinsă „spre viitor”, sforţându-mă la gândul: „Da lasă, bre, odată braţul ista în jos!” Sunt pe aici şi busturi de-ale lui Stalin, şi unul al lui Frunză, consângeanul nostru, sângeros erou al armatei bolşevice 

Tandemul Lenin-porumbacul la Koktebel

ce lupa când în vest, cu polonezii, când în Crimeea, cu albgardiştii. Statuile bizare ale unui mecanizator alături de cea a unei ţărance radioase cu un snop de spice în braţe, dar… desculţă! Însă toate astea (de)ţinute în lagărul de concentrare a bizareriilor comunismului în chip destul de… uman, amfitrionul, poetul Vasil Prostopciuk gândindu-se mereu cum să le regizeze mai efectiv, cum să le plaseze, să le „împerecheze”/ alăture, având chiar şi un „Zidul Kremlinului” sub care, se ştie, sunt înmormântaţi foştii lideri sovietici. Şi aici chipurile lor se perindă însoţite de epigrame hazlii cărora, însă, e greu să le prinzi întorsăturile paradoxale de sens, dacă nu cunoşti ucraineana destul de binişor. Una e limba vorbită, în care te descurci, şi alta – cea scrisă.

ALEX ŞTEFĂNESCU DESPRE AURELIU BUSUIOC

Ce ruşine! În România n-a avut niciun ecou moartea, în seara zilei de 8 octombrie 2012, a scriitorului român din Basarabia, Aureliu Busuioc (n. 26 octombrie 1928). L-am cunoscut, la Chişinău, după ce îi citisem cărţile la Bucureşti şi fusesem cucerit de farmecul lor. Aureliu Busuioc contrazicea imaginea consacrată a scriitorului basarabean. Nu era patriarhal, ci monden, nu era patetic, ci ironic.

Înalt şi masiv, cu părul negru uşor cârlionţat, cu sprâncene groase, desenate decis, cu un cap de împărat roman, aducea aminte de Toma Caragiu. Avea, ca şi el, o voce melodiosbărbătească şi domina, prin inteligenţa sa efervescentă şi umorul demistificator, pe cei aflaţi în jurul lui.

Scrisul său se remarcă, înainte de toate, printr-o ironie elegantă. Textele persiflatoare din volumul „O sumă de cuvinte” (parafrază a titlului lui Ion Neculce „O samă de cuvinte”) le-am citit încă dinainte de apariţia cărţii (mi le trimitea autorul ca să le public în „România literară”). 

PRIN CE NE ASEMĂNĂM NOI CU LITUANIENII?

Dintr-un jurnal baltic

Aflarea în acest spaţiu catolic al evlaviei îmi readuce în minte momente din cele câte le-am discutat în ajun cu Donatas Petrošius. Tânărul coleg îmi vorbea cu o anumită veneraţie, dar şi nostalgie, parcă, de timpurile când Lituania se mai închina zeităţilor păgâne. Vreau să spun că nu vibră/ tresări la invocarea de către mine a ideii că, dacă am fi fost catolicizaţi şi noi, românii, sigur că destinul ne era cu totul altul. Pentru că, într-un mod sau altul, catolicizarea Lituaniei a însemnat şi dependenţa ei (fără… independenţă) ba de nemţi, ba de polonezi (şi aceştia catolici) care, având ambiţii imperial-colonizatoare, atentau la suveranitatea balticilor, supunându-i deznaţionalizării. De aici şi incertitudinea în atitudinile colegului meu care, probabil, nu ar fi susţinut că păgânismul strămoşilor săi ar fi fost o cale de salvare (pur şi simplu, istoria a neantizat ireconciliabil o atare formă de spirit religios), dar nici nu poate să uite şi unele umbre pe care le-a lăsat catolicismul în destinul lituanienilor…

Donatas Petrošius şi Leo Butnaru

Care ar mai fi similitudinile dintre români şi letoni, dincolo de tandemul muzical „Doina”, la noi, şi „Daina” la ei?..

În după-amiaza zilei, la Muzeul Naţional, fac câteva ore de istorie comparată carpatino-baltică. Iar prima surpriză adevărată vine de la constatarea, de la aflarea că nu doar noi „De la Râm ne tragem”, ci, ipotetic, acelaşi lucru l-au crezut, au vrut să-l creadă şi lituanienii! Astfel că pe la mijlocul secolului XV, deci cam pe când la noi şi-a început domnia Ştefan, viitor – cel Mare, pe aceste meleaguri baltice „descalecă” o legendă conform căreia lituanienii descind din romani. Conform ei, înaltul demnitar roman Palemonas (Publius Libon), salvându-se de urmăririle tiranului Nero, a debarcat pe ţărmurile baltice, de unde a şi pornit seminţia principilor lituanieni. (Adică, a principilor şi… principiilor de întemeiere etnică.) Deci,  asemenea nouă, şi lituanienii au avut obsesia grigoreurecheană conform căreia de la Râm ne tragem. Scopul acestei legendomitizări fiind similar cu al nostru: a se distinge ca personalizare etnică, pentru a nu se pierde în oceanul slav (vorba lui Nicolae Iorga). Astfel că acest mit trece din cronicile lituaniene în opere istorico-publicistice, artistice, utilizate în lupta ideologică cu şleahta poloneză. Reieşind din teoriile retro-romantice-romanice, se propunea ca limba latină („moartă…”) să devină limba oficială (vie; reînviată!) a Marelui Ducat al Lituaniei, astfel că, pe la mijlocul secolului XVI, ea era folosită pe larg în scrisul din Lituania, pregătindu-se perspectivele pentru o mişcare generală reformatoare. În ce priveşte opinia slavilor despre geneza acestui popor baltic, o legendă rusească spune că Sfântul Petru i-a plămădit/ frământat pe lituanieni din făină de grâu. În timp ce aluatul se usca la soare, veni un dulău ce-l mâncă. Sfântul aleargă după patruped şi, de cum îl prinde, îl izbeşte de pământ, ca să salveze neamul lituanian. Iar dacă acel înalt demnitar roman Publius Libon în ortografierea şi rostirea celor pe care i-a propulsat ca popor se numeşte Palemonas, lituanienii i-au rămas adânc recunoscători legendarului lor proto-părinte: în diferite colţuri ale Lituaniei apar 25 de localităţi, oraşe şi sate, care se numesc anume aşa – Palemonas, una din ele aflându-se la 84 de kilometri de Vilnius, iar o alta – la 11 kilometri de Kaunas, vechea capitală a ţării.

Catedrala din Vilnius

Într-o altă sală a muzeului, într-un alt spaţiu al Istoriei, aflu că ne asemănăm cu lituanienii până şi în scris, în toate implicaţiile şi imprecaţiile slavone din acest domeniu. Marele Ducat Lituanian a început să se dezvolte începând cu sfârşitul secolului XIV, fiinţând până la finele secolului al XVIII-lea, când, în 1569, Lituania şi Polonia formează Uniunea Statală polono-lituaniană (Žečpospolita ori Abiejų tautų respublika). Marele Ducat Lituanian era polietnic şi policonfesional, în componenţa sa intrând pământuri ruseşti, beloruse, ucrainene. Chiar dacă nucleul statal îl formau lituanienii, nu putea să nu se întâmple aproape o predicţie, o axiomă, poate: cei care „intră” în tine, sau pe care îi aduci tu la sânul tău, până la urmă îţi fac bucata! Prin urmare, „nucleul” rămânând ca şi… minoritar, pe parcursul a circa trei secole limba oficială a ducatului baltic a fost slavona 

DIN POEZIA AVANGARDEI

UNA DIN CELE MAI INTERESANTE POETE RUSE

 Nina Petrovna Komarova, după căsătorie – Obolenskaia, pseudonimul – Habias, s-a născut în anul 1892 la Moscova. Tatăl său a fost colonel care, de altfel, şi-a făcut o parte din stagiu la Chişinău. Mort în primul război mondial (1914). Atât bunicul său, cât şi fratele acestuia, au fost figuri importante în armata rusă, ambii având grad de general. Sora tatălui său, Olga Forş, avea să ajungă o scriitoare demnă de toată atenţia, iar unul din unchii săi, Vladimir Komarov, botanist celebru, a deţinut mai mulţi ani funcţia de preşedinte al Academiei de Ştiinţe a URSS. Nina Habias este nepoata celebrului filosof şi teolog Pavel Florenski. Bunica pe linie maternă, Elena Veniaminova, a fost printre primele femei medic în Rusia. Familia Komarov a mai avut legături de rudenie armeneşti şi lituaniene.

Nina Habias

Viitoarea poetă a absolvit Institutul din Smolnâi, în primul război mondial fiind soră de caritate (de unde, poate, şi duritatea unor texte ale ei).

În perioada debutului, Nina Habias este acceptată şi remarcată în cercurile literare din Moscova, în special printre imagişti (Serghei Esenin, Anatoli Mariengof, Vadim Şerşenevici). 

După 1917 a locuit în Siberia, acolo cunoscându-l pe David Burliuk, părintele futurismului rus,  considerându-se discipolul acestuia.

La începutul anilor ’20 revine la Moscova, participând activ la viaţa literară,

colaborând cu poeţii de diverse orientări estetice. În nonconformismul său se asociază cam scandalos cu imagistul Ivan Gruzinov cu care se şi căsătoreşte, sfidând tabieturi şi tabuuri, atât literare, cât şi sociale.

A  publicat volumele de versuri „Stihettî” şi „Poeme” (1926). La începutul anului 1922, împreună cu Ivan Gruzinov, este supusă unui proces judiciar (literar!), ambii fiind acuzaţi de pornografie. Sentinţa: o provizorie excludere din Uniunea Poeţilor din Rusia.  

În anul 1924 este arestată împreună cu un grup de scriitori, curând însă fiind eliberată, fără a i se înainta acuzarea, precum avea să i se întâmple şi la a doua arestare, în august 1928, după care  cazul e scos de pe rol. Dar la a treia arestare, în noiembrie 1937, este condamnată la 10 ani de privaţiune de libertate, incriminată de „agitaţie contrarevoluţionară şi pro-fascistă”. Până în 1942 se află în detenţie în regiunea Novosibirsk, de aici încolo nemaiştiindu-se nimic de ea. Sigur, aveau să se piardă şi textele pe care le scrisese în detenţie sau mai târziu, astfel că prezentul volum inserează poemele care au putut fi salvate, purtând semnătura uneia dintre cele mai interesante poete ruse.

Traducere de Leo Butnaru. Ed. "Carmides", 2012

Creaţia Ninei Habias poate fi cercetată sub două aspecte, primul – futurist şi cubofuturist, din perioada de ucenicie, când se aflase, precum declară, sub îndrumarea lui David Burliuk, apoi – sub cea a „maestrului nr. 2” Aleksei Krucionâh care, la începutul anilor ’20, întorcându-se la Moscova din Caucaz (la Tbilisi formase asociaţia avangardist „Compania 41⁰”), încerca să adune un nou grup de autori trans-raţionalişti, în care o include şi pe Habias, identificând în versurile acesteia deplasări/ dislocări sintactice ce ar duce spre zaum’ (transmental), deci – spre efecte semantice originale, înnoitoare, de real efect estetic. Al doilea aspect ţine de perspectiva (sau – de ce nu? – retro-perspectiva) din care trebuie citite poemele Ninei Habias, permiţând să se înţeleagă cum a fost receptată, dar şi asimilată, creator, poetica imagiştilor în varianta ei radicală, pe care o promova Vadim Şerşenevici, futurist „transfug” în imagism. Iar creaţia poetică a Ninei Habias se înscrie anume printre discursurile oarecum ciudate, exotice, paradoxale. De aceea e bine să ne amintim despre ce scria Mircea Eliade, referindu-se la fenomenologiile paradoxale – inclusiv la alchimie (şi cea a cuvântului, zicem noi) – „înainte de a le judeca, este important să le înţelegem bine, să le asimilăm ideologia, 

MAESTRUL GLEBUS SAINCIUC, 19.VII.1919 - 16.X.2012, AR FI AJUNS LA CENTENAR

Jurnal cu vărjitorul măştilor

2.I.1986

Revelion de… proporţii în atelierul Eleonorei Romanescu, împreeună cu Glebus Sainciuc şi Valentina Rusu-Ciobanu, Lenuţa Bontea şi Andrei Burac, plus alte 4-5 persoane, printre care şi Dinu Romanescu, urător de 4 ani care, la un moment dat, s-a dovedit a fi un excelent jucător de măşti. După ce maestrul Glebus a prezentat masca Sofiei Rotaru, pe cea a actorului Evgheni Leonov, a altora, Dinu le-a jucat şi el, măştile ajungându-i până la… brâu, acoperindu-l pe jumătate – inventiv, cu destul spirit de improvizaţie. Sigur că mai văzuse şi altă dată cum proceda maestrul Sainciuc.

Au venit băieţii şi fetele de la filologie cu „Cerbul”. Muzica – din traistă, unde aveau magnetofonul portabil.

De cu seară, Sainciuc se arătă deghizat într-un fel de muşchetar oriental: pălărie tip-francez, bucle roşii şi halat de la Taşkent, unde a fost în delegaţie. Şi-a vopsit tâmplele, obrajii, barba. Stătea la micul-minusculul ecran al televizorului său portabil şi… tot desena ce vedea acolo, vrând să prindă şi să pună pe hârtie chipurile artiştilor antrenaţi în emisiunea de revelion.

            16.II.1986

La Glebus Sainciuc în atelier. Prezent şi Serafim Saka. Pe măsuţă – cărţi de joc. „Oare ce ghiceşte maestrul în cărţi?” – întreb. Răspunde Serafim, paradoxal, dar şi ingenios, cum i se întâmplă multe ori: „Sainciuc îşi citeşte trecutul”. Zâmbim, dar ştim, – chiar la cei 67 de ani ai săi maestrul e plin de vigoare, mobil, reuşeşte să fie prezent… pretutindeni, la diverse manifestări cu atingere culturală, primeşte în atelier foarte mulţi oaspeţi. Alaltăieri a fost cu un spectacol de măşti la Băcioi.

28.II.1987

Acum două ore am revenit de la atelierele pictorilor. Împreună cu Andrei – vizită la maestrul. La minitelevizor privim serata de creaţie a lui Gr. Vieru, transmisă pe programul doi unional. De cum vede vreun om, maestrul – desenator virtuos, îi transferă chipul pe fila de hârtie. De data aceasta, ca şi alte dăţi, omul… sunt eu. Îmi face un portret „autentic”, nu şarjat. Intră şi pictorul Mihail Petric, intenţionând să privească „Studio nr.9”, însă se conformează predilecţiilor în curs: seara de creaţie.

Glebus Sainciuc: Portretul lui Leo Butnaru (A fost achiziționat de un muzeu din Chișinău, însă i s-a pierdut urma...)

Între timp, discutăm – în van, fireşte, – ceea ce discută foarte mulţi: cine are şansa să devină prim-secretari la Uniunea scriitorilor. Mai multe candidaturi, dar nicio siguranţă în determinări. Andrei „îl înaintează” pe Vieru.

SCARĂ LA CER

                                                     Dintr-un jurnal baltic

22 mai 2012, Vilnius

O iau fără grabă, uşor pieptiş, prin partea veche a oraşului. Clădiri de patrimoniu, dar… ne-făloase, adică deloc înalte, masive, ci cadrând cu buna măsură în arhitectură şi necesităţi funcţionale umane, instituţionale. Cele mai impunătoare sunt bisericile, inclusiv cele ortodoxe, ce amintesc că, nu cu mult timp în urmă, pravoslavnicii în Vilnius erau în număr considerabil. Surprize de tot felul: chiar pe zidul de vizavi al unui locaş de cult cineva a încleiat, „păgâneşte”,  un fel de abţibild ce reprezintă un… mădular bărbătesc cu aripi! E o sfidare, o profanare, o?... De toate câte puţin. După care dispoziţia mi-o înseninează o sculptură nu foarte arătoasă, dar destul de ingenioasă: „Scară la cer”. Un om cu picioarele pe ultimii doi fuscei ai scării şi cu braţele întinse spre cer, pe albăstrimea căruia se şi profilează distinct, încadrat de crenelurile clădirilor de pe o parte şi cealaltă a străzi înguste, sculptura aflându-se într-o piaţă miniaturală cam de 10 metri pătraţi. Sculptura mă face să-mi amintesc de titlul romanului lui Mircea Eliade „Scară la cer”, aflat în biblioteca mea 

şi însemnat, pe cotor, de o pată cafenie, urmă lăsată de mama sau de tatăl meu acolo, la Negurenii de baştină, unde îmi ţineam biblioteca agonisită în studenţie şi câţiva ani după aceea: au dat cu peria pe marginile poliţelor, dar fără a lua cărţile de pe acestea. Şi iată că, azi, şi acea pată întâmplătoare de vopsea mi se pare un semn atât de scump rămas de la părinţi…

Îmi continui plimbarea, timpul trece, lumea se înmulţeşte pe stradă, eu – cu ochii şi pe chipurile matinale ale oamenilor, după o vreme trăgând concluzia că, chiar de sunt baltici, lituanienii nu se deosebesc, vizibil, de cei care populează Chişinăul – e un amestec de tenuri, bucle, culori ale ochilor etc. Păi da, ieri seară Donatas îmi spusese cam aşa: „Uite, când merg la Riga, dintr-o dată se face remarcată deosebirea dintre noi, lituanienii, şi ei, letonii. Dânşii sunt balticii puri. Blonzi, cu ochi albaştri. Pe când noi venim dintr-un conglomerat de popoare care au convieţuit aici, în pace sau… război”. Asta e: şi războaiele, sau mai ales ele, contribuie la modificarea substraturilor etnice ale lumii. Ce zicem noi, cei care „de la Râm ne tragem”?...

PRIMA PLAJĂ A NUDIŞTILOR DIN FOSTA URSS

Din jurnalul mixt Crimeea – Volânia

29.IX.2012

Şi, parcă a despărţire, revărsătoare melodie de saxofon… În piaţa centrală a oraşului, în preajma monumentului Lesei Ukrainka din faţa teatrului, văd a doua sau a treia seară cântând un saxofonist care îşi are dinainte cutia instrumentului de suflat. Rar, dar totuşi, câte un trecător aruncă o grivnă, două în ea. Ieri sau alaltăieri, l-am fotografiat de departe, reglând focusul aparatului, dorind să rămân neobservat: s-ar fi supărat dacă o făceam făţiş? Nu ştiu de ce şi-a pus un nas semisferic de clovn. Muzica lui nu e una de circ, ci serioasă, de profesionist. Poate să impresioneze copii care sunt cei ce ar puterea face părinţii să nu treacă nepăsători pe lângă muzicant. Iar pe stânga intrării în teatru – un afiş mare, intens colorat, anunţă câteva spectacole ale Teatrului de Operă şi Balet din Petersburg. Asta mă face să-mi amintesc ce povestea poetul Andrei Korovin, organizatorul festivalului de literatură de la Koktebel. Cică, la plaja nudiştilor … – de altfel, prima şi, poate, unica din fosta URSS, probabil din considerentul că ţărmul mării de aici era preferat de mai mulţi scriitori, pictori, muzicieni, printre ei – nume notorii cu care autorităţile colaborau şi pe care nu dorea să le îndepărteze de „linia partidului” nici chiar goale ( !); deci, la plaja nudiştilor din Koktebel, aflată undeva 

Koktebel. Plaja nudiştilor

spre poalele muntelui Micul Ienicer, într-o vară sau, poate, în mai multe venea o doamnă ce înclina spre vârsta a treia, dar încă destul de simpatică, se dezbrăca şi ea, ca să nu se remarce în contextul despuierii generale, după care începea să cânte arii ale compozitorilor celebri. Cânta minunat şi cei care o ascultau – aplaudau. Se aflase că dânsa fusese interpretă de operă, care îşi pierduse soţul într-un accident. Deja mintea îi alignea/ aluneca uşor şi ea venea la plaja nudiştilor să cânte în faţa mării.

Aş mai adăuga că, acum nu prea multe zile, până să ajung în Volânia, la Koktebel fotografiasem nu un saxofonist, ci o tânără saxofonistă. Mă gândeam că aceşti doi instrumentişti, acum aflaţi la peste 1 300  de  kilometri (şi două săptămâni) distanţă unul de celălalt, ar fi putut face un duet minunat, saxofoanele lor revărsându-şi argintul ori pe fundalul murmurului marin din Crimeea, ori pe cel al vuietului în surdină al unui oraş de aproape un sfert de milion de locuitori, care este Luţkul.

Saxofonistul din Volânia

Saxofonista din Crimeea

DIN GIMNAZIU, DIN SCUAR

                                                          Poziţie corectă

După întâlnirea cu elevii din clasele mari, X XII, a gimnaziului nr. 4 din Luţk, însoţiţi de domnul director – ajungem şi la clasa a II-a. Ni se oferă loc în bănci! După câţi ani, Doamne?! „Dar astea ştiţi ce sunt?”, ne întreabă dl director, luându-le de pe bacă şi punându-ne în mână două săculeţe frumos brodate, de oarece greutate, şi noi ne gândim că o fi pline cu nisip (sau, poate, sare?). Din păcate, eu cu Dainius, care am făcut şcoala primară pe timpuri destul de îndepărtate, nu avem un răspuns. Pe când săculeţele nu sunt decât atribute didactice de pus pe creştetul elevului, pentru ca el, având grijă să nu-i alunece de acolo, de sus, necesara „povară” educaţională, să-şi păstreze poziţia corectă în bancă, la scris, să nu se aplece peste caiet, spre vecin, spre cei din spate etc. Ne punem şi noi, lituanianul şi românul, săculeţele pe creştet, iar dna profesoară a clasei a II-a ne imortalizează în atare ipostază, apăsând pe declanşatorul aparatului de fotografiat.

Elevii (ascultători) Leo Butnaru şi Dainius Gintalas

În sala de clasă este amenajat şi un muzeu cu obiecte de vestimentaţie cu ornamente folclorice, printre care – ne arată domnul director – o ie: „Brodată doar cu un ac din os de peşte. Se întâmpla în Gulag, în lagărul Solovki, unde au fost închişi foarte mulţi ucraineni”. Frumoasă ie ce trezeşte sentimente cutremurătoare… Acum două zile, am amintit şi eu de blestematul lagăr de la Solovki, în care, doar într-o singură zi, au fost asasinaţi peste 100 din intelectualii ucraineni, printre care şi câţiva scriitori. Pentru cultura ucraineană, anul 1937 e cel al generaţiei împuşcate…

                                                Domnişoarele şi tablele

Hălăduid prin Luţkul de sâmbătă, la un moment dat, într-un scuar nu prea mare, văd ceva cam neobişnuit: domnişoare care, pasionat, concentrat, joacă… table! Aţi văzut cumva, undeva în Românie, fetişcane antrenate în atare joc de noroc cu două zaruri şi treizeci de puluri?... Mie unuia nu mi-a fost dat să văd româncuţe mutând pulurile de-a latul celor 24 de săgeţi pictate într-o cutie de lemn.

(Apropo de tinerii şi tinerii de la Luţk: cel puţin în cazul elevilor, gimnaziştilor ei mi s-au părut mult mai sobri, mai puţin zvăpăiaţi, chiar ascultători exemplari de cuvântul celor mai în vârstă, de indicaţiile profesorilor. Aceste categorii studioase le-am avut de mai multe ori în faţă, ne-am întâlnit cu ele; sute de tineri şi tinere au fost în sala mare a palatului de cultură şi cea a teatrului naţional, la întrunirea la care am discutat „Ce ştim despre literatura vecinilor?” şi la spectacolul „Babilon poetic” – niciodată nu am văzut vreun elev sau gimnazist să părăsească sala! Uimitor, dar anume aşa a fost. Sau e un specific al locului, partea occidentală a Ucrainei fiind contaminată uşor de o rigurozitate catolico-poloneză, sau acest mod de a nu ieşi din cuvântul şi indicaţia profesorului se trage încă din şcoala sovietică. Dar asta e, nu pot zice – bună întru totul sau doar parţial, mai mult înclinând să cred că acesta e specificul mai strict a şcolii ucrainene contemporane. Adică, un alt mod de a înţelege şi respecta disciplina şcolară, dar şi decenţa în subordonarea de vârste, să zic.) 

ALTE PAGINI DE JURNAL, 1986 / 2002

                                      TENCUITORUL ŞI PIANUL

3.I.1986

Anul acesta redacţia a lucrat ceva mai bine, dar nu destul, în vederea creşterii tirajului „LA”. Chiar am pus rămăşag (Reniţă, Blajinu, Olărescu, Anton, Zbârciog, eu): cine prevede creşterea tirajului (plus-minus cincizeci de exemplare) faţă de anul trecut – acela câştigă. Am ghicit precis: + 300. Puţin, dar spre bine.

Pe când vecinii noştri, cei de la revista „Nistru”, iar sunt la cota zero. Abia de-au atins trei mii. Mazilu face, expres, o glumă: „Revista noastră devine raritate bibliografică”. Trist, umor, Gheorghe, foarte trist.

7.I.1986

Ieri, la 22,45, am luat autobuzul spre Cernăuţi. Astăzi, acum o oră, am ajuns în urbea sub-carpatină, am aprins gazul în sobă şi la baie. (Apartamentul cumetrilor Cernomoreţ, ce doresc să revină la Chişinău.) Până se dezmorţeşte locuinţa, scriu înfăşurat într-o pătură. La Chişinău – 0 grade, nici zare de zăpadă. Aici – iarna intră în drepturile ei: un puigan timid de ger, zăpadă şi aer ce face bine… până la tuse (e mai puţin umed, trebuie să te aclimatizezi). Făcut-am navetă de recunoaştere prin apartament. Lumina din salon cam palidă. O să am nevoie de o lampă de masă. Poate mi-o împrumută Zegrea sau Tărâţeanu. Astăzi o să le telefonez, spre seară, când vor reveni de la serviciu.

Iar la Chişinău, pe 4 şi 5 ianuarie am fost prins în agape amicale. Prima – la Blajini: ziua de naştere a Carolinei. A doua – la noi: ziua subsemnatului, plus zece ani de la căsătorie. Iar patru spre cinci le-am prelungit până pe la ora… cinci spre dimineaţă la Dolgani. Mihai Dolgan ne-a pus şi imprimarea concertului pe care „Lăutarii” l-au susţinut acum trei-patru luni în Danemarca (undeva, mai înainte, vorbeam de seara petrecută la Nicolae Sulac, în ajunul plecării acestuia în Danemarca): Loteanu, Vieru, Gheno… Virtuoşi băieţii! Însă, în urma unor tertipuri de etică, ansamblul se destramă. Majoritatea muzicanţilor pleacă. Nic. Botgros ia alţii, de la „Folclor”. Pleacă şi de acolo. Aşa e când se schimbă şefii de orchestră (la „Folc” – Neamţu). Dar sigur, formaţiile îşi vor relua ritmurile normale de activitate.

Ziua (pe 5) trecuseră pe la noi Senic şi Blajinu. Seara – Dolganii, Mihai şi Lidia, Dina Cocea, Blajinii, familia Cernomoreţ. Dolganii au cântat la bis celebra parodie ce vizează obsesia introducerii italienismelor în textele de estradă de la noi – „Amore”. 

Cernăuţiul e unicul oraş în care am supra-plătit pentru transportul urban cu un… bumb de la haină. Troleibuzele – supraîncărcate; aici, astfel de amenzi, zburate din cheutori, ca bobul de porumb de pe plita încinsă, sunt frecvente şi „obligatorii”.

De la librăria centrală am procurat câte ceva (Arghezi, Barbu, Voltaire…). „Buchinistul” e mai modest ca cel de la Chişinău.

UN GRAFICIAN LITUANIAN: ROMAS ORANTAS

                                                          Din jurnalul de Volânia

27.IX.2012, Luţk

Romas Orantas

Dintre evenimentele „laice” de la forul Magnus Ducatus Poesis pe care le arcuiesc-pandant peste noaptea trecută au fost expoziţia graficei de carte a lui Romas Orantas, născut în timpul deportării părinţilor în Siberia (1949) şi plecat din viaţă la 60 de ani, şi mono-spectacolul actriţei Biruté Mar de la Teatrul Naţional din Vilnius pe un scenariu din versurile şi secvenţe biografice ale poetesei Salomeja Néris.

Orantas a realizat, în mare parte, o grafică de o poeticitate… acută, aş zice, imaginaţia debordantă generând metafore suprarealiste memorabile. Chiar şi din restrânsa expoziţie de la Palatul culturii din Luţk se poate înţelege, într-un oarecare dozaj cu ipoteza (personală), că grafica acestui ilustru ilustrator poate fi împărţită în lucrări convenţionale „aplicate” cărţii şi opere „livreşti” autonome. Primele fiind interpretări vizuale ale sugestiilor directe ale subiectului, celelalte tinzând să depăşească şi să îmbogăţească ceea ce spune textul. Artistul aplică din plin limbajul simbolurilor mitice naţionale, dar şi a celor din alte culturi într-un stil metaforic sui generis.

În genere, mulţi dintre graficienii balticii au renume mondial, drept exemplu amintindu-ne şi de un alt lituanian, Stasys Krasauskas, celebru în acest domeniu.

IN MEMORIAM

În ziua plecării lui Aureliu Busuioc

Azi cucul ţi-a cântat prea mult din dreapta

ai numărat

ai tot numărat

până ai abandonat aritmetica aceasta ca o trecere parcă

de la single la microsion… (sigur

îţi mai aminteşti obiectele alea de vinil – azi

atât de arhaice...)

chiar aşa: ai numărat

ai tot numărat

până ai abandonat…

                                  – era deja prea mult?

Dar dacă acea pasăre gri-opacă

nu mai număra ani

ci zile doar…

                       – sărăcăcios dar…

10.X.2012

Ora 13,05

L.B.

NE-A PĂRĂSIT SCRIITORUL AURELIU BUSUIOC...

           Acum câteva clipe, colegul Dumitru Matcovschi mi-a dat neagra veste că s-a stins din viaţă prietenul nostru, scriitorul Aureliu Busuioc (n. 1928) cu care, precum se vede din această imagine, ne-am întreţinut într-o discuţie acum 4 zile, pe 5 octombrie. Dumnezeu să-l odihnească în pace, uşoară fie-i pulberea stelelor.

Nicolae Leahu, Leo Butnaru, Victoria Fonari, Vasile Gârneţ, Aureliu Busuioc şi Maria Şleahtiţchi la USM

MAGNUS DUCATUS POESIS (septembrie 2012, Luţk)

                                               ALTE IMAGINI DIN VOLÂNIA

Dimineaţă. Monument în ceaţă.

Poeţii şi celularele

Schveik a ieşit la soare

Poetul Nicolae Popa în ipostază de Pygmalion

ARTA DE CARTE A AVANGARDEI

           Avangarda în general, cea rusă în special, a avut o ingenioasă, o captivantă artă grafică a cărţii. Ea putea  fi şi este citită ca însăşi textele la care se referă, precum în cazul celebrului poem al lui Vladimir Maiakovski "Dar voi aţi putea?", însoţit de rezolvarea grăfică a temei de către pictorul El Lisiţki.

DAR VOI AŢI PUTEA?

Eu brusc acoperit-am harta cotidiană

cu vopseaua plescăită din pahar;

am oglindit în blidul cu piftie

ale oceanului maxilare de barbar.

Pe solzii peştelui, lucios, de tablă

am citit chemări de buze diafane.

Dar voi

nocturne aţi putea cânta

la flautul

înaltelor burlane?

(1913)

                                 Traducere de L. B.

MĂŞTI LA CHIŞINĂU, CĂTUŞE LA MOSCOVA

Pagini de jurnal

29.XII.1985

Acum două ore, secretariatul USM „a complotat” din nou contra mea. Ar trebui să am emoţii, şoc-negru, dar… cine ar avea, dacă ştie că replica i-o dă un manechin? Conştient că acolo, şi mai sus, sunt uitate legităţile onestităţii, adevărului, dominante fiind egoismul, spaima şi ludicul… nesimţirii, birocratismul. Nu-mi rămâne decât să mă afund şi mai mult în lumea onestităţii şi a marii literaturi dintotdeauna. Bine îmbrăcaţii, „puşii” la punct sunt, totuşi, azi şi aici, nişte borfaşi, pecingini pe trupul contemporaneităţii. Să fie sănătoşi, ca să-şi vadă descompunerea, falimentul!

30.XII.1985

În condiţiile obtuzităţilor şi agresivităţii mascate gen Dublu-B, cel mai important e să-ţi păstrezi integritatea umană, să nu-ţi uiţi scopul, să nu-ţi trădezi vocaţia. Este limpede faptul că dânşii sunt mai slabi ca noi. Nu are rost să pierzi timpul, căutând căi şi mijloace de răzbunare: cel mai bine o va face viaţa. Perpetua ta revanşă e ceea ce acumulezi cu inteligenţă, ceea ce scrii cu har şi de marcă ce depăşeşte provincialismul laureaţilor de orice speţă de prin Puţinteii noştri. Animalismul e tot mai evident, lor le vine tot mai dificil să-l mascheze. Instinctul calicismului, falsa iluzie a potenţei ce-i face să creadă că sunt ceea ce sunt: liliputani, marionete, bube umblătoare printre oameni. Lada de gunoi a naţiunii va fi deschisă cândva şi ei vor fi primii aruncaţi în ea.

2.I.1986

Revelion de… proporţii în atelierul doamnei Eleonora Romanescu, împreeună cu Glebus Sainciuc şi Valentina Rusu-Ciobanu, Lenuţa Bontea şi Andrei Burac, plus alte 4-5 persoane, printre care şi Dinu Romanescu, urător de 4 ani care, la un moment dat, s-a dovedit a fi un excelent jucător de măşti. După ce maestrul Glebus a prezentat masca Sofiei Rotaru, pe cea a actorului Evgheni Leonov, a altora, Dinu le-a jucat şi el, măştile ajungându-i până la… brâu, acoperindu-l pe jumătate – inventiv, cu destul spirit de improvizaţie. Sigur că mai văzuse şi altă dată cum proceda maestrul Sainciuc.

Au venit băieţii şi fetele de la filologie cu „Cerbul”. Muzica – din traistă, unde aveau magnetofonul portabil.

De cu seară, Sainciuc se arătă deghizat într-un fel de muşchetar oriental: pălărie tip-francez, bucle roşii şi halat de la Taşkent, unde a fost în delegaţie. Şi-a vopsit tâmplele, obrajii, barba. Stătea la micul-minusculul ecran al televizorului său portabil şi… tot desena ce vedea acolo, vrând să prindă şi să pună pe hârtie chipurile artiştilor antrenaţi în emisiunea de revelion.

Andrei – cu renumitul său fes turcesc, roşu-intens, cu canaf, fumând lulea.

În fine, muzică de toate genurile, un revelion imprevizibil, regizat ad hoc şi încheiat cu multă voie bună.

Pe luni-marţi, plecarea la Cernăuţi. Vreo 2-3 săptămâni de schimbare a atmosferei, speranţa de a lucra ceva, având noi revelaţii. Îmi amintesc, Ilie Zegrea povestea de Matei Vişniec, poet ce a trecut pe la el. I-a citit din poezia noastră contemporană. Vişniec l-a rugat să-i dea cărţile lui Suceveanu şi pe ale mele.

2.I.1986

În contextul unei reînnoiri a vieţii sociale, pe cele mai diverse planuri, în special – lupta cu rutina, birocratismul, egoismul, constrângerea pentru critică – câteva gânduri spicuite din „Literaturnaia gazeta” din 1 ianuarie.

Valentin Kataev: „Oare oamenii de pe loc, din ministere nu vedeau, nu înţelegeau că totuşi lucrurile nu stau chiar atât de bine, cum declarau ei? Problemele au apărut nu ieri şi nici astăzi. Deci, noi eram dezinformaţi de oamenii care acum sunt alungaţi din posturi. Minţeau. Deformau adevărul”.

Cu părerea de rău, la noi în Moldova, acest proces de a pleda pentru adevărul curat decurge încă foarte încet. Şi… protecţionist. De ce, să zicem, pe Iordanov, care a dus de râpă cinematografia, îl fac… rector la Institutul de Arte? Să-i calicească şi pe cei mai tineri? Iarăşi neghiobie de lungă perspectivă, de tragice urmări…

„A rămas de moştenire dragostea pentru denunţuri şi ponegriri, invidia, linguşirea… Această moştenire nu trebuie căutată prin arhive, ea e viabilă…”

„Parcă astăzi nu există atare descurcăreţi? Există. Şi ei, abil, bat capul tuturor. Deformează adevărul, adaptându-l la necesităţile unor ministere, instituţii – la necesităţile lor personale – ca să arate bine şi să-şi întreţină bunăstarea cu orice preţ.”

„Desconsiderarea intelectualităţii a frânat dezvoltarea intelectului societăţii.”

Din discuţia Allei Katânina cu Serghei Ciuprinin:

„A. L. Eu ironizam „sistemul de clasificare” care a trecut din sport în literatură. În special, faptul că literaţii din „categoria grea”  pur şi simplu nu sunt atinşi de critica ce se află în categoria „pană”, şi că scriitorii de „toate categoriile de  greutate” nu sunt obişnuiţi cu libertatea opiniilor critice, străduindu-se pe toate căile şi cu toate mijloace să organizeze în jurul numelor lor linguşeala şi tămâierea”.

La noi, cine atinge ne-cărturarii, deci ne-scriitorii cum ar fi Cruceniuc sau Şleahu? Cine ar avea curajul să arunce din manuale şi crestomaţii deşeurile literare, axate pe teme nobile, însă pe care, de fapt, le terfelesc?

Încă un gând al lui A. C.: „Dar să ne amintim! Deocamdată nimeni nu a fost izgonit din post pentru laşitatea de a fi respins un manuscris de mare valoare…”

Dacă s-ar întâmpla asta, ce de-a locuri libere ar apărea în editurile din Moldova!

8.I.2002

Printre oaspeţii noştri – familia Ion şi Ecaterina Ţăranu care ne-au întors vizita pe care le-am făcut-o în decembrie trecut. Doamna Eleonora Romanescu povesteşte o întâmplare hazlie: demult, pe ţărmul Mării Baltice, arunca aşa, la întâmplare, pe neobservate, nişte caramele sticloase-lucioase, pe care regretatul ei coleg de şevalet Igor Vieru le lua drept… chihlimbar, dar care – să vezi! – i s-au lipit în buzunar (topindu-se de la căldura corpului). Iar ieşeanca doamnă Ecaterina Ţăranu crede că e vorba de… Iorgu Vieru: În maxi-taxi, când veneau spre noi, chiar aşa întrebă de lume: „Unde se află strada Iorgu Vieru?” Într-adevăr, de ce n-ar fi Igor – Iorgu?

Dnul Ţăranu îmi oferă un excelent volum de Max Bleher din colecţia „Cărţi fundamentale ale culturii române” cu o ultimă postfaţă pe care reuşise să o mai scrie regretatul nostru prieten Radu G. Ţeposu. Sumar: „Întâmplări din realitatea imediată”, „Inimi cicatrizate”, „Viziune luminată”.

1.VI.2002

Uneori se creează impresia că unii (doar?) conaţionali din dreapta Prutului le-ar pretinde ataşament şi zel întru re-Unire doar fraţilor lor din Interriverania, pe ei, cei din Ţară, să-i laşi, dom’le, în pace, pentru că, pe moment şi – în general, au alte griji, mai importante – NATO, integrarea europeană, semnarea tratatelor de laşitate şi trădare (cu Ucraina, de exemplu) etc. Una dintre dovezi: ieri, la deschiderea campionatului mondial de fotbal, în transmisiunea directă de la Seul, TVR zice că, astăzi, Coreea ar fi… unica ţară divizată, neunificată. Adică, mai e cazul să se vorbească şi de România, de sfârtecarea ei, despre hotarul de la Prut? De unde! Să fim serioşi şi cuminţi! Ce-mi trebuie mie, comentator TVR, să o dau în patriotism, să sufăr din cauza nedreptăţilor istorice, ba chiar să ştiu ceva istorie? Ba mai lăsaţi-mă în pace, pentru că pe mine mă interesează destinul coreenilor, bieţii de ei…

S-ar putea spune: ce să mai pretinzi de la nişte comentatori sportivi ca vai de ei, zişi Hobana sau Păun, în probleme de românism, de patriotism? În acest caz, de ce i s-ar cere (a)sentiment întru re-Unire unui biet ţăran basarabean, ţinut decenii la rând în obscuritate de canaliile sovieto-moscovite? E de gândit, totuşi…

2.VI.2002

Caz la deschiderea unei expoziţii industriale letone la Moscova. În timp ce reprezentantul Rigăi era pe cale să taie panglica ritualică, din mulţime se repede un neofascist rus care-i prinde balticului o cătuşă, celălalt segment al căreia îl avea prins de laba sa de  „protestatar” şovin, de huidumă dezmăţată. Uimitor ce calm şi „in-impulsiv”  a reacţionat balticul la această agresiune, de parcă vulgara tragi-comedie nu i s-ar fi întâmplat lui. Aerul lor de superioritate şi indiferenţă care, într-adevăr, îi scoate din sărite pe ruşi.

DE LA FORUL "MAGNUS DUCATUS POESIS", LUŢK, 25-29.IX.2012

Înâlnire cu cititorii: Leo Butnaru, Dainius Gintalas (Vilnius),
Elena Zaslavskaia (Lugansk)

Gazde ospitaliere

GRAŢII DE VOLÂNIA

ÎNTRE BÂC ŞI SENA

                                   Pagini de jurnal

30.XI.1985

O situaţie alarmantă: ca nicicând altădată, astăzi, responsabilii de a publica, edita, difuza literatura – citesc această literatură cu mai multă suspiciune, neîncredere, căutând subtexte acolo, unde ele, de cele mai multe ori, nu există. Iar dacă nu sunt, ei le inventează, pentru a deforma naturaleţea, firescul, culoarea umană, artistică a ceea ce le cade sub ochii saşii ai sufletului lor schilodit de ideologie şi laşitate. Nu, prin alte părţi ale URSS nu e la fel; la noi, însă, prea multe sterilităţi, ca să nu le zicem secături, sunt împuternicite să „aprecieze” arta, neînţelegând nimic în ea. Vorba vioristului Serghei Lunchevici, care i-a spus lui Konstantinov: „Eu nu mă tem de ministrul culturii, ci mă tem de cultura ministrului”. Konstantinov-ministrul – nimeni…

SCRIITORI, LA VOT!

Reiau acest text din considerentul că un coleg derutat şi poate încă cineva, căreia (este o ea) nu merită să-i dăm numele, îndeamnă scriitorii să nu se prezinte la adunarea generală ce va avea loc mâine, 5 octombrie 2012. Însă eu unul sunt sigur că maxi-cvorumul va fi asigurat cu brio, numai că - să vedeţi! - se vor prezenta şi cei care azi îndeamnă ca alţii să nu se prezinte. Pariez! Ce mai paradoxuri de rău-rătăciţi, ce mai neseriozitate de... de... de... de...

C O M U N I C A T

                   
                           AL CONSILIULUI USM

Întrunit în data de 24 septembrie curent, Consiliul USM  a luat în dezbatere probleme ce ţin de organizarea Adunării Generale extraordinare a scriitorilor din 5 octombrie 2012.

Consiliul a constatat că în cursa electorală  pentru funcţia de preşedinte al USM s-au înscris doi candidaţi care şi-au publicat programele, conform Statutului USM, cu 15 zile înainte de Adunarea Generală (vezi Literatura şi arta nr. 38 din 20 septembrie 2012). Cu privire la eventuala completare a listei de pretendenţi la funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, după expirarea termenului stabilit de Statut,  şi a persoanei care va conduce Adunarea Generală, Consiliul  USM precizează că o modificare în acest sens poate fi decisă de Adunarea Generală. 

De asemenea, solicităm membrilor USM să depună  la secretariatul Uniunii Scriitorilor propuneri pentru noul Consiliu al USM. Termenul de depunere a acestor propuneri expiră cu trei zile înainte de data Adunării Generale extraordinare, în conformitate cu prevederile Statutului USM.

Ca răspuns la unele speculaţii privind decalarea datei convocării Adunării Generale, Consiliul USM reiterează  că Adunarea Generală extraordinară a USM se va convoca  pe 5 octombrie curent, în conformitate cu decizia Adunării Generale anuale din 30 martie 2012 şi a şedinţei Consiliului USM din 19 iulie curent.

Amintim că motivul principal privind convocarea Adunării Generale extraordinare a USM este de a pune capăt litigiilor din instanţele de judecată şi pentru a detensiona situaţia creată în cadrul USM ca urmare a contestării rezultatelor alegerilor din 29 octombrie 2010.

Deoarece numai Adunarea Generală a USM (şi nu diferite grupări sau publicaţii) este singura în măsură  să decidă asupra activităţii Asociaţiei, convocarea Adunării Generale extraordinare este soluţia optimă şi unica posibilă.

În legătură cu unele contestări în instanţele de judecată a hotărârilor Adunărilor Generale şi cu unele decizii ale instanţelor de judecată, Consiliul USM precizează:

1.       Nici o decizie, la momentul actual, nu este definitivă, cele adoptate urmând a fi atacate în instanţele judiciare superioare.

2.       Toate contestările durează de doi ani de zile şi, în cazul în care conducerea actuală a USM s-ar fi conformat oricărei dorinţe a contestatarilor, activitatea USM ar fi fost blocată în toată această perioadă.

3.       Decizia de a convoca Adunarea Generală extraordinară pe data de 5 octombrie 2012 este în spiritul Hotărârii Curţii de Apel din 18 septembrie 2012.

Prin decizia de convocare a Adunării Generale extraordinare din 5 octombrie curent, Consiliul USM propune, cu bună credinţă, rezolvarea într-un spirit colegial a tuturor litigiilor şi tăierea „nodului gordian” în cadrul unei Adunări Generale extraordinare, fără ca USM să-şi înceteze activităţile curente.

24 septembrie 2012,

Chişinău