vineri, 22 iunie 2012

MUZEUL GENOCIDULUI ŞI OCUPAŢIEI


File de jurnal

23 mai 2012, Vilnius

Cam într-un sfert de oră, ajung la un parc vast, iar pe stânga – monumentul ce aminteşte de timpurile în care Lituania mai era sub cizmă străină. Un indicator îţi arată şi direcţia spre Muzeul genocidului şi ocupaţiei. Un perete uriaş, înalt, cu desenele copiilor care, sute şi sute, au desenat sau au pictat ceea ce înţeleg ei la tema dependenţei ţării lor, cândva, de nenici răi ce împuşcau din tancuri, aruncau bombe din avioane, făceau ca florile din Lituania să se ofilească… Probabil, un astfel de zid-ecran al conştiinţei copiilor care încearcă să se dumirească în probleme atât de grave, dramatice, inumane – genocid şi ocupaţie – pare a fi unicul în lume.
Iar marea surpriză şi, sigur, motivaţia unei atractivităţi irezistibile spre muzeu e că el se află în fosta clădire a NKVD-ului, apoi KGB-ului! După vizita mea acolo pot spune că deja ştiu cum arată – cât de îngrozitor, cutremurător! – şi ceea ce nu e permis să fie vizitat: sediul KGB-ului republican de la Chişinău. Pentru că în cel al ex-KGB-ului sovietic lituanian am văzut nu doar camera de tortură barbară, ci şi pe cea de execuţie. Ştiţi cum se numea, în limbajul cifrat al zbirilor, acea cameră?... „Bucătăria”! „Bucătăria” în care au fost luate/ curmate mii de vieţi omeneşti! Câteva exemple din documentaţia atât de amplă şi atât de înspăimântătoare care urlă în zecile de camere ale muzeului – două etaje, plus subsolurile: în ziua de 2 martie 1945 la „bucătărie” au fost executaţi 42 de lituanieni! Pe 21 martie – 45. Iar pe 1 ianuarie (de An Nou) acelaşi 1945 – 38 de persoane… Într-o vitrină – zeci şi zeci de ştampile speciale ale KGB-ului, ca o captură diavolească, unele din care bineînţeles că au fost aplicate şi pe actele de condamnare la moarte a patrioţilor lituanieni. În acest labirint al crimei… – muzeul are circa 60 de săli, încăperi, spaţii, unele rămase exact în starea în care au fost găsite la „capturarea” lor de la „stăpânii”-kgb-işti, în special cele de la subsol – celulele deţinuţilor, cabinetul şefului de gardă, boxele de doar 1, 6 metri pătraţi, unde erau ţinuţi noii arestaţi, în timpul cât le erau completate/ fabricate documentele. În aceste spaţii se putea doar sta în picioare. Camera în care erau fotografiaţi deţinuţii şi se efectua dactiloscopia… (Eu unul am găsit prin arhivele internet multe poze de cazier, ultime, ale unor mari personalităţi ale literaturii, teatrului, culturii ruse, ce aveau să piară în Gulag…). Camera de tortură, pardosită cu materiale izolatorii, să nu răzbată în afară ţipetele condamnaţilor; o metodă de supliciu – pe podeaua de ciment, în formă de bazin, era turnată apă rece ca gheaţa, încât cel supus torturii se vedea nevoit să balanseze, până la extenuare, pe un trunchi îngust de beton; carcera în care era băgat deţinutul din varii motive – pentru că ar fi aţipit în timpul zilei sau că ar fi comunicat prin alfabetul Morse cu alţi nefericiţi di infern. Sau că nu mărturiseşte ceea ce anchetatorul ar vrea să audă. Nu primea decât jumătate de litru de apă şi 200 de grame de pâine pe zi. Frigul, foamea, istovirea, fizică, dar şi psihică, frângeau omul, frângeau destinul… Camera de execuţie, numită cu atâta cinism „Bucătăria”…
Subsolul groazei
 S-a păstrat o bună parte din… exponatele ce mărturisesc despre ferocitatea călăilor, însă o altă parte din ele satrapii sovietici şi acoliţii lor locali, „cozile de topor”, au reuşit să le distrugă: într-o cameră stau saci cu rămăşiţele fostelor documente secrete trecute prin „şişcorniţa” diavolului – maşina de tocat hârtia mărturiilor cutremurătoare; actele crimelor, urmele genocidului… De altfel, atare maşini de tocat prin 1990-1991 au funcţionat din plin în sediile fostului CC al partidului comunist al Moldovei, în cele ale comsomolului, ministerului de interne, la KGB, în fostele cazărmi ale armatei sovietice etc., etc. Dar nu e vorba doar de sacii cu pleava documentaristică tocată aici între 1990-1991. Foarte multe documente au fost distruse prin alte metode (focul, apa etc.), altele duse în arhivele din Rusia, precum cele din Chişinău – la Tiraspol. Şi totuşi, peste 200 de mii de tomuri/ mape au ajuns în Arhiva Specială a Lituaniei.
Documentele tocate de criminalii comunişti
Iar în camera nr. 11 este amenajată expoziţie cu genericul „Lui Dumnezeu şi Patriei”, dedicată preoţilor catolici supuşi represaliilor. Unii dintre ei – pentru participarea la războiul de partizani care, în Lituania, a durat până în anul 1953. Mulţi – pur şi simplu pentru propagandă antisovietică. Statistica necruţătoare spune că, în total, a fost întemniţată 20 la sută din preoţime, iar 30 la sută din preoţi erau puşi sub urmărire. În unele fotografii – preoţi catolici care săvârşesc ritualuri religioase în mijlocul conaţionalilor lor deportaţi în Siberia şi Asia Mijlocie.
Periodic, în acest labirint al crimelor, în muzeul ocupaţiei şi genocidului răsună voci răstite, în amestec, ruseşti şi nemţeşti – ordine militare, somaţii poliţieneşti; glasuri răguşite de beţie ce rostesc sentinţe de condamnare la moarte… E un potpuriu, în melanj, bolşevico-nazist (aici a fost şi sediul Gestapo, „preluat” mai apoi de KGB, ce a dominat până în august 1991) care a şi constituit fundalul sonor al groazei în anii, deceniile de ocupaţie, deportare, decimaţie a poporului lituanian care, la acest capitol al istoriei sale, are atâtea asemănări cu noi, românii pruto-nistreni. Dar, spre deosebire de cele trei state baltice, noi încă nu ne-am încumetat să deschidem un muzeu al ocupaţiei, nici chiar în acest an, când se împlinesc două secole de la sfâşierea Moldovei de imperiul ţarist.
În cabinetele gradaţilor – portretul lui Dzerjinski, unul din părinţii terorii bolşevice – ironia sorţii, acesta îşi începuse activitatea revoluţionar-politică tocmai în Vilnius…
Muzeul e vast, necuprinse sunt spaţiile crimelor stalinismului, post-stalinismului, sov
Baloansoarul gheţii
ietismului în general. Şi eu reiau traseul muzeistic care e de fapt cel al unei Golgote a Lituaniei pe parcursul a 64 de ani. O iau de la început cu gândul deloc atins de orgoliu – o simplă idee a unui martor, a unui jurnalist, a unui scriitor ce speră să contribuie cât de cât la elucidarea urgiilor ocupaţiei şi la el acasă – gândul, ideea că, posibil, şi aceste note i-ar putea ajuta pe responsabilii de la Chişinău, în primul rând pe cei din parlament, să meargă mai departe de piatra de temelie a unui muzeu al genocidului, al ocupaţiei – piaţa instalată în Piaţa Marii Adunări Naţionale cu perspectiva ca în locul ei să fie ridicat un monument al jertfelor stalinismului, comunismului, în multitudinea de manifestare antiumană a acestora. Implicit, apare şi un alt gând: eu unul aş aduce aici, la Vilnius, în muzeul genocidului şi ocupaţiei pe toţi deputaţii parlamentului moldovean, să vedem atunci ce ar cârâi relictele comuniste, cozile de topor, laşii, indecişii, ezitanţii când e vorba să ia atitudini principiale faţă de crimele trecutului şi să voteze corespunzător.
Muzeul genocidului a fost instituit în octombrie 1992 printr-un ordin al Ministerului culturii al Lituaniei. Iată, nici nu a fost barem necesară implicarea legislativului. Deci, pe când şi la Chişinău un ministru al culturii pe potriva omologului său baltic?... Dar, e adevărat, nu poţi prelua aşa, fără parlament, clădirea fostului KGB, unde actualmente e „securitatea democraţiei”. Nu poţi prelua documentele ce dezvăluie ferocitatea ocupanţilor, deznaţionalizatorilor, pur şi simplu a criminalilor de tot soiul aserviţi regimului comunist, vârfurile de baionetă ale zbirilor. În această instituţie a memoriei naţionale din Lituania sunt prezentate fişele personale de cadre, inclusiv fotografiile celor care au fost pe parcursul deceniilor capii NKV-KGB-ului, organizând epurarea etnică. La fel apar şi complicii lor – cozile de topor, informatorii, spionii de toate calibrele, modele din delaţiunile lor, în urma cărora erau întemniţaţi sau chiar executaţi cei pârâţi. În timpul a trei perioade de ocupaţie, în Lituania au căzut jertfă represalii zece la sută din întreaga populaţie, adică circa 300 de mii de cetăţeni. Închisorile, alte locuri de detenţie, se extindeau mereu, se renovau, inclusiv blestematul sediu al KGB-ului, pe pereţii cărora s-au descoperit 18 straturi de vopsea! Iar în camera de execuţie, au tot fost depuse noi straturi de ciment peste podeaua veche, pentru a acoperi urmele de sânge otova. La construcţia muzeului, înlăturându-se strat cu strat cimentul, sub el s-au găsit unele obiecte ale deţinuţilor, dar şi osemintele acestora, pe care le vezi prin sticla organică durabilă, care acum ţine loc de duşumea.
Expoziţiile de la etajul întâi reflectă viaţa în Gulag a lituanienilor în anii 1944-1956. Fotografiile condamnaţilor din viaţa lor liberă, apoi din cea de lagăr, documentele structurilor represive, memorandumul răzvrătiţilor din Vorkuta, veşminte, încălţăminte pe care le purtau osândiţii, cruciuliţe, cărţulii de rugăciune, scrisorele, unele – pe coajă de mesteacăn… Imaginea de ansamblu este întregită de episoade din filme documentare, de fotografiile cimitirelor din Siberia în care s-au prăpădit balticii, europenii în general…
Este dramatic înduioşătoare expoziţia intitulată „Viaţa continuă” în care se demonstrează cum, în pofida tuturor vicisitudinilor, a muncilor inumane la care erau supuşi, atitudinilor duşmănoase faţă de ei ca „elemente antisociale”, întemniţaţii, deportaţii, exilaţii se străduiau din răsputeri să supravieţuiască, să-şi pună copii pe picioare… Între 1944-1953, din Lituania au fost deportate şi 39 de mii de copii, dintre care 5 mii au murit!
Surghiuniţii îşi păstrau obiceiurile, se străduiau să nu-şi uite limba maternă, conştiinţa etnică şi istorică, rămânând fideli valorilor creştine.
În această perioadă însă, în ţară continua un război de partizani de mare amploare, cu unităţi naţionale armate conduse de ofiţeri profesionişti. Într-un raport al capului unui batalion sovietic de represalii se spune că efectivul acestuia a ucis atâţia „bandiţi” şi a incendiat 46 de cătune! Fotografiile celor căzuţi în luptă, printre care şi cea a simplului învăţător de ţară Ionas Petrauskas, trădat de agenţii-cozi de topor, fotografiaţi şi ei de KGB, ca să-i aibă la evidenţi, dar – şi la mână… Acesta era umanismul pe care sovieticii veneau să-l implanteze în teritoriile ocupate…
Până în 1991, a existat şi o muşcare activă antisovietică susţinută de biserică. În muzeu, există mapele cu modele de caligrafie ale miilor de lituanieni suspectaţi, cărora puterea criminală râvnea să le depisteze şi să le contabilizeze particularităţile individuale de orice ordin, cu aplicaţii în criminalistică (antisovietism!), psihologie, psihiatrie. Şi în timpuri „paşnice” au căzut mii şi mii de jertfe, cea mai mare parte din ele – de patrioţi, de eroi adevăraţi.  Până la lituanienii care, în noaptea de 13 ianuarie 1991, apărând sediul televiziunii naţionale, au murit sub şenilele tancurilor sovietice. În august al aceluiaşi an a fost demontat monumentul lui Lenin din Vilnius, urmat de evenimente sângeroase: trupele speciale au ucis lituanienii ce făceau de gardă la hotarele ţării lor, aflate în prag de a-şi recuceri independenţa. Muzeul genocidului şi ocupaţiei le readuce în prim-planul memoriei fapta, personalitatea.
O spun fără pic de exagerare: pe coridoarele fostului KGB, prin zecile de camere de muzeu am văzut nenumăraţi vizitatori. Acest spaţiu are o atracţie mai specială şi prin sângerosul său exotism înspăimântător de cândva, prin aproape incredibila situaţie când bârlogul criminalilor, sadicilor, călăilor din comunism a ajuns loc liber, pe care îl poţi vedea şi tu, cetăţean de rând, ce cunoşti atâtea despre ororile bolşevice, pigmentate, augmentate nu o dată de legende. Dar aici ai impresia că până şi suflul legendelor păleşte în faţa realităţii pe care o refac expoziţiile muzeului genocidului, unde s-a păstrat până şi biblioteca specială cu o tematica aberantă a opusculelor ideologice, cu coduri de legi, cu hotărâri ale puterii sovietice care, prin găunoşenia frazeologică „pozitivă” tăinuiau de fapt mecanismele represive. E aici şi literatura de specialitate a călăilor KGB-ului: documente directoare, instrucţiuni, broşuri despre spionaj, contraspionaj, urmărire a elementelor suspecte, indezirabile puterii, serii tematice, reviste de uz intern, elemente ale atributicii sovietice represive – toate puse în serviciul diavolului, întru sovietizare, deznaţionalizare, depersonalizare, dezumanizare.
Muzeul are mai multe expoziţii itinerante… Iar Muzeul de Istorie de la Chişinău ar face bine să solicite unele din ele… 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu