PRIN CE NE ASEMĂNĂM NOI CU LITUANIENII?

Dintr-un jurnal baltic

Aflarea în acest spaţiu catolic al evlaviei îmi readuce în minte momente din cele câte le-am discutat în ajun cu Donatas Petrošius. Tânărul coleg îmi vorbea cu o anumită veneraţie, dar şi nostalgie, parcă, de timpurile când Lituania se mai închina zeităţilor păgâne. Vreau să spun că nu vibră/ tresări la invocarea de către mine a ideii că, dacă am fi fost catolicizaţi şi noi, românii, sigur că destinul ne era cu totul altul. Pentru că, într-un mod sau altul, catolicizarea Lituaniei a însemnat şi dependenţa ei (fără… independenţă) ba de nemţi, ba de polonezi (şi aceştia catolici) care, având ambiţii imperial-colonizatoare, atentau la suveranitatea balticilor, supunându-i deznaţionalizării. De aici şi incertitudinea în atitudinile colegului meu care, probabil, nu ar fi susţinut că păgânismul strămoşilor săi ar fi fost o cale de salvare (pur şi simplu, istoria a neantizat ireconciliabil o atare formă de spirit religios), dar nici nu poate să uite şi unele umbre pe care le-a lăsat catolicismul în destinul lituanienilor…

Donatas Petrošius şi Leo Butnaru

Care ar mai fi similitudinile dintre români şi letoni, dincolo de tandemul muzical „Doina”, la noi, şi „Daina” la ei?..

În după-amiaza zilei, la Muzeul Naţional, fac câteva ore de istorie comparată carpatino-baltică. Iar prima surpriză adevărată vine de la constatarea, de la aflarea că nu doar noi „De la Râm ne tragem”, ci, ipotetic, acelaşi lucru l-au crezut, au vrut să-l creadă şi lituanienii! Astfel că pe la mijlocul secolului XV, deci cam pe când la noi şi-a început domnia Ştefan, viitor – cel Mare, pe aceste meleaguri baltice „descalecă” o legendă conform căreia lituanienii descind din romani. Conform ei, înaltul demnitar roman Palemonas (Publius Libon), salvându-se de urmăririle tiranului Nero, a debarcat pe ţărmurile baltice, de unde a şi pornit seminţia principilor lituanieni. (Adică, a principilor şi… principiilor de întemeiere etnică.) Deci,  asemenea nouă, şi lituanienii au avut obsesia grigoreurecheană conform căreia de la Râm ne tragem. Scopul acestei legendomitizări fiind similar cu al nostru: a se distinge ca personalizare etnică, pentru a nu se pierde în oceanul slav (vorba lui Nicolae Iorga). Astfel că acest mit trece din cronicile lituaniene în opere istorico-publicistice, artistice, utilizate în lupta ideologică cu şleahta poloneză. Reieşind din teoriile retro-romantice-romanice, se propunea ca limba latină („moartă…”) să devină limba oficială (vie; reînviată!) a Marelui Ducat al Lituaniei, astfel că, pe la mijlocul secolului XVI, ea era folosită pe larg în scrisul din Lituania, pregătindu-se perspectivele pentru o mişcare generală reformatoare. În ce priveşte opinia slavilor despre geneza acestui popor baltic, o legendă rusească spune că Sfântul Petru i-a plămădit/ frământat pe lituanieni din făină de grâu. În timp ce aluatul se usca la soare, veni un dulău ce-l mâncă. Sfântul aleargă după patruped şi, de cum îl prinde, îl izbeşte de pământ, ca să salveze neamul lituanian. Iar dacă acel înalt demnitar roman Publius Libon în ortografierea şi rostirea celor pe care i-a propulsat ca popor se numeşte Palemonas, lituanienii i-au rămas adânc recunoscători legendarului lor proto-părinte: în diferite colţuri ale Lituaniei apar 25 de localităţi, oraşe şi sate, care se numesc anume aşa – Palemonas, una din ele aflându-se la 84 de kilometri de Vilnius, iar o alta – la 11 kilometri de Kaunas, vechea capitală a ţării.

Catedrala din Vilnius

Într-o altă sală a muzeului, într-un alt spaţiu al Istoriei, aflu că ne asemănăm cu lituanienii până şi în scris, în toate implicaţiile şi imprecaţiile slavone din acest domeniu. Marele Ducat Lituanian a început să se dezvolte începând cu sfârşitul secolului XIV, fiinţând până la finele secolului al XVIII-lea, când, în 1569, Lituania şi Polonia formează Uniunea Statală polono-lituaniană (Žečpospolita ori Abiejų tautų respublika). Marele Ducat Lituanian era polietnic şi policonfesional, în componenţa sa intrând pământuri ruseşti, beloruse, ucrainene. Chiar dacă nucleul statal îl formau lituanienii, nu putea să nu se întâmple aproape o predicţie, o axiomă, poate: cei care „intră” în tine, sau pe care îi aduci tu la sânul tău, până la urmă îţi fac bucata! Prin urmare, „nucleul” rămânând ca şi… minoritar, pe parcursul a circa trei secole limba oficială a ducatului baltic a fost slavona 

veche, cu implicaţii beloruse, ucrainene şi polone. Dar şi cu lituanienisme şi latinisme. Anume într-un astfel de limbaj mozaicat a fost elaborat Statutul Lituanian (cod de legi, redactat în 1529, 1566, 1588). În această limbă… confederativă, ca întocmire/ convenire, au fost scrise primele letopiseţe lituaniene, de o compoziţie liberă, să zicem, cu multe inserţii – episoade istorice, evenimente, legende, printre care aproape că lipsesc motivele religioase. Cu timpul însă în Marele Ducat Lituanian se intensifică practica şi influenţa iezuiţilor, apar primele cărţi cu mesaj catolic. De remarcat că în traducerea în lituaniana veche a unei cărţi de cult poloneze, în 1599, în prefaţa ei Mikaloius Daukas, apărând dreptul limbii lituaniene de a fi utilizată în viaţa socială, culturală, spunea că a-i lua unui popor limba e ca şi cum ar lua cineva soarele de pe cer, distrugând ordinea lumii, nimicind viaţa şi gloria. Daukas este considerat întâiul stilist lituanian.

Prima traducere a Bibliei în limba lituaniană a fost realizată în perioada anilor 1579-1590. Să comparăm cu noi, cu traducerile parţiale în limba română a Bibliei: Evanghelia slavo-română (1551), Evanghelia lui Coresi (1561), Cartea Psalmilor de la Braşov (1570), Palila de la Orăştie (1582), până la prima traducere completă a Bibliei (de la Bucureşti), făcută în anul 1688 de către Radu şi Şerban Greceanu.

Apoi Lituania parcă ar fi trecut şi ea într-o albie asemănătoare celei a nefericitului destin al Moldovei Estice, ruptă de ruşi din integritatea moldavă/ românească: între anii 1864–1904 în această ţară colonizată este interzisă editarea cărţilor cu caractere de litere latine. (Şi, în sala de muzeu, în spaţiul Istoriei, eu îmi imaginezi cum, asemenea nouă în 1988-1989, cu un secol şi ceva în urmă mulţime de lituanieni ar fi scandat: „Limbă, alfabet!” Da, e aici niţel din ceea ce se numeşte ironia sorţii. Sorţilor… – da, şi ca destine, şi ca – zaruri…) 

O altă afinitate dintre noi, din păcate tristă şi ea, ne-o oferă destinele documentelor originale ale declaraţiilor de independenţă a Lituaniei şi Moldovei. Precum pe 7 aprilie 2009 s-a pierdut originalul declaraţiei de independenţă păstrat într-un seif la preşedinţia din Chişinău, în vicisitudinile timpurilor a dispărut şi documentul iniţial despre independenţa Lituaniei (Lietuvos Nepriklausomybės Aktas), însă spiritul său, ca moştenire sine qua non, s-a păstrat, acele precepte laconice constituind baza constituţională a statului baltic modern.

De fapt, precum reiese din tristele noastre exemple, uneori căutarea actelor statale de bază duc la fascinante aventuri, impuse de ocurenţe, nu dorite de cineva în mod special. Astfel, originalul declaraţiei de independenţă a Lituaniei fusese încredinţat spre păstrare lui Jonas Basanavičius,  preşedintele Consiliului la semnarea Actului de la 16 februarie 1918, act care mai apoi nu a fost niciodată publicat sau utilizat în vreo chestiune socio-politică. Despre existenţa sa presa a scris abia în 1933, fără însă a şti unde se află documentul, copia căruia era utilizată în probleme cotidiene, aflându-se în arhivele prezidenţiale până în 15 iunie 1940, zi în care Lituania se pomeneşte în faţa ultimatumului URSS, care i-a şi curmat independenţa. (În  în Moldova Estică, parte componentă a României, hoardele sovietice au năvălit pe 28 iunie 1940.) După acea dată s-au pierdut atât urmele originalului, cât şi ale copiei declaraţiei de independenţă, care continuă să fie căutate de istorici, dar şi de simpli aventurieri. Iar în 2006, la cercetarea zidurile casei omului politic Petras Vileišis, au fost descoperite două facsimile ale copiei, respectiv din 1928 şi 1933, care reproduc relativ fidel, dar nu exact, varianta iniţială a declaraţiei de independenţă.