EPISOADE DIN THEATRUM MUNDI

Pagini de jurnal

20.I.1986

Contrar indicaţiilor de acum două zile (- 7), termometrul  a urcat la plus opt grade. Plouă.

La piaţa din Cernăuţi – mic spectacol din generalul theatrum mundi. Un bărbat zdravăn, în cojoc din piele de oaie, vinde mere. Se apropie un cumpărător.

– Cum dai merele, bre muntene?

– Una jumătate. Da de ce zici „bre”, ce, am tăiat la pădure amândoi?

– Aşa o venit vorba. Nu te supăra. Da merele nu le laşi cu o rublă?

– Nu.

– Lasă-le, muntene, că altfel tocmai la primăvară le termini de vândut.

– Nu e treaba ta, bre jidane, când dau eu merele şi cum le dau. Si nici muntean nu-s.

– De ce mă numeşti jidan şi nu ovrei? Şi-apoi şi tu îmi zici „bre”, da eu nu mă supăr. Eu vreau să cumpăr un kilogram de mere.

– Cumpără. Una şi jumătate pe tejghea, şi ia.

– Eu îţi dau una, şi zi mulţumesc.

– Ţie mulţumesc, jidane?

– Iar îmi zici nu ovreu.

– Iar.

– Da tu, bre, ştii ce înseamnă kiş man tuhas?

– Nu pricep eu la păsăreasca voastră.

– Da de unde eşti tu, de nu pricepi?

– De la Pătrăuţi.

– Ce, pe acolo pe la voi nu sunt ovrei, de la care să fi învăţat ce înseamnă kiş man tuhas?

– Nu prea.

– Apoi iată, eu îţi spun ţie kiş man tuhas, da tu o să întrebi de la un alt ovrei ce înseamnă asta. Ţine minte: kiş man tuhas, şi să-l întrebi, auzi? Că eu nu-s prost să-ţi spun ce-i asta, că voi, românii, sunteţi nebuni şi răi.

Vânzătorul ia de pe cântar un coşcogea măr şi mai să-l repeadă în cumpărătorul guraliv.

– Vezi, n-am zis eu că sunteţi cum sunteţi? Şezi cuminte, nu da, pune mărul la loc, că chem ordinea. – Apoi, în ucraineană/ rusă: – Liudi dobrâe!… (Oameni buni!)

Se retrage grăbit.

21.I.1986

Cernăuţiul are atâtea amintiri, cât, toate împreună, alte zece oraşe, fie ele şi mai „bătrâne”. Aici am scris relativ multe versuri, din care, la reevaluarea la rece, trebuie să rămână strictul necesar, al valorii. Problema constă în desimea sitei; o sită din aspru şi abundent cetiniş de brad. Adică, o sită care nu numai cerne, ci şi te înţeapă, atenţionându-te atunci, când îţi scade veghea, exigenţa.

(„Strictul necesar” – posibil titlu de carte.)

Propunerea lui Sică Tărâţeanu să facem un interviu pentru radio Kiev. Tema: poeţii tineri şi pacea. Ştiu eu… O să vină şi vedem. Dicto(fonul) alege… Dar să nu… dicteze…

Vasile Leviţchi mai vorbea cu dezolantă tristeţe, că răvăşeşte notele, însemnările din anii trecuţi. Aruncă la coş. Unele ar putea intra în anumite lucrări, dar… Tace brusc. Intuiesc sfâşietorul regret că nu crede să-i mai ajungă timp şi puteri. Totuşi, eu consider că, chiar la 65 de ani, colegul s-a resemnat prea devreme.

După-amiază, m-a vizitat Vasilică. Am imprimat interviul pentru radio Kiev, redacţia ce emite pentru străinătate. După – o agapă cu verb lung şi o flacără de lumânare, mare, cam de-o… şchioapă.  Impresii care, deocamdată, nu se pretează la sinteze, concluzii. Concluziile noastre, a celor mereu urmăriţi, supravegheaţi de… ciclopul… „P”(uterii).

Vasile povesteşte despre dorul unei tinere de a-şi vedea tatăl, plecat pe când ea nici nu se născuse încă. În sfârşit, ajunge dincolo, în România. Peripeţii. Şi întâlnirea (după 20 de ani!). La un moment dar, în glumă, tatăl zice: „Eşti cam mărunţică, parcă neamul nostru e mai măşcat”. Expres, fiica găseşte răspunsul: „Apoi, tată, eu am crescut numai partea mamei…”

Unii îţi fac ostentativ complimente, în subtext vrând să spună: „Hai, bătrâne, încetează să o mai faci pe nepriceputul, dacă nu chiar pe prostul. Iată, tu eşti aşa şi pe dincolo, doldora de calităţi şi posibilităţi! A venit vremea să faci şi tu ceva pentru mine: unde pui o vorbă, unde pui o pilă, hai, pricepe-te, maestre, talentatule, frumosule, neînfricatule”. Bale de viperă. Însă la USM astea plac, şefii le adoră, „le pun în ceai”. Cam în acelaşi context: fii mai precaut cu, fie şi maliţioasa, comparaţie „buricul pământului” (de parcă ar fi cineva). Să observaţi că ombilicul omului seamănă mult cu configuraţia dorsală a găinilor…

Excepţional! Pavese, în jurnal, 18.II.1949: „Nu este interzisă măreţia, e interzisă măreţia fără sancţiunea clasei hegemonice”. Nomenclatura – clasă?  „Нельзя!” (Nu se poate!)

Ca scop. Să citeşti zilnic câte ceva cu glas tare. E foarte rău că nu ai făcut acest lucru până acum. Cititul cu voce tare te face să simţi mai bine ritmul frazei. Obişnuinţa te va ajuta să tai colţurile în proza pe care, sigur, ai s-o scrii; „să tai” colţuri şi în publicistică, eseistică. Chiar în jurnal.

Am încheiat „Meseria de a trăi” a lui Pavese. O simfonie a cunoaşterii de lume şi de sine, a devenirii „exterioare” şi autodefinirii. O permanentă luptă cu sincoparea existenţei, o îndârjită căutare a unităţii, ansamblului. Atingerea unei concepţii; în special, sintezele asupra naturii şi importanţei copilăriei în întreg destinul omului, aproape clare, ca o linie de subiect în romanele de construcţie clasică. Momente de tragism, rămase ca nişte săpături în pereţii unei mari şi admirabile clădiri, săpături în care au fost fixate grinzile schelelor, pe care au muncit constructorii. Totul e finisat, dar ca nişte guri strigătoare rămân, totuşi, „necicatrizate”, aceste săpături în muri. În destin de om şi de artist.

Plimbarea cotidiană, obişnuită, ca un ritual. Mi-am abătut pasul, cu multă negrabă, pe strada Fedkovici – locul viselor spumei pestriţe a Cernăuţiului de odinioară, spumă cu refracţiile cromatice ale multor drapele burgheze de cândva. Aici se lăfăiau bogătanii adunaţi la confluenţe de imperii şi ambiţii. (Bogătanii –  …„nomenclatura”… burgheziei…) Arhitectura fantezistă  a salbelor de vile nu se supune niciunei definiţii: domină romantismul formelor, în amestec cu baroc, gotic şi clasicism; în amestec şi în miniatură.

Constat că, precum atelierele „de modă”, Cernăuţiul are şi multe farmacii, de asemenea – frizerii. Probabil, şi aceasta explică specificul unui oraş aflat în preajma munţilor, unde populaţia „de sus” găseşte cele necesare – la poale.

În prezentul registru cernăuţian, probabil rămân mai mult jurnalist. Sau un scriitor „însoţit” de un jurnalist obiectiv, rar întâlnit astăzi, în vremuri de mistificări.

În războiul din Afganistan unui tânăr bucovinean, Vasile, i s-a întâmplat o tragedie. Un camarad consătean a adus vestea de lângă Kabul, că… picioarele… şi-a pierdut picioarele! Iar comandantul unităţii militare le trimite părinţilor lui Vasile un răvaş de consolare: totul e bine. Curând scrie şi Vasilică, tot întru calmare. Dar deja din Kuşka (cel mai de sud punct al fostei URSS, l.b.), nu din ţară străină. Speranţa este iarba de leac a ceea ce suntem: trup şi aer. Jertfe. Carne de tun.

23.I.1986

Am trecut pe la redacţia „Zorile Bucovinei”. I-am văzut pe Crigan, pe Chilaru. Caracteristicile anticipate, pe care le-au făcut băieţii, mai mult decât ample, s-au dovedit a fi obiective. Crigan – cam excesiv în atenţie, distrat, maleabil – iarbă ce se pătuleşte şi atunci când nu bate vântul. Însă un adjunct trebuie să fie, totuşi, mai… personalitate.

Chilaru îmi propune să prezint un grupaj de versuri. Mâine urmează să precizăm, pentru când aş avea la dispoziţie maşina pentru o escapadă în munţi.

Din rarele perle toponimice una se află pe moşiile Negurenilor noştri de baştină – Lebedina! La cotul Răutului dinspre Ţânţăreni. Chiar dacă deja de mulţi ani nu s-au mai văzut pe acolo lebede. Lebedina e una din fremătătoarele taine ce s-au lipit de limba copilăriei mele. Mă joc de-a versurile dezmierdătoare:

Sânul tău se pierde.

Cine să-l dezmierde?

Gâtul lebedin

Pot să-l mai alin?

24.I.1986

Noaptea  a plouat. Prin întuneric, venind de la izvor, iarna alunecă şi varsă găleţile cu apă de la capetele cobiliţei. Dimineaţa: +7 grade.

Aici lângă Carpaţi mă simt şi eu din… munţi! După mamă, sunt din neamul Munteanu. Deci, aş fi putut semna Butnaru-Munteanu.

Mă conving din nou că Liviu Damian avea dreptate când îmi mărturisea, încă la „Tinerimea Moldovei”, când împărţeam acelaşi birou de redacţie, că dimineaţa se ia doar cu gândurile şi sentimentele-i proprii. „La această vreme, niciodată nu am dispoziţia de a face lecturi, pentru că sufletul meu nu ar putea primi vizitele atât de timpurii ale altor suflete, fie acestea şi ale geniilor”. Sufletul vrea să-şi simtă propria frăgezime, propria neprihănire reîntoarsă lui de odihna de peste noapte.

Prea desele autocontemplări din acest jurnal nu ar putea duce la narcisism? Nu, dacă rămâne lucid principiul căutării de adevăr, dacă rămâne fidel sincerităţii. Pe când Narcis nu jinduia nici adevărul, nici sinceritatea, fiind orbit de propria autoîncântare otrăvită de orgoliul excesiv. Astfel că adevărul şi sinceritatea, în strânsă interdependenţă lume-eu, eu-lume, ajunge, delicat şi cu discretă ironie, să ne treacă sinele pe planul doi. Sinele – ca un fundal pe care se conturează anume adevărul şi onestitatea despre lume, despre tine.

Până să se fi extins asupra adevărului, filozofia a început dintr-o stare de sinceritate „brută”. Ca ceea ce s-ar putea numi fulguraţia primară a îndeletnicirii, numită mai apoi: filozofie.