LABORATOR: OPERA PE CALE DE A SE FACE

ANCHETA REVISTEI 

Nr.175-177, 2012

Discobolul: - În cazul dumneavoastră este valabil ceea ce se spune despre textul literar şi anume faptul că după ce este terminat este lăsat deoparte o bucată de timp, după care este reluat? Şi dacă după un timp ceea ce citiţi vă place şi nu simţiţi nevoia de a modifica aproape nimic atunci aveţi certitudinea că este un text bun? Sau, cînd aveţi certitudinea că un text este bun? Credeţi şi dumneavoastră că textul literar valoros este acela care vine „cap-coadă”? Dar autocenzura cum funcţionează în cazul creaţiei dumneavoastră? Pulsiunile interioare, specifice oricărui om în parte, şi presiunile exterioare, datorate tipului de societate în care trăim, intervin în finalizarea operei? Opera a ieşit pînă la urmă conform intenţiei scriitorului?

Leo Butnaru:  Creaţia nu se prea supune legităţilor rigide. Deci, nu există o regulă „fermă” şi nici în aceste cazuri. Depinde. Uneori e valabilă varianta cu lăsarea deoparte o bucată de timp a unei bucăţi de text sau a unui text întreg. Mie mi s-a întâmplat o lungă despărţire de eseurilor din cartea (pe atunci: viitoare) Şlefuitorul de lentile aflate în curs de plămădire, abandonate, însă, fără voia mea, parcă, la începutul anilor 90 ai secolului trecut, când Chişinăul năvălise în stradă, în pieţe, luptând pentru desprinderea sa de URSS,  cerând imperativ independenţa, suveranitatea Moldovei Estice. Iar scriitorii erau cu cei mulţi, părăsindu-şi locul tradiţional de muncă: masa de scris. Astfel, eseurile cunoscuseră o variantă apropiată celei prezente încă  în vara anului 1991. Însă abia peste zece ani am revenit la ele (şi din motivul că după perioadă de abandon nicidecum nu reuşeam să intru din nou în starea psiho-creatoare iniţială, într-o stare de inspiraţie, dacă vreţi), dându-le o „a doua formă”, în care, începând cu anul 1999, au şi fost publicate în reviste, pentru ca, înainte de a le regiza în ansamblul volumului Şlefuitorul de lentile, să mai fie supuse completărilor şi redactării minuţioase. Adică, independent de persoana concretă a autorului, se confirma general-valabilul principiu conform căruia un eseu se naşte atât dintr-o intenţie prealabilă, cât şi din dezvoltarea şi ramificarea respectivei intenţii în timpul acţiunii de elaborare literară propriu-zisă.

În poezie, de cele mai multe ori sunt mai valoroase tocmai textele ce vin „cap-coadă”. Uneori şi în proză, precum mi s-a întâmplat cu multe din nuvelele de scurtă dimensiune din volumele „Ruleta românească” sau „Îngerii şi râsu-plânsu”. Dar, în ambele cazuri, e valabilă şi reluarea lor dinspre coadă – spre cap, de la mijloc spre coadă şi cap etc., pentru a li se găsi rotunjimea finală. În ce priveşte traducerile, ele sunt ca şi obligatoriu lăsate deoparte, mai apoi solicitând reveniri, repotriviri.

Odată ce chestionarul domniilor voastre „m-a surprins” în perioada în care îmi computerizez jurnalul din perioada anilor 1980-2000, în acest context propun o filă din ziua de 5 ianuarie 1995, ideile căreia parcă ar avea şi ele tangenţă cu acest/ acel „cap-coadă” sau cu alte modalităţi de scriere: „Metoda mea de lucru? Fără orgoliu constatând, e una asemănătoare cu a lui Camus, care nota în „Caietele” din anii 1939-1942: „«Să compun un sistem de note pentru fiecare comentariu (sau prefaţă ce rezumă)». (De altfel, acesta ar fi un detaliu pe care trebuie să-l folosesc în eseul Blocnotes.) Sistemul meu de note, pe care mi l-am tot modelat încă din studenţie, constă din zeci de plicuri «tematice», care-mi «salvează» revelaţiile de moment şi le înmagazinează până la momentul… general, când sunt solicitate pentru a contribui la alcătuirea întregului cursiv al vreunui eseu, articol… Chiar a unor proze. În zdruncinăturile cotidianului, în zig-zagarea bruscă a existenţei, în miile de solicitări mărunte şi, fireşte, în majoritatea lor – seci, fără miez, în imprevizibilele metamorfoze ale dispoziţiei ce depinde de câte în lume şi foarte puţin – de câte se află în tine, este imposibil să te alegi cu ceva coerent, dacă nu ştii să-ţi alcătuieşti un aparat de fişe eficient, în seama căruia să laşi, pe o vreme, ceea ce memoria ta frustrată, hărţuită, obosită poate pierde cu multă… generozitate iresponsabilă”.

În fine, ţin să remarc concreteţea atât de pregnantă a setului de interogaţii ce s-ar dori parcă o primă întrebare despre lucruri – ba nu, despre sufluri atât de subiective; despre misterios; despre cele ce se întâmplă în subliminalul autorului, inaccesibil conştientizării. A răspunde la respectivele interogaţii ar semăna mai curând cu a spune o poveste proprie – a revelaţiilor, fascinaţiilor, reveriilor; poveste ce are, implicit, pe fundal, refrenul acelui „nu ştiu cum” ce se referă la taină, misterios, inspiraţie, transpiraţie (artistică), surpriză de sine, să zic, pornind de la faptul că celor mai mulţi autori li se întâmplă să se pomenesc cu subiectul, cu opera ejectată, lansată din sine ca o mare surpriză, de care ei nu puteau şti nimic chiar cu câteva clipe înainte de apariţia ei din subconştient, din grotele sau palatele firii sale.

Discobolul: - Dacă trăirile din timpul travalilului creator sînt foarte importante, cum sînt cele de după finalizarea operei? Ce sentimente se leagă de bucuria finalizării? Există un „sentiment de golire” sau de „vlăguire totală” de care vorbesc unii creatori? Dar „desprinderea” de vechiul proiect e totală, poate chiar brutală, sau nu?, cum e trecerea spre altceva?

Leo Butnaru: - Diverse la diferite vârste, trăirile, sentimentele. În tinereţe, exuberante, exaltate, neliniştitoare, încurajatoare şi, brusc, descurajatoare, apoi din nou expansive atât la începutul, mijlocul cât şi la finalizarea operei. Ameţitoare, poate, câteva zile, sau doar câteva ore în care nu-ţi poţi găsi locul la gândul că, iată, ai izbutit să duci la bun sfârşit un subiect mare, ca volum, idee şi realizare, sau mai mic în cuprins, subiectul, dar de asemenea mare ca valoare – acele trăiri, sentimente, în tinereţe. Apoi, tot mai potolite, mai cumpănite, mai „obişnuite”, mai practice, dacă vreţi, odată cu avansarea în vârstă şi experienţă a autorului. De unde şi calmul cu care unii scriitori încheiau fără tam-tamuri o opera, pentru ca, după ce fumau un trabuc, precum George Sand, să înceapă neamânat un alt roman. Asta li s-au întâmplat multor scriptori de până şi de după ea. Inclusiv celor din arealul nostru panromânesc sau a geografiei universale a scriitorilor români de pretutindeni. Apoi, sigur, în cazuri diferite, poate exista un sentiment de golire, dar, precum în cazul dlui Breban, să zicem, urmat de un sentiment de glorie.

Pe scurt vorbind/ scriind, toate elementele interogative şi răspunsurile la ele, de aici şi din alte anchete literare, ţin de componentele misteriosului laborator de creaţie al scriitorului. Şi, din cât ajunge a fi cunoscută o atare fenomenologie, înţelegem că nu e deloc uşoară moşirea socratică şi naşterea auctorială, de acum 8 milenii sau doar de acum 8 minute, sau chiar… secunde. Ţin, bineînţeles, de intenţiile creatorului (terestru), scriitorului de a-şi urmări orizonturile misterioase din subliminalul firii, precum Kierkegaard, să zicem, unul dintre cele mai efervescente şi polemice spirite ale pre-existenţialismului, ostenind obsesiv întru a descoperi o tehnică a gnozei, deci şi a creaţiei, pentru identificarea şi „extragerea” infinitului camuflat în existenţa umană şi, se crede, infinitul dăinuirii creaţiei acestuia. Dar totul nu că pare, ci chiar este ceva de dincolo de măsurătorile psihice, logice concepute şi acceptate de om în cumpănirile sale de înţelegere a cosmicităţii ca transcendenţă şi istorie a fiinţării. Iar arta, literatura reprezintă nişte forţe, nişte energii (…auto-informaţionale, în cazul fiecărui autor-creator în parte) de penetraţie a raţiunii şi sensibilităţii umane, chiar dacă acestea nu vor atinge nicicând Absolutul (şi nu-l vor atinge, totuşi...). Mângâierea şi chiar motricitatea acestora nu au nici ele limite, întâmplându-i-se continuu, în „doze” mai mari, mici sau infime, geniale sau ordinarisime, ceea ce s-ar numi extinderea conştientizării în captarea misteriosului, necunoscutului. Inclusiv prin scris şi prin reflecţii teoretice asupra acestuia. Toate ale creaţiei, umane sau divine, se află într-o sinteză euristică sui generis ca miză ontologică inclusă în misterul codului cosmogonic. Dar şi în propriul tău cod, adică – în codul poetului, prozatorului, scriitorului în general, ce răspunde sau nu la această anchetă, la alte interogaţii.