ACUM UN SFERT DE SECOL LA CERNĂUŢI, ÎN BUCOVINA...

Pagini de jurnal

14.I.1986

Acum o oră (pe la 8, 30), am sosit cu Sică de la Voloca. Ne-am dus la fratele său – Visarion, să vedem obiceiurile de An Nou pe vechi. Un sat întins cât o capitală europeană – între case, jumătate de kilometri sau chiar kilometri întregi distanţă. Volocenii au împodobit brazii – mulţi – direct pe tulpină, înnimbându-i cu ghirlande electrice multicolore. Zăpadă temeinică, ademenitoare. Voloca e o localitate premontană, demnă de scos de pe ea ilustraţii exotice: relief între deal 

Cu Ion Pop la Cernăuţi, pe 14 ianuarie 2011

şi munte, volnicie de vetre, neîngrădite. Multe sălcii bătrâne, iazuri în curţile gospodăriilor. La Visarion, ne urează „Malanca”. Ce copii frumoşi! Cu adevărat frumoşi: feţe blânde, delicate, inocente, ca un prim semn de înţelepciune. Când urcam dealul cu Vasilică, ne salutau, prin semiîntuneric, flăcăi şi preadolescenţi, mascaţi, în cojoace miţoase, cu clopoţei în gura mânecilor, cu toiege. Se adunau în cete. La Voloca, urăturile se cântă, precum colinda. Vreo trei cete, cu muzicanţi, străbat imensităţile acestui sat nesupus geografiei toponimice „clasice”. Dimineaţa, pe la 7,30, când urcam în autobuz, „Malanca” mai cânta încă prin văi, pe culmi. De pe creasta dealului, unde se află casa lui Visarion şi a Rodicăi, Cernăuţiul se vedea aproape, ca o cale a laptelui aşternută pământului, pentru a-l încălzi. Se vedea aproape, cu toate că distanţa e de circa 20 de kilometri. Am trecut şi pe la naşii lui Visarion. Sică a compus ad hoc o urătură, ingenioasă şi măgulitoare pentru gazde. Case frumoase. Apoi Voloca mai e şi localitatea care a dat şi a trimis la Chişinău trei artişti emeriţi: Dina şi Lucian Cocea, Ion Paulencu. Această aşezare volnică mai poate oferi surprize. Miliţianul Visarion Tărâţeanu vorbeşte frumos, mustos, inteligent, ca un profesor universitare de la filologie.

De la Cernăuţi, în depărtare, se deschide
panorama Sadagurei; exact, cea din
"Iorgu de la Sadagura" a lui Vasile Alecsandri.

Pe banii adunaţi de „Mălănci”, în sat se face horă.

Oamenii frumoşi, însă de un altfel de recepţie spirituală, reieşind din conservarea în spaţiul lor restrâns de comunicare. Nuanţe specifice în vorbire.

Ambiţia noastră de a găsi prin sat vreo „Malancă”. Le tot auzim cântecul, dar parcă prea departe şi, până la urmă, renunţăm, ne întoarcem din drum. Vasilică îşi aminteşte de Mircea lui Săvucă, din satul său de baştină Sinăuţii de Jos. „Comoară de om”, zice.

Televiziunea ucraineană, cu traducere paralelă, transmite filmul televizat cu actori chişinăuieni, după romanul lui C. Popovici. Prost.

Am revenit de la cimitirul străvechilor şi noilor Cernăuţi pe care l-am vizitat. Mi-e fript gâtlejul de lacrimi. Ultima inscripţie pe care am cules-o de pe o piatră de mormânt: „Nani, nani, puiul mamii, îngeraşul Mihăiţă Ivanovici, 1941-1945”.

Cripta lui Aron Pumnul, unde peste ţărâna îngheţată a lui ianuarie 1866 a plâns Eminescu. La poalele stelei – doi trandafiri, depuşi aici, se vede, încă în toamnă, rămaşi într-un vas de sticlă. Tulpinile răsucite de ger, petalele osificate, strânse mănunchi, răsucite în jos, aidoma celor două făclii din creasta criptei: făclii coborâte spre pământ – simbol lesne de înţeles. Deschid portiţa, fac pârtie prin zăpadă. Citesc inscripţia: „Marelui bărbat al naţiunii Aron Pumnul profesor c. r. de limbă şi literatură română a gimnaziului superior din Cernăuţi: 27 noiembrie 1818 + 12/24 ianuaerie 1966”. Jos, spre temelia criptei: „Recunoştinţă eternă. Societatea pentru cultură şi literatură română din Bucovina, 1886”. Îmi spunea Sică: aici, la mormânt, uneori

se adună ei, păstrătorii verbului nostru în Cernăuţi, şi plâng îndelung: de dor de Pumnul, de dor de Eminescu. Nicio filă de mare sentiment scris nu poate egala starea pe care o trăieşti, fiind prezent aici, la faţa locului ce acoperă/ conţine o inimă glorioasă şi ţine vie frumoasa nălucă a îndureratului geniu preadolescentin Mihăiţă Eminocvici, aplecat să ia în mâna-i tremurătoare bolovănaşul de pământ îngheţat, care cădea-va peste sicriul profesorului – mare bărbat; sunetul loviturii parcă sperând să-l trezească din somnul de veci. În inima şi în cugetul învăţăcelului durerea apăsase deja negrul cărbune, încondeind primele frânturi de versuri din „La mormântul lui Aron Pumnul”. Trecut-au de atunci exact 120 de ani. Eternă fie-vă amintirea cinstiţi şi temerari ctitori sub bolţile graiului nostru. De la Chişinău, de la mormântul părintelui Alexe Mateevici venit-am la voi spre a îngenunchea cu adâncă plecare de frunte. Fie-vă eterni şi urmaşii demni, şi blestemaţi fie cei care vă vor uita.

Inscripţii în germană, poloneză, ungureşte, rusă, ucraineană. Pe un mormânt, epitaf din O. Kobâleanska: „Suflaţi în spuza de jeratic a străbunilor voştri, pentru ca istoria să nu-şi stingă firul de aur al neuitării”. Vizitat şi mormântul Olgăi Kobâleanskaia. Mormintele a lor noştri – nedreptăţite, atacate, nivelate…

Multe pietre acoperite cu polietilenă, muşama sau având un acoperiş din lemn. La început, credeam că astfel stelele sunt ferite de intemperiile naturii: ploaie, zăpadă… Dar… sunt de vină ciorile. În arborii bătrâni ai cimitirului şi-au întemeiat colonia croncănitoarele, agresive, sinistre simboluri ale distrugerii. Abundenţa excrementelor lor schimbă total dalbul zăpezii, pătează pietrele de mormânt. Nici nu poţi presupune care ar fi explicaţia acestei deplorabile şi masive prezenţe. Pe pământ – foarte multe ciori moarte: evident, au înţepenit, au îngheţat în somn, prăbuşindu-se din crengi. Uite, şi aceste longevive, ce o duc, se zice, sute de ani, îşi dau obştescul sfârşit printre lăcaşele de veci ale oamenilor, superstiţioşi sau mai puţin superstiţioşi, însă toţi având, la vremea lor, ştiinţă despre tragica semnificaţie a înfăţişărilor sinistre şi a croncănitului de corbi. E o situaţie de neschimbat şi, poate, în fine, nu e cazul să-i acordăm prea multă importanţă? Ar fi important altceva: cimitirul din Cernăuţi, ca şi atâtea altele, păstrează însemnele unor timpuri – istorie pestriţă, zbuciumată, bântuită de diferite puteri, de multe ori de-a dreptul ingrate cu oamenii de diverse naţionalităţi, stabiliţi în Bucovina. Aici, sub cripte, ei s-au înfrăţit, s-au iertat unii pe alţii şi, ca un testament de adâncă înţelepciune, ne fac să înţelegem, că trebuie să ne iubim ca fraţii, acum, aici, cât mai suntem, cât suntem, oameni printre oameni, în istoria prezentului şi a dragostei de viaţă. Mare lecţie de memorie şi înţelegere – cimitirele oraşelor, satelor, lumii… Şi sunt de neînţeles agresiunile contra noastră, a celor care am fost, care suntem aici. Amare mărturii ale lui Vasile şi Ilie despre existenţa sub ucraineni

15.I.1986

Ziua naşterii lui Mihai Eminescu şi una din zilele trecerii sub rădăcinile brazilor şi stejarilor Bucovinei a lui Aron Pumnul. Când plecam spre Voloca (până a coti propriu-zis spre această localitate), Sică povesti că, pe acelaşi drum, fugind de la gimnaziul din Cernăuţi, copilul Mihăiţă Eminovici o lua spre Botoşani. Tatăl său, căminarul Gheorghe, îl aducea înapoi, mustrându-l şi cine ştie cu ce pedeapsă ameninţând-l.

În răzleţele, rar semănatele case din Voloca, aciuate când pe culme, când în văgăuni, când pe neteziş de podiş, deci printre aceste case iarna nu există drumuri sau pârtii largi. Unii spre alţii, sătenii croiesc cărări, apoi le leagă, le înnoadă pe toate în foarte aproximativ localizatul centru al satului, unde face oprire autobuzul. Când să mergem spre naşii lui Visarion, era nevoie să ne rânduim cumva pe brâul îngust al cărării bătătorite prin zăpadă. „Hai, mergeţi întâi bărbaţii, că noi vom veni ca aţa după ac”, zicea soţia lui Visarion.

17.I.1986

La absolvirea universităţii, poetul Arcadie Suceveanu a dansat pe masa, pe care câţiva colegi o ridicaseră pe umeri. A dansat o tropăţică sau un fel de horă. Un alt poet cernăuţian, Simion Gociu, a făcut ţăndări mărunte prin cameră „celebrele” sticle de chefir şi nu numai, colegii mai tinerei primind dispoziţia să măture meticulos, până la cel mai infim ciob.

Ora 14. Ninge ca pe vremuri. Bradul ce se vede prin geam, de peste strada Universităţii, întrece înălţimea unei case cu trei etaje, la colţul căreia străjuieşte ca un turn de fortificaţie a frumuseţii. Acoperit de zăpadă, bradul e verde doar la dedesubtul cetinilor. E ca un pom dublu: unul alb, celălalt verde.

 19.I.86

Ieri şi azi am lucrat intens la „Jurnalul carpatin”, neavând mai mult timp şi atenţie pentru filele prezentului jurnal… Bucovina, Carpaţii m-au stimulat şi orientat (… localizat) sentimentul poetic. Impuls nepotolit, febril, energic, fecund. Întâmplare aproape imprevizibilă, de neexplicat. Puteam eu să bănuiesc că voi scrie cândva ceea ce scriu în „Jurnal carpatin”? Incredibil. Am a mă bucura de schimbarea „poziţiei (şi condiţiei!) geografice” care m-a predispus la sondări intime de bun augur. „Jurnalul carpatin” mai necesită multe reveniri, meditaţii, glosări, însă, în principiu, prinde contur şi, în mare parte, substanţă.

Tot ieri, vizita lui Ilie. Sărmanii de ei, vegetează din adunare în adunare (nu e o spusă peiorativă la adresa lor, ci a diriguitorilor şedinţomani). Aproape că nu au sâmbătă liberă. Pe Zegrea îl bântuie tot mai insistent gândul să se transfere la Chişinău. Atmosfera de aici îl dă gata ca poet. La Chişinău – exemplul lui Arcadie Suceveanu.

Ora 23,30. M-am întors de la Vasile Leviţchi, pe care l-am vizitat împreună cu Ilie. Expresie elevată, informaţie imprimată în tipare temeinice. Locuinţă de o  anume intimitate. „Moşneagul” (la 65 de ani) se plânge că e prea sus cocoţat, îi vine greu să urce etajele. Se mai plânge de singurătate. Pe birou, observ un tenculeţ de răvaşe. Această grijă – de-a avea la îndemână veştile primite e la cunoscuţi, fie ele şi de cândva – tot despre obsesiile singurătăţii mărturisesc. Zice că după operaţia prin care a trecut a cedat mult.  Se plânge de sănătate. Eu îl cred, îl compătimesc, concomitent părându-mi-se că arată destul de bine, energic în gesturi. La îndemână, pe birou, un volum cu scrierile lui Cézanne.

Tot despre scrisori: a corespondat cu prozatorul Leonid Leonov, pe când i-a tradus „Pădurea rusă”. Când acesta primise traducerea, îi răspunse cu umor subtil: „Cum s-ar spune, eu încă nu mă descurc la nivel de nuanţe în limba moldovenească, dar…” A corespondat şi cu Stelmah, Zagrebelnâi care, însă, s-a arătat a fi un hahol nu că patentat, ci aproape obraznic: când i-a tradus „Inimă de leu”, Leviţchi avea nevoie de anumite precizări. Suspusul, însă, nu l-a ajutat. Nu i-a răspuns nici după ce i-a trimis cartea tradusă. De, mitocani au fost şi vor mai fi pe la Kiev.

Mult timp, Leviţchi se află în sat, la sora sa. Îşi aminteşte de perioada cât a fost director de şcoală la Pătrăuţi, Sinăuţi. Multe cazuri autentice – interesant cel cu moşul care, după ce i-a decedat bătrâna, ademeneşte o consăteană mai tânără, între timp căsătorită într-un sat vecin (Porubna). Într-o noapte, pe când fuma în pat, răsună o împuşcătură. Gloanţele îi trecuseră pe lângă unghiile mâinilor, între degetele căreia ţinea ţigara aprinsă. Cel ce trăsese se orientase după jarul tutunului, socotind să nimerească în plină faţa fumătorului, hoţului de soţie. Moşul se orientează: anunţă la sovietul sătesc, spunând şi pe cine presupune: fostul bărbat, din Porubna, al mai tinerei sale soţii. Într-adevăr, până să străbată el 7 kilometri, pe jos, de la Sinăuţi, războinicul este deja aşteptat acasă. Făptaşul – câr, mâr, nu recunoaşte. Alibiul? – rămăşiţele de hârtie cu care fusese făcut dopul cartuşului: erau frânturi din paginile unei reviste pe care o abona făptaşul, revistă care, într-adevăr, a fost găsită în casă şi din care lipsea tocmai pagina adunată fărâmă cu fărâmă de sub geamul casei celui în care s-a tras. A încasat 5 ani. Cine a zis că în sat patimile dragostei sunt mai potolite?

Ca şi alţi scriitori de la Cernăuţi, şi Vasile Leviţchi povesteşte fel de fel de „Odisee” aventuroase, deloc plicticoase, ce i s-au întâmplat împreună cu Ion Vatamanu. Una – călătoria cu maşina la o conferinţă ştiinţifică la Ujgorod. Poetul şi chimistul ajunge la încheierea târgului, alocând prea mult timp comunicărilor, pe parcurs, de la suflet la sufle.