miercuri, 3 iulie 2013

DESPRE COTOIUL DE KAZAN ŞI DESPRE CÂŢI ROMÂNI LOCUIESC LA MOSCOVA



Măhărimea Sa Cotoiul de Kazan
Pagini de jurnal

19.VI.

…Ar fi multe de relatat şi din spaţiile Muzeului de Istorie a Tatarstanului (o clădire superbă!). Mă gândesc în special la unele aspecte din neliniştitele, exoticele vremuri în iureş năvalnic, când nomazii stepelor prinseră a se obişnui cu traiul sedentar; când cei care cuceriseră, se pomeniră cuceriţi, chiar umiliţi.    
În muzeul este expusă până şi caleaşca în care a vizitat Kazanul împărăteasa Ekaterina a II-a, în mai 1767. Vă daţi seama că, chiar suflat în anumite părţi cu aur, cu purpură imperială şi cu ceva negru, cromatică aleasă pentru a sugera solemnitatea, azi, vehiculul doamnei de pe tron (însăşi caleaşca aduce a tron!) trezeşte zâmbetul oricărui pici pe care tăticul îl duce dimineaţa la liceu într-un „Mercedes” sau „BMW”. 

  
                                         Caleaşca de plimbat împărăteasa

Poate puţină sare în cam ştearsa înfăţişare a caleştii să o dea un detaliu insignifiant, – dar să vezi, fixat şi el de istoricii vremii, pus pe răbojul mereu marilor, importantele merite ale vreunei ţarine, în acest caz fiind vorba de Elizavetei Petrovna (mezina lui Petru I şi a Ekaterinei I) care, după vizita din octombrie 1745, dădu, pe loc, un ucaz special: „Fără
amânare, să se găsească în Kazan cei mai buni 30 de cotoi de cea mai aleasă specie locală, buni pentru prinsul şoarecilor, care să fie trimişi la Sankt-Petersburg, la curtea Măriei Sale Imperiale. Iar cei ce nu vor aduce cotoii – să fie amendaţi”. Se vede că, spre deosebire de Kazan, capitala imperiului era roasă periculos de micile hoarde de mus musculus! Şi acest moment împărătesc l-a descoperit prin foliante vreun şoarece de bibliotecă, pe care, iată,  aici, un mânuitor de simplu mous de calculator, îl transferă, ca prin minune, de pe malurile Volgăi sau Nevei pe cele ale Nistrului sau Dâmboviţei. (Mă mai gândesc că ar suna atractiv vreun titlu de vodevil – „Împărăteasa şi şoarecii”, cu fel de fel de cântecele vesele şi personaje exotice,vânând cotoi prin Kazan, care, la rândul lor, să prindă şoareci prin capitala imperiului, inclusiv prin budoarul ţarinelor care (în special Ekaterina a II-a), spun relatările reale, dar şi legendele, erau aprige în ale amorului.
Motanul de Kazan, în toată răspândirea prăsilei sale pe cale naturală, a fost botezat cu un singur nume generic: Alabrîs, intrând serios în folclorul şi comicsurile ruseşti. Iar dacă preocupările ţarinei faţă de soarta imperiului ros de şoareci ceea ce unii ar putea fi luate de unii drept glumă, până şi realitatea confirmă că operaţiune de prindere a cotoilor a fost ceva foarte serios, pentru că şi astăzi, în celebrul „Ermitaj” petersburghez, se află în serviciu 50 de urmaşi ai cotoilor de Kazan din secolul XVIII. Ei au aceeaşi misiune: de a prinde micile rozătoare. Au alocate fonduri speciale pentru întreţinere, îngrijitori, iar pe 1 aprilie, anual, sărbătoresc împreună cu vizitatorii „Ziua cotoiului de martie”, când, pretutindeni, se aude melodioasa, deloc enervanta mieunătură a dragelor feline în rut…
Nu putea ca o legendă cu Cotoiul de Kazan să nu treacă din cuvânt în sculptură! Ba chiar destul de ingenios se întâmplă acest transfer, îţi zici, văzând pe strada pietonală Bauman din Kazan, nu departe de o caleaşcă asemănătoare cu cea cu care fusese plimbată împărăteasa Ekaterina, într-un baldahin împărătesc stă tolănit – vă daţi seama – un uriaş motan plin de sine şi de bine! Cică ţarina avea şi ea în apartamentele sale un coşcogea cotoi, pe care îl mângâia, spunându-i înduioşată: „Biet orfan de Kazan, biet orfan de Kazan…” Inscripţia de pe monumentul de aluminiu a cotoiului e una generoasă, nu strict-localistă: „Cotoi de Kazan: minte de Astrahan, inteligenţă siberiană…” Nu e nici acesta un generic oarecare, aşa, din neavând ce face, prin el subînţelegându-se cele trei hanate tătăreşti, plasate în conformitate cu sugestiile geografice din textul laconic. Prin extindere de sens, cotoi de Kazan a ajuns să însemne însăşi tătarul. Şi nu fără motiv, dacă ne gândim că numai în Moscova locuiesc circa 150 de mii de tătari, care şi-au declarat apartenenţa naţională şi cam tot atâţia, se presupune, care s-au declarat, din varii motive, ruşi. (Apropo: conform recensământului din anul 2010, în capitala Federaţiei Ruse locuiesc şi aproape 22 de mii, declaraţi moldoveni, şi 266 de români, cu 1 mai mult decât… birmanezii.)
Un alt monument dedicat Motanului/Orfanului de Kazan l-am văzut la mănăstirea Raif, nu departe de malul lacului. E drept că majoritatea vizitatorilor imensului locaş monastic, odată ce nu cunosc legenda cu ţarina cucernică, nu pot pricepe cam ce legătură ar avea cotoiul cu ortodoxismul, încercând să scotocească prin memorie, poate găsesc vreo referinţă biblică la feline.
În fine, grija, în amănunt, s-ar putea spune, ţarinei pentru de-şoricizarea cetăţii de scaun a imperiului vorbeşte şi ea despre atât de amplul diapazon de preocupări ale doamnei din tron.


Caleaşca din strada Bauman, Kazan


                                                     Cotoiul de la Mănăstirea Raif

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu