SPRE PULBEREA STELELOR, SUFLETUL POETULUI...

Sufletul poetului Anatol Ciocanu (3 iunie 1940 – 19 iunie 2012) se înalţă spre pulberea stelară, el însuşi luminând cu polenul metaforelor. Acum cinci zile, primise Premiul de Excelenţă al Uniunii Scriitorilor, spunându-mi că îl va investi în reparaţii de sine, pregătit să plece la tratament într-un sanatoriu de la Hârjauca. Acolo s-a şi stins, secerat, fulgerător, de coasa neagră. Dar ţin să menţionez că, atunci când urcase pe scenă, absolut nimic parcă nu ar fi prevestit incredibila plecare a Poetului…

Astfel l-am surprins pe 15 iunie...

Pentru promovarea poezii generaţiilor mai tinere Anatol Ciocanu a fost şi va rămâne – exemplar, chiar în istoria literaturii, cu o remarcă aparte, cred, – ca un cititor răbdător, atent, condus de adevărate revelaţii în perceperea subtilităţilor prezente şi a celor de perspectivă a textelor debutanţilor, pentru ca, generos, în pofida restricţiilor ideologice din timpurile „căluşului în creier”, dar şi în inimă, să le promoveze în presa timpului. Cu decenii în urmă, încă elev fiind, am primit şi eu scrisorile de îndrumare ale cavalerului Anatol Ciocanu, care m-au determinat să nu cedez, să nu abandonez, să fac pasul următor în mirifica lume a poeziei, lume atât de tainică, imprevizibilă şi fascinantă prin minunatele… confuzii şi iluzii (necesare!) de atunci, de totdeauna. Anatol a rămas un cavaler, un generos irepetabil, căruia este ca şi imposibil să-i întorci datoriile, pe care, de altfel, nu le-a pretins niciodată. Recunoştinţa noastră, Poete, Cavalere! Aibă-te îngerii în pază şi muzele în grijă acolo, în pulberea stelară care luminează, fulgurant, Parnasul şi paginile noastre de amintiri, de omagiu!