ALEX ŞTEFĂNESCU DESPRE AURELIU BUSUIOC

Ce ruşine! În România n-a avut niciun ecou moartea, în seara zilei de 8 octombrie 2012, a scriitorului român din Basarabia, Aureliu Busuioc (n. 26 octombrie 1928). L-am cunoscut, la Chişinău, după ce îi citisem cărţile la Bucureşti şi fusesem cucerit de farmecul lor. Aureliu Busuioc contrazicea imaginea consacrată a scriitorului basarabean. Nu era patriarhal, ci monden, nu era patetic, ci ironic.

Înalt şi masiv, cu părul negru uşor cârlionţat, cu sprâncene groase, desenate decis, cu un cap de împărat roman, aducea aminte de Toma Caragiu. Avea, ca şi el, o voce melodiosbărbătească şi domina, prin inteligenţa sa efervescentă şi umorul demistificator, pe cei aflaţi în jurul lui.

Scrisul său se remarcă, înainte de toate, printr-o ironie elegantă. Textele persiflatoare din volumul „O sumă de cuvinte” (parafrază a titlului lui Ion Neculce „O samă de cuvinte”) le-am citit încă dinainte de apariţia cărţii (mi le trimitea autorul ca să le public în „România literară”). 


Aureliu Busuioc parodiază, în aceste texte, stilul arhaic-cronicăresc pentru a satiriza lumea secolului douăzeci. „DE OMENIA MAIMARILOR LUMII. Iară zic unii că un alt notar anonim ( pe atunci anonimatul era la modă!) au scris despre un ţar al ruşilor – tătuca Stalin, că odată, când îşi rădea ţarul barba la fereastra Kremlinului, un copil care se juca în grădina palatului s-au apropiiat de el şi l-au întrebat:

– Nene, ce faci tu acolo?

Stalin au şters spuma de pe brici şi s-au oţărât la băieţel: 
– Ia mai du-te-n mă-ta, puţoiule! Copilul s-au speriat şi au fugit. Iar mama băieţelului au sărit de pe banca unde stătea cu o vecină şi au strigat plesnindu-şi palmele:

– Ce umanism, tovarăşi!! Câtă omenie! L-au alungat numai, dar putea să-i taie beregata! Bine au scris Zarathustra că: «Şi în oamenii puterii poate fi uneori ceva omenesc»...”

Să nu ne limităm să deplângem faptul că Aureliu Busuioc nu mai există. Să ne bucurăm că a existat.

                          Evenimentul zilei, 18.X.2912