MITUL PERSONAL AL LUI ANATOL CODRU (1936-2010)

                                            File de jurnal

14.VII.1984

Ieri, trec pe la studioul „Moldova-film”. Printr-o uşă întredeschisă a unei săli de montaj îl văd pe Anatol Codru. Mă invită să intru, după care prinde a mi se „jelui” de chinurile cinematografiei. „Iată”, – zice, făcând semn deasupra creştetului: pe perete – un text, probabil o poezie. – „Este a lui Pavel Boţu. L-am rugat s-o scrie şi acum trebuie să o pun în film. I-am dat câteva preţuri, decât s-ar fi cuvenit, dar citeşte-o şi tu – e neînchipuit de proastă…” După prima strofă, n-o mai citesc. Totul e clar. Şi-apoi cunosc bine ce poate P. B.

2.III.1986

Vineri, Anatol Codru a petrecut câteva ore în biroul nostru, dezvăluindu-şi din nou harul de povestitor. Mereu reîntors în cadrul rustic. 

Am scris cam două pagini despre Codru care curând va împlini 50 de ani. Mi le-a solicitat Aurel Ciocanu pentru „Scânteia…” La rândul meu, comand unor autori materiale pentru „LA”.

Codru povesteşte un caz hazliu cu actorul Pâslaruc care, aflat într-un turneu nădufos de vară prin sate, undeva vede un pici venind cu o găleată de apă. Roagă să i se dea să bea. Ia găleata, aşezându-se în pirostrii, întrebând piciul: „E bună apa?” „Potabilă”, – răspunde gâgâliciul-grămătic. Actorul face mutră supărată şi, lăsând căldarea jos, zice: „Păi de ce nu ai spus deodată că e potabilă?! Eu mai să beau…” Mă rog, se intră cu greu în subtilităţile limbistice, chiar dacă eşti tu actor…

24.VII.1986

Luni, pe la ora 9,00, la studioul „Moldova-film”, An. Codru îmi dă trista veste: s-a stins taica Liviu Damian. Zice că ieri, la 12,00, mai apoi aflu mai precis: la 17,45.

După care vin la Uniune. În biroul secretarului care a fost Damian – lume angajată pentru funeralii: Vodă, Vieru, Hadârcă, Ciubaşenco, Prohin, Botezatu etc.

La 16,00 îi aduc corpul neînsufleţit în holul mare. Lume de pe lume. Sfâşiere de inimi. Am atâtea amintiri cu Damian, însă deocamdată nu pot să le aştern pe hârtie. A doua zi, la 8,00, două autobuze pleacă la Leadoveni/ Strâmba. Acolo i-a fost poetului voia să fie înmormântat. Eu rămân să fac pagina comemorativă. Au scris M. I. Ciubotaru, S. Vangheli, I. Zegrea, V. Tărâţeanu, I. Stici, I. Hadârcă, I. Vieru. Ne mai rămân texte şi pentru numărul următor: V. Romanciuc, M. I. Cibotaru, I. Gheorghiţă, A. Uncuţă…

Svetlana, dactilografa, vine lăcrimând: „Mai aveţi materiale despre Damian?... Nu mai pot dactilografia: la fiecare alineat mă tot iau lacrimile, nu văd literele”…

Nu mai e un secret: toţi redactorii-şefi sunt mâna dreaptă a securităţii şi cenzurii. De aia şi intră pe la ei, făţiş, „curatorii” de la „planetariu”. Îi vedeam la „Casa Presei”, îi văd şi pe aici, unde s-ar părea că ar trebui să fie ceva mai discreţi, dar… apar, apar…

25.VII.1986

Anatol Codru montează filmul despre ansamblul folcloric „Tălăncuţa”. Balada „Lupul” vrea s-o ilustreze prin lupta unei fiare sure ce fură un noatin. Care ar fi… ingeniozitatea? La sud, pe lângă o turmă, el găseşte un dulău ce seamănă a lup. Şi-i leagă pe după gât picioarele unui cârlan. Dulăul dă din cap, vrând să scape de această povară miţos-cârlionţată. Operatorul filmează. Dar, vai! – pe peliculă se observă trucul. Zinovia, soţia mea, la montaj hohoteşte. Codru zice că, poate, totuşi, cumva se poate alege cu ceva din acest spectacol bucolico-dramatic… artificios, poate că şi neserios…

2.VIII.1986

Din gura medicului-şef al spitalului republican Moşneaga, Anatol Codru a reţinut un caz zguduitor, poate că tragi-comic, însă aproape nemaipomenit, dar întru totul din vremurile noastre.

O familie de la sat primeşte cruda veste că la spitalul republicat a decedat tatăl ei. Se întâmplase că venise în ospeţie, din Siberia, fratele răposatului. El şi cu soţia acestuia, cu cumnata adică, iau maşină din colhoz, vin la spital să ridice decedatul. Dar femeia se miră ce mult se schimbase fostul soţ, cum „l-a uscat” vrăjmaşul cela de rac (cancer). Printre lacrimi, fratele se miră de acelaşi lucru. Însă iau răposatul şi pleacă.

A doua zi, de  asemenea zguduiţi de durere, vin alţi oameni, să-şi ia de la morgă ruda decedată, însă încremenesc: cel dat drept ruda lor e cu totul alt om! Personalul medical – îngrozit! Iese că în ajun ceilalţi săteni nu-şi luaseră ruda lor, ci pe a celor sosiţi azi. A doua zi, o maşină cu reprezentanţii spitalului şi răposatul… adevărat, goneşte spre satul unde a fost dus decedatul străin, luat alaltăieri. Ajung! – Însă funeraliile deja se încheiaseră, răposatul străin fusese dat pământului! Problemă de anchetă penală, nu alta! Ca să nu alerteze rudele, reprezentanţii spitalului parcă ar muşamaliza cazul. Noaptea, plătesc doi oameni, aceştia dezgroapă sicriul, în loc punând răposatul „de sat”. Astfel, în urma acestor dramatice peripeţii se iese din situaţie

Înstrăinarea din timpurile noastre: nu ne mai recunoaştem rudele, apropiaţii!

Anatol Codru lucrează la pelicula despre „Tălăncuţa”. Le spune celor din colectiv ce metamorfoze au suferit unele texte folclorice. „Iată, – zice, – voi cântaţi: «Ionică, Ionică,/ pune caii la căruţă». Dar eu sunt sigur că varianta iniţială a fost: «la cotigă». Însă asta cu cotiga aducea a sărăcie, astfel că interpreţii populari au înlocuit substantivul depreciativ. Dar dacă rămâne cum cântaţi voi, trebuie să modificaţi şi primul rând: «Ionuţă, Ionuţă,/ pune caii la căruţă». Sunteţi de acord? Sau alt rând, de-a dreptul străin suflului autentic al folclorului vechi. Dina Vrăjmaşu cântă: «Astă seară luna e bine». Acest «e bine» nu-i decât un franţuzism, venit la noi mult mai târziu, decât plăsmuirea textului folcloric în cauză. Zicem doar: «E om de bine». Însă acesta e de mai dincoace, din vremuri mai noi. Presupun că la origine versul suna astfel: «Astă seară luna e plină». Iar «e bine» o fi apărut prin anii treizeci, în interpretarea lăutarilor de la periferiile urbane.” Mai aduce şi alte exemple. Deci, scriitorul-cineast gândeşte, cumpăneşte, caută firescul, autenticul. Descojeşte, triază, alege.

12.XII.1986

Seara lui An. Codru, cu volumul de poeme „Mitul personal” şi cu premiera filmului său documentar „Tălăncuţa”. Prezent şi ansamblul-protagonist. Codru spune despre trei luni de drumuri, despre odihnă în clăile de paie de pe câmp, ca să facă filmul. Când vorbesc eu, iar mi se rupe de pe limbă o vorbă ce are priză la sală: „Dacă nu doar trei luni, ci până la pensie ai fi rămas în paie, făceai de asemenea lucruri frumoase!”

Arcadie Suceveanu îmi aduce vestea că în revista „Convorbiri literare” de la Iaşi a fost publicat şi poemul meu „Negurenii de  demult”. Mai au versuri acolo Gr. Vieru, P. Boţu, V. Leviţchi şi Suceveanu.

26.XII.1986

La redacţie vine şi ne urează „Tălăncuţa”. Spectacol de neuitat, şi cu vechea colindă „La Ştefan Vodă la poartă”. Am pregătit colaci, mere, nuci şi gologani. A venit toată casa scriitorilor să se primenească de An Nou cu ghers de colindă şi speranţă de viitor. Îmi iese un distih:

„Daţi remuneraţia,

Că vă stricăm redacţia”.

Pe scări este „prins” de „Tălăncuţa” An. Codru. I se zice o colindă pe versurile sale. Scriitorul scoate o bancnotă verde, după care se fotografiază cu cei cu care a turnat recentul său film documentar.

31.XII.1986

Şi dacă e An Nou, ceva ce vine în context. Pe când Cătălin al lui An. Codru era de vreo 5 anişori, tatăl şi feciorul intraseră pe la „Lumea copiilor”. Băieţelul vede jucării şi roagă să i se cumpere ceva din ele. „Ei, Cătălin, – zice Codru, – fleacuri, nu-s bune”. La care băiatul strigă cât îl ţine gura: „Vreau flecuri! Vreau fleacuri!” Iar Liviu al lui Aurel Scobioală, prin clasa întâia fiind, anunţă părinţii că la bradul de An Nou elevii trebuie să vină deghizaţi. „Tu cum vrei să te maschezi?” – îl întreabă ai casei. „Eu vreau mască de moldovean!”, – răspunse piciul.

26.III.1987

Îl întâlnesc pe Anatol Codru. Îmi spune că cineva, la telefon, îi transmisese precum că eu l-aş fi criticat la şedinţa secţiei poezie, totaluri 1986. Prostii! Poate critică înseamnă că în genere… nici nu am amintit de Codru? Nu am făcut-o intenţionat. Pur şi simplu îmi propusesem un alt scop. Însă cartea sa, cu toate reeditările pe care le conţine, e demnă de atenţie…

La US, o izbucnire a maladiei de şah: ce mai pasiuni pe tabla în pătrăţele! Jucăm şi noi, la „LA”. Un alt centru – biroul lui Cola (Nic. Vieru). În schimb, revista „Nistru”, în frunte cu redactorul-şef, joacă zaruri până la demenţă. În pofida criticii ce a răsunat nu demult.

21.III.1988

La US, trei filme bune, două – zguduitoare. „Roua de pe izvoare” (An. Codru), „A fost apă” (D. Olărescu) şi „Medeia 1980” (A. Vartic). Reviriment vizibil în curaj, atitudini.

Poate că luni duc la editură manuscrisul de eseuri. Aştept să apară în librării „Duminici lucrătoare”. Iu. Filip a prezentat semnalul acestei cărţi în „Almanahului literar” televizat.